Pagini ale manuscrisului initial al „Cartii soaptelor” nepublicate in versiunea finala. Astazi: „Pomii copilariei mele”

Primii mei prieteni şi cei mai credincioşi au fost pomii din curte. Trăsăturile unora dintre oamenii pe care i-am cunoscut s-au estompat, numele s-au amestecat şi urmele lor s-au împletit. Nu şi în ce priveşte pomii copilăriei mele.

În curtea noastră, cu excepţia unor pâlcuri de oţetari, creşteau numai pomi roditori. Mintea omului glăsuieşte prin cuvinte, spunea bunicul meu Garabet, şi pământul glăsuieşte prin fructe.

Cel mai misterios era nucul din fundul curţii. El a fost primul meu învăţător. Cu braţe lungi, acoperite de falduri, ca un înger bătrân. Sau ca un călugăr. La bătrâneţe, călugării şi îngerii încep să semene. Pe crengile lui mă simţeam îmbrăţişat. După braţele mamei, nucul a fost făptura cea mai ocrotitoare pentru mine. Ce m-a învăţat, nu mai ştiu. Nu mai ţin minte nici vocea îngerului bătrân. Iarna, când crengile se încovoiau de omăt, părea că se apleacă să-şi spele tălpile desculţe în zăpadă. Îmi amintesc, însă, clipa în care nucul a încetat să mă mai înveţe, când îngerul cel bătrân s-a ascuns în trunchiul lui, pentru a nu mai ieşi niciodată. Îngerii, ca şi păsările, coboară pe pământ atunci când simt că îmbătrânesc. În cer nu se moare. Dintre toate, cerul e cel mai curat cimitir.

S-a întâmplat când am mâncat prima nucă. Am dat de-o parte coaja  verde, crăpată, şi pânza maronie ce învelea lemnul încă moale, ca un os de copil. Carnea era albă, dulce şi pereche. Din clipa în care mi-a întins să mănânc din trupul lui, îngerul nu m-a mai învăţat nimic altceva. A dispărut, ştiind că din acea clipă puteam să învăţ singur. Iodul, sângele verzui, a fost singura amintire pe care o am despre el.

Despre ceilalţi pomi nu ştiu în ce ordine să povestesc: cea a înfloririi sau cea a coacerii.

Cel dintâi se deschidea caisul din mijlocul curţii. Era bătrân, în trunchi avea un fel de scorbură, lucru neobişnuit pentru pomi. Nimic din ce ascundeam acolo nu mai găseam a doua zi. Păsările cerului ori sevele pământului, cine mai ştie…

Am pândit de atâtea ori clipa în care caisul înflorea. Priveam din marginea perdelei, în capul oaselor, de frică să nu adorm. În cele din urmă, somnul de copil, cel mai greu de purtat, mă învingea. A doua zi, caisul era numai flori.

Caisul înflorea, numaidecât, noaptea. Îi cercetam cu atenţie mugurii care stăteau să plesnească. Se umflau înăuntrul pântecului moale, încât aproape că mă durea strânsoarea lor. Le pândeam deschiderea ca pe o eliberare. Şi totuşi, ei se ruşinau de apropierea mea. Se deschideau pe ascuns şi dintr-o dată, ca o clipire din ochi. Întotdeauna, de atunci şi până astăzi, înflorirea caisului este o surpriză pentru mine. Primăvara vine întotdeauna pe neaşteptate, slavă Domnului că există lucruri care se petrec pe neaşteptate.

Nu am văzut, aşadar, pomii înflorind. Am întrebat în dreapta şi în stânga. Nimeni nu i-a văzut. Copacii nu înfloresc decât pe ascuns. De Crăciun, bunicul mă punea să stau cu ochii închişi până ce darurile se aşezau în jurul bradului. Înflorirea e, aşadar, Crăciunul copacilor.

Odată, caisul a înflorit pe când ningea. Se deschisese prea devreme, ori iarna nu se mai termina, nu mai ştiu. Cerul arunca peste noi cu fulgi mari, de parcă jumulea păsări. Pământul răspundea cu flori de cais. Se lupta cerul cu pământul. Eu eram atunci de partea pământului. Întindeam palmele şi fulgii mureau pe degetele calde. Florile au rezistat. Apoi a început să plouă. Ploaie înseamnă atunci când cerul cade în genunchi. Eu şi caisul am învins cerul.

Caisul era centrul lumii. Copilul din mine simţea nevoia unui astfel de reper, de unde să se desfacă celeltalte înfăţişări ale lumii. Cutare lucru era lângă cais, celălalt era în spatele lui. Atunci când lumea s-a întins, a devenit mai largă decât curtea, mai largă apoi decît strada şi mahalaua noastră. Când am crescut, lumea a devenit mai largă chiar decât lumea însăşi, şi atunci centrul ei s-a mutat acolo unde se întretaie melancoliile mele, locul  din care începe acum orice măsurătoare.

Aşadar, în dreapta caisului, cum priveai dinspre fereastra camerei mele, era cireşul. Fructele lui se coceau cele dintâi. Caisul era mai generos, fructele se aşezau pe crengi astfel încât să mă pot întinde după ele. Era un pom înţelept şi binevoitor. În cais nu trebuia să mă caţăr, venea el către mine şi ramurile lui coapte coborau atât de jos, încât se căţărau de-a dreptul pe umerii mei. Cireşul era mai tânăr şi, de aceea, mai slobod.

Cireşele se coceau după primele ploi de mai. Cel mai bun gust îl capătă fructele când sunt spălate de ploaie. Se unesc trei gusturi răcoroase: carnea fructei, acrişoară încă, luată pe nepregătite, picătura ploii, limpede, cu gust de piatră, şi gustul luminii, călduţ şi dulce, ca mierea topindu-se în cana de ceai.

Nu puteam niciodată culege cireşele până la capăt. Crengile erau prea lungi şi nu ajungeam până la vârfurile lor subţiri. Am dibuit o scară şi am căutat să o potrivesc, proptind-o de trunchi. Dar bunicul Garabet m-a oprit. „Până unde ajungi?” m-a întrebat. „Uite, până acolo, am arătat, şi acolo.” Explicam grăbit, bucurându-mă că o să mă ajute. “Atunci uite cum o să fie, cât ajungi cu braţele, a hotărât bunicul, e lumea ta. Ce e dincolo, e lumea păsărilor. Acela e dreptul lor.” Am fost nevoit să-l ascult. Cireşele le-am împărţit cu păsările. Îmi lăsau mie cât puteam să ajung. Mă grăbeam, cu pofta mea de copil şi din teama ca nu cumva păsările să mi-o ia înainte. De aceea mâncam cireşele crude încă, abia înroşite şi nedesprinzându-se de pe sâmburi. Păsările nu se grăbeau niciodată. Aşteptau până când terminam culesul cel omenesc. Atunci se apropiau, se aşezau pe ramuri şi-şi ciuguleau partea lor, care era mai coaptă şi mai dulce. Le invidiam pentru jumătatea lor şi le râvneam partea. Ele puteau ajunge acolo unde carnea fructelor era zemoasă, erau atât de uşoare, încât ramurile nici nu se clinteau când se aşezau în vârf. Doar când îşi luau zborul, frunzele tremurau puţin. Erau păsări mici, vrăbii, cinteze, botgroşi. Uneori câte o rândunică ori un porumbel.

Cireşul îl atrăgea, într-alt fel, şi pe Arşag, clopotarul. Privea lung la ospăţul păsărilor. Credeam că le râvnea şi el jumătatea, ca şi mine. Pe el, însă,  nu-l interesau cireşele. El nu avea ochi decât pentru păsări.

Arşag era roşcovan şi avea obrajii pătaţi de pistrui. Mustaţa căpătase culoarea mătăsoasă a porumbului, îngălbenită de tutun. Din cauza bătăilor clopotului de la biserica armenească, pe care le trăgea cu nădejde în timpul slujbei, dar şi de câte ori avea chef în celelalte zile, auzul îi slăbise. Sau mai bine zis se schimbase: mutase hotarul auzului. Tot ce suna mai încet decât clopotul cel mare însemna tăcere. Când vorbeai cu el, te auzea cu ochii. Citea de pe buze. Cum limba armeană îi era mai familiară, ceilalţi, care îi vorbeau româneşte, pronunţau mai rar şi mai conturat, repetând cuvintele. Că nu era surd, o dovedea faptul că nu-şi punea palmele căuş în spatele urechii, ca tanti Zaruhi, nevasta lui Anton Merzian. Atâta doar că tăcerile lui erau mai întinse, îşi lua de pe pământ mai multă linişte decât le era dată celorlalţi oameni. Şi tot din cauza clopotului celui mare, mai precis din cauza funiei, îşi ţinea mîinile împreunate. La spate, când mergea, cu umerii aplecaţi, ori în poală, când şedea la taifas. Când bătea clopotul, mâinile lui se încleştau, puternice, pe funie, cu degetele strânse. Aşa stătea şi în restul zilei, ca şi cum ar fi strâns o funie imaginară şi trăgând, după el, clopotul de căpăstru.

Timp nu exista în clopotniţă. Când şi când, sunetul clopotului ridica praful din colţuri, amestecându-l în razele de lumină. Dar şi atunci, timpul nu curgea, ci revenea. Ca să curgă, timpul are nevoie de obiecte mai grele decât aerul. Acolo, în clopotniţă, totul era mai uşor. Firele de praf, razele strecurate prin ferestruică, pânzele de păianjen, trupurile de fluturi prinse în firele argintii, golite şi uscate. Neavând ce anume să golească, să încovoaie, să ruginească ori să îmbătrânească, timpul şedea nemişcat, ca un păianjen cu picioarele lungi şi subţiri. La început, lui Arşag, clopotarul, i s-a făcut, în clopotniţa lui, dor de păsări. Se aşeza într-un colţ şi le aştepta. Mai ales că, din înălţimea aceea, prin ferestruică, se vedea tot cerul, cu păsări cu tot. Apoi, văzând că nu mai vin, Arşag a început să le urască. Aşa a început el să vâneze păsări. Iar pe mine mă socotea ajutorul lui de nădejde. Privea, neclintit, cireşul care atrăgea păsările. Până într-o seară când mi-a spus: „Hotărât lucru, ăsta e locul cel mai potrivit. Păsările s-au obişnuit să vină după mâncare. Când cireşele se vor termina ori se vor usca într-atât încât vor fi una cu sâmburele, vor coborî, căutând după mâncare, tot mai jos, spre pământ. Aici le aşteptăm noi!”

Mecanismul era simplu. Un lighean sprijinit cu un băţ, iar de băţ legată o frânghie. Sub lighean presăram un pumn de boabe, grâu ori porumb, sau firimiturile rămase de la masă. Pasărea se apropia şi se apuca să ciugulească. Dacă frânghia era trasă cu destulă repeziciune, atunci ar fi urmat ca băţul odată smuls, ligheanul să cadă şi să prindă pasărea înăuntru. Iar Arşag, clopotarul, s-ar fi desfătat ascultând zbaterea aripilor, simţind-o chiar atingând cu degetele fundul de aramă al ligheanului. Ne tupilam în spatele tufelor de crin. Mirosul lor, socotea Arşag, e suficient de puternic pentru a abate teama păsărilor de la mirosul nostru omenesc pe care animalele, altminteri, au început să-l ştie pe dinafară. Arşag, ca meşter ce era, ţinea frânghia strâns, între degete. Nu am prins niciodată vreo pasăre. El era prea greoi, din cauza bătrâneţii, ori frânghia era prea subţire în comparaţie cu cea groasă a clopotului. Nu apuca bine să tragă de ea, că pasărea îşi lua zborul. Arşag încerca, totuşi. Se apropia plin de speranţă. Asculta câteva clipe, cu urechea lipită de fundul ligheanului şi apoi ridica încet, privind prin deschizătură, la rădăcina ierbii. De fiecare dată, înăuntru regăsea liniştea clopotniţei. Apoi încerca din nou şi din nou. Îl vedeam la poartă,  mângâindu-şi mustaţa. Era singurul gest pentru care îşi descleşta de bunăvoie degetele. Până şi atunci când îşi bea cafeaua, ţinea mâinile împreunate sub ceaşcă, de parcă ar fi băut cu căuşul palmelor. „E înnorat, zicea. Acum e momentul.  Păsările coboară pe pământ.” Sau “ E soare. Grăunţele or să sclipească şi or să le ademenească.” Când ploua, păsările urmau să caute locul de sub lighean, ca să se adăpostească. Dacă era arşiţă, sub lighean era umbră şi iarăşi era bine. De altfel, Arşag, vânătorul de păsări, avea în toate cazurile dreptate. Păsările veneau mereu, fie că era senin ori înnorat, ploaie sau secetă. Rareori vieţuitoare care să-l îndrăgească       într-atât pe vânătorul lor.

Se însera. “Acum e cel mai bine, îmi şopti clopotarul. Până şi cerbii coboară să bea apă. Asta e clipa în care nimeni nu se mai teme.” Mă gândeam că n-o să putem deosebi păsările de umbrele serii. Şi, totuşi, am văzut-o. Era o pasăre mare, albă, cu pene strălucitoare şi cu un cap frumos împodobit, cu coroniţă parcă. Nici nu ştiu cum a ajuns acolo, de parcă răsărise printre ierburi. Răspândea lumină în jur şi aerul mirosea mai frumos. S-a apropiat agale, dar fără să greşească. A ciugulit două-trei boa be, cu o asemenea încetineală, de parcă aştepta să fie prinsă. Era ca un dar pentru Arşag, clopotarul. L-am privit întrebător, dar el rămăsese nemişcat, cu gura căscată. L-am îndemnat, înghiontindu-l. Era neclintit. Ochii îi sclipeau de parcă plângea. Cu aceeaşi uluitoare încetineală, pasărea s-a întors şi ne-a privit. Ba mai degrabă pe el. Apoi a dispărut. N-a zburat, parcă s-a stins. Arşag a zâmbit, stânjenit, şi mi-a întins frânghia. “Noaptea e cel mai bine, mi-a şoptit. Nici nu mai ştii când dormi şi când nu.” A plecat fără să se mai oprească pe verandă, unde îl aştepta, ca de obicei, bunicul meu Garabet, cu tablele deschise, cu cafeaua în ibric şi cu şerbetul în paharul cu apă.

A doua zi, clopotul n-a sunat. Pe Arşag l-au găsit abia spre seară, ghemuit, cu tâmpla rezemată de funia clopotului, ca de stâlpul unui pridvor. Doar ochii au trebuit să-i închidă, căci mâinile îi erau gata împreunate. După vreo doi ani, unchiul Kevork ne-a trimis din California, la cererea bunicului, cea mai nouă ediţie Larousse, cea din 1964. Pe una din planşele frumos colorate, care descria păsări exotice, am văzut-o. Era pasărea paradisului. Poate că Arşag, clopotarul, o mai văzuse cândva şi a înţeles că vânătoarea, chiar şi aşa, lipsită de trofee, s-a încheiat.

Eu şi cireşul din curte am rămas să împărţim taina. Şi fructele lui, jumătate omului, jumătate păsării.

În spatele caisului erau aşezaţi, în linie, merii. Trei trunchiuri, o singură coroană, unită. Puteam traversa curtea, sărind pe crengi, dintr-un pom în altul. Culesul merelor era sărbătoarea curţii noastre. Şi nu oricum. Merele trebuiau rupte cu codiţă cu tot, ca să nu se strice peste iarnă. Le culegeam cu sufletul împăcat. Nu-mi închipuiam că desprinderea fructului de pe creangă înseamnă moartea lui. De altfel, merele continuau să trăiască, să respire şi să răsfire un miros îmbietor. Le aşezam în rafturi şi niciodată unul peste altul. Stăteau la loc întunecos, ca lumina să nu le usuce şi să nu le risipească parfumul. Mâncam câte unul, pe ascuns. Frecam coaja de poalele cămăşii, până  când începea să strălucească, chiar şi acolo, în întuneric. Era o euharistie pe care o împărţeam eu şi mărul: sufletul meu – lui, trupul lui – mie. Câte mere mănânci, spunea bunica, atîtea zile o să ai. Atât de neted îţi va fi obrazul şi subţioarele frumos mirositoare.

Merele erau fructele mele surori. Dormeam cu un măr aşezat pe noptieră, din care muşcam, când mă răsuceam în somn. Îmi puneam un măr în buzunar, când plecam la şcoală. Îl ţineam în poală când şopteam rugăciunile copilăriei. Fructele sunt expresia cea mai la îndemână a creaţiei. Erau alcătuite din linii moi, fără nici un unghi. Lui Dumnezeu îi plac liniile moi, cercurile. Unghiurile nu sunt făcute să unească, ci să despartă. Iar eu îmi plimbam degetele pe coaja rotundă.

Bunicul le sorta. Ăsta pentru compot. Ăsta e sănătos, rămâne până la primăvară. Ăsta pipernicit, la uscat, calitatea cea mai slabă. Merele erau tăiate în patru şi aşezate pe ziare, în bătaia soarelui. Apoi, uscate, erau trase şi întinse pe aţă. Erau bune, iarna le puneam la copt pe sobă ori le muiam în apă fiartă cu zahăr. Noi, copiii, le mestecam îndelung. Ţineau de foame şi, după o vreme, căpătau chiar gustul la care visai, oricare ar fi fost acela. Ca şi pâinea uscată.

Prunul comunica cel mai puţin cu mine. Avea o coroană dreaptă, crengi subţiri şi zgâriecioase. Fructele se coceau târziu şi cădeau înainte de a mă hotărî să urc după ele, să le culeg. Prunele căzute atrăgeau albinele şi zumzăitul lor ne ţinea deoparte. Cu mult mai prietenos era părul din faţa casei. Fructele lui erau mari şi dulci, la fel de ispititoare pentru albine, dar şi pentru noi. Din când în când, auzeam câte o pară căzând din creştetul pomului, mai coaptă decât putea duce şi sfărămându-se în iarbă. Mai multă tăcere decât după aceea nu putea fi.

Pomii din curtea noastră veche de la Focşani nu mai sunt. Şi nici tufele de trandafiri pentru dulceaţă, ori oţetarii din care făceam săgeţi, întărindu-le cu sârmă legată la vârf. Nu ştiu când au dispărut. Trunchiurile lor lăţite prin iarbă ar fi trebuit să le găsesc dacă ar fi fost retezaţi cu toporul. Crengile lor negre, sclipind în ploaie, scârţâind în vânt ori albite de chiciură, ar fi trebuit să le văd, dacă s-ar fi uscat. Ei au plecat, pur şi simplu. În altă parte, la lizieră, care e marginea dintre lumea lor şi a noastră. Tot ca şi aici, oameni şi pomi. Numai că acolo oamenii stau nemişcaţi, cu braţele ridicate, iar copacii umblă, e drept, desculţi, cu rădăcinile rotunjite. Acum sunt copac, mă gândeam, stând aşa, nemişcat, cu braţele spre cer şi degetele desfăcute, până ce îmi cădeau, amorţite. Acum sunt jumătate pasăre. Suferi mai puţin şi înţelegi mai mult, dacă poţi fi câte ceva din lucrurile pe care le iubeşti. Îmi spuneam, cu gravitatea unui copil bătrân.