Gabriela Gheorghișor and Ramuri Literary Magazine about the Image of Craiova through the prose of Varujan Vosganian (including The Book of Whispers)

Gabriela Gheorghișor and Ramuri Literary Magazine about „The Image of Craiova through the prose of Varujan Vosganian” (including The Book of Whispers)

Craiova în proza lui Varujan Vosganian

ÎnCartea șoaptelor(Editura Polirom, 2009) de Varujan Vosganian, prozator de origine armeană născut la Craiova, naratorul își amintește că mergea cu bunicul dinspre mamă, Setrak Melichian, în Parcul „Sfântul Dumitru“, loc de întâlnire a pensionarilor care jucau tabinet. Scăpat din mâinile ucigașe ale turcilor, din provincia Erzerum, în timpul Genocidului armean din 1915, Setrak s-a refugiat inițial la Odessa. Aici a fost găsit de vărul său Khoren, care l-a adus la Craiova. A devenit negustor de coloniale, și-a construit două rânduri de case, dar comuniștii i-au confiscat tot și abia a scăpat de pușcărie. A lucrat ca paznic de noapte la Liceul „Frații Buzești“ sau în alte slujbe asemănătoare.

În romanul Copiii războiului(Editura Polirom, 2016), fostul general de Securitate Matei Visarion, copilul din flori al unei tinere oltence cu un soldat neamț, îi scrie tatălui necunoscut niște epistole, rememorându-și copilăria la Craiova, din anii grei de după Al Doilea Război Mondial. În ciuda dificultăților materiale, copiii din zona Madona Dudu-Sfântul Dumitru cunoșteau gustul libertății prin hoinăreală și diverse jocuri: „Pe străzile ce urcau și coborau ale mahalalei noastre pline de maidane și de ascunzișuri, încropeam tot felul de jocuri pentru care nu aveam nevoie decât de închipuire ori de lucruri la îndemână, cum ar fi crengi, pietricele, nucile sau castanele din copacii bătrâni ai parcului de la biserica Sfântul Dumitru. Ne jucam de-a v-ați ascunselea, hoții și vardiștii, țurca, lapte gros, cal-de-prinț-cal-de-mpărat ori urmărita pe luate și mă întorceam acasă cu buzunarele pline de nuci și castane“.

Matei Visarion îi povestește tatălui necunoscut, într-o scrisoare, ieșirile sale cu mama în Parcul Romanescu. Margareta Visarion lucra la atelierele de reparat locomotive și se îmbolnăvise de diabet, după ce o anchetase Securitatea pentru relația cu un soldat neamț. Familia formată din femeia necăsătorită și copilul din flori duce o existență mizeră, în anii de penurie de după război. Plimbările duminicale în Parcul Romanescu, masa la terasa debarcaderului și valsurile mamei devin adevărate momente de sărbătoare. În evocarea personajului, frumusețea parcului este întărită de valoarea sentimentală a amintirilor: „Era un parc uriaș, așa mi se părea, o adevărată pădure. În mijloc se întindea un lac, iar pe mal erau un debarcader și o terasă unde se vindeau mititei și bere. Acela a fost singurul loc unde am văzut-o pe mama râzând. Duminica, dacă era frumos, își punea rochia nouă – ce ciudat, rochia aceea a rămas nouă toată copilăria mea –, o rochie cu flori verzi și roșii, strânsă pe talie și cu mâneci scurte. (…) Rochia a rămas nouă și pentru că mama a avut puține prilejuri s-o poarte. A fost, de altfel, singura rochie nouă cu care am văzut-o vreodată. Deși palmele i s-au îngroșat, talia i-a rămas subțire, strânsă în cingătoarea diabetului“.

Parcul era un loc de agrement popular. Lumea căuta aici relaxare și distracție, iar existența aglomerației reiese din faptul că erau nevoiți să aștepte pentru a prinde o masă liberă. Îmbuibarea supremă consta în comandarea a cinci mititei și a unei beri. Mama cerea întotdeauna ca micii să fie mai puțin fripți, „nu pentru că ar fi avut vreo preferință specială, ci pentru că friptul îi împuțina“. Mereu îi dădea lui Matei câte trei mititei, dar din bere ea lua mai multe înghițituri. După „luxul“ acestui prânz duminical, se îndreptau spre pavilionul unde cânta fanfara militară. „Când începeau valsurile, Valurile Amuruluiși Valurile Dunării, bărbații invitau femeile la dans și noi, copiii, rămâneam pe margine să privim. Mereu se găsea câte cineva s-o invite pe mama, iar eu mă uitam mândru nevoie mare în jur, acolo e mama mea, ce frumos dansează și bărbaților le place de ea. Alți copii veneau cu ambii părinți, eu n-am știut ce înseamnă să-ți vezi tatăl și mama dansând împreună. Bănuiesc că valsai bine, la urma urmelor e ceva obișnuit pentru nemți, numai că între voi se lăsaseră războiul și pe urmă pacea, o frontieră și mai greu de trecut“. Cu trecerea anilor, pe mamăn-a mai invitat-o niciun bărbat la dans, iar băiețandrul de cincisprezece ani, mai înalt cu un cap decât ea, o invită la un vals de Șostakovici: „De câte ori am crezut că sunt fericit, m-am gândit la primul meu dans cu mama și de fiecare dată am înțeles că nu m-am simțit niciodată mai fericit“. Parcul Romanescu este, în Copiii războiului, un topos afectiv, o madlenă peisagistică pentru declanșarea stării de grație a unui personaj suferind de complexul patern, pe care îl va metamorfoza în ură față de semeni.

În perioada interbelică, orașul Craiova și-a îmbogățit peisajul urban cu mai multe grădini publice (la începutul secolului al XX-lea existau doar Parcul Bibescu și Grădina Mihai Bravul). Parcurile erau zone de promenadă și de relaxare, dar și de etalare a toaletelor doamnelor din înalta societate. În Copiii războiului, descrierea fugitivă a schimbărilor modei vestimentare (feminine și masculine) reprezintă, de fapt, o semnalare a mutațiilor social-politice de după Al Doilea Război Mondial (procedeul a fost exploatat pe larg de Alecu Russo în Studie Moldovană, la ieșirea societății moldovenești din imobilismul oriental). Hainele și accesoriile elegante din interbelic, expuse în English Park,vor fi înlocuite de moda proletară, anostă și anonimizantă a anilor ’50, din care nu lipseau salopetele muncitorești sau scurtele de piele ale securiștilor: „Odată cu foametea, au început să dispară din oraș și vestoanele militare. O vreme, soldații lăsați la vatră și-au mai purtat uniformele cu care se întorseseră. Lumea îi trata cu respect, femeile se afișau cu mândrie la brațul lor, la cârciumă își povesteau isprăvile pe care ceilalți, care nu fuseseră pe front, le ascultau, rușinați și invidioși. Erau și dintre aceia care, legănându-se ca într-un scrânciob și cu subsuorile sprijinind în cârje trupul lipsit de picioare, cerșeau pe peronul gării sau la intrarea în English Park, de unde redingotele bărbaților și rochiile plisate ori umbreluțele femeilor dispăruseră, lăsând loc salopetelor și fustelor simple, din postav, până peste genunchi. Pentru cei ca mine, născuți în timpul războiului ori puțin după aceea, nu s-a întâmplat nimic ce nu știam. Pentru mulți din jurul nostru lumea se schimba, tot așa cum locul vestoanelor din ce în ce mai uzate l-au luat, la un moment dat, hainele de piele“.

ÎnCopiii războiului, copiii născuți în timpul conflagrației și care vor crește după al doilea mare război sunt copiii foamei. Matei Visarion, care locuia în mahalaua Brândușei, explorează teritoriul vechii Craiove, ajungând, în căutare de hrană, în Piața Veche, unde aveau loc încăierări pentru resturile de la tarabe. Deși, oficial, se instaurase pacea, lupta pentru supraviețuire continua, inclusiv în rândul copiilor, a căror inocență a fost demitizată în romane ca Împăratul muștelorde W. Golding sau Cruciada copiilorde F. Ilis. Fragmentul pare o secvență dintr-un film neorealist italian, arătând, prin senzații și imagini percutante, consecințele războiului în viața cotidiană a Craiovei: „Țăranii din jurul Craiovei care veneau cu marfă la piață erau tot mai rari și vindeau lucruri care nu lăsau în urmă boabe sau firimituri: bostani, ridichi negre, sfeclă roșie sau țelină. Dintre roadele pământului care, nefierte sau neprăjite în ulei, erau îndeobște acre sau iuți, cei mai vânați erau cartofii. Noi, cei mici, trebuia să fim și cei mai ageri, căci altminteri cei mari ne smulgeau tuberculii găsiți sub tarabe, între sacii lăsați să putrezească sau în țarcurile unde, când și când, se mai aduceau la vânzare animale costelive. Atunci intrau în funcțiune degetele, buzele, dinții. Hăpăiam pe ascuns, cu bărbia în piept, fără să ne sinchisim de crusta de pământ sau de coaja moale și mucegăită a cartofilor, a inelelor de praz sau a dovlecilor. Cei mari dădeau cu pumnii, noi, țâncii, aruncam cu tot ce ne cădea în mână. Și armele ne prisoseau, căci, după război, pietre, cărămizi și molozuri găseai peste tot“. Copiii războiului încearcă să-și păcălească foamea cu apa de la vechea Fântână a Purcarului, într-un periplu care începea la bisericile din zonă, continua prin Piața Elca și sfârșea la gară: „De la Madona Dudu o luam spre biserica Sfântul Dumitru și de acolo în sus, spre piața care, pe atunci, se numea încă Piața Veche. În drum, ne opream la Fântâna Purcarului. În ciuda secetei, izvorul continua să curgă, ne umpleam burțile cu apă. Plăcere înșelătoare, căci, deși ne umpleam burțile până să crape, senzația de foame nu trecea. Foamea nu se îneca, dimpotrivă, zburda în apă ca o vidră, apoi își înfigea mai adânc dinții ascuțiți“.

Gara este un spațiu intermediar, de trecere, un simbol al fluidității, „un non-loc (…) supus unui inevitabil provizorat, gara e o lume în sine, efemeră și în eternă mișcare, care conține o promisiune a depărtărilor și a necunoscutului ademenitor, dar și a regăsirilor” (Andreea Răsuceanu, în Dicționar de locuri literare bucureștene). Prozatori ca I. L Caragiale, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Anton Holban, G. Călinescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Gabriela Adameșteanu au imortalizat, în operele lor, Gara de Nord din București. Deși este un toposimpersonal, haotic prin mobilitatea umană neîntreruptă, în gară, loc al întâlnirilor sau al despărțirilor, se pot plasa scene importante pentru destinul unor personaje. Gara apare, astfel, ca un burete de stări și emoții, de la melancolie și tristețe la dorință și bucuria unui nou început. Dar scanarea gării poate fi și un prilej de radiografiere a societății, cu moravurile și mentalitățile ei într-un timp dat. În Copiii războiului, gara din Craiova reprezintă o oglindă a unei lumi bolnave, devastate de război, în care foamea este cel mai crunt simptom. Pentru sărmanii din alte zone ale țării, gara din Oltenia devine un tărâm al făgăduinței, o fantasmă a mulțumirii stomacului, de unde și încleștarea sau bătălia vicleană cu soldații care-i opreau să coboare pe peron. Gara este aici un No Man’s Land în care se întâlnesc năpăstuiții soartei și ai crizei economice de după Al Doilea Război Mondial, mutilați fizic sau sufletește, îmboldiți de penuria alimentară să călătorească în căutarea hranei celei de toate zilele: „Cine nu a văzut gara din Craiova în iarna dintre 1946 și 1947 nu știe ce înseamnă foametea.// Noi și păsările ne încumetam să ne apropiem, după ce reușea să plece vreun tren, ducând cu el trupuri agățate de scări ori cocoțate pe vagoane. Altminteri, priveam dintr-un colț, cu ochii mari, sălbăticia oamenilor care se războiau pe peroane. Trenurile care soseau erau blocate de soldați. Se zvonea că mecanicii au ordin să le ducă în triaj și acolo să schimbe locomotivele, ca să-i pornească pe drumul de întoarcere, spre Moldova, fără să-i lase să coboare. Cum trenul încetinea, pufăind la intrarea în gară, oamenii începeau să sară din vagoane, pe uși, pe ferestre, rămânând să șontâcăie printre linii. Dar toți erau bucuroși că au scăpat de soldații care îi legitimau pe cei care nu erau de prin părțile Olteniei sau nu dovedeau cu ce treburi au venit, împingându-i cu patul puștilor înapoi în vagoane. Ordinul era să fie oprit exodul moldovenilor în căutare de hrană într-o Oltenie la rândul ei secătuită, dar despre care mințile rătăcite de foame nășteau tot felul de legende.// Pe noi nu ne ispiteau trenurile care soseau. Acelea nu făceau decât să îngroașe pâclele foamei cu respirația celor veniți de departe în căutare de făină și mălai, cu saci făcuți sul, ca o bandulieră pusă de-a curmezișul pieptului. Uneori, soldații se sfiau, când zăreau la capătul peronului fugari din vagoane îmbrăcați cu vestoanele ponosite ale celor întorși de pe front și, din când în când, printre ei, bocănind cu cârjele, câte un invalid de război. De cele mai multe ori totuși, la îndemnurile severe ale sergenților, încercau să-i adune, dar fără sorți de izbândă, căci nimeni nu a reușit până acum să găsească o armă cu care să lupte împotriva foamei și s-o învingă altfel decât potolind-o”.

Copiii războiului sunt și ei niște păsări de pradă, căutând în gară expedientele care să le potolească foamea. Dacă în Foamea lui Knut Hamsun doar protagonistul narator trece prin chinurile infernale ale lipsei de mâncare, în romanul lui Vosganian foamea se arată ca o plagă colectivă, atingându-i, deopotrivă, pe oamenii maturi și pe copiii care trebuie să învețe de timpuriu legea junglei și lupta pentru supraviețuire. Liniile ferate se transformă în tranșeele unui fel de război de gherilă cu autoritățile militare, în scopul astâmpărării foamei cu boabe de porumb și cartofi: „Pe noi ne ispiteau trenurile care plecau. Priveam nerăbdători îmbulzeala de la ușile vagoanelor, încercând să zărim vreun sac care se rupea în asaltul acelor ființe hăituite pentru care vagoanele erau tărâmul izbăvirii. La început soldații încercaseră să-i oprească pe cei care duceau saci în spinare. Dar apoi s-au lăsat păgubași, mai ales de când se zvonise că cei rămași pe peron aprindeau dincolo de lizieră focuri mari pe calea ferată, pe care mecanicii să le vadă de departe și astfel să fie siliți să oprească în câmp. După ce trenurile plecau, ducând cu ele ciorchinii de trupuri contorsionate, ne năpusteam bâjbâind printre linii, noi și păsările. Tot un fel de păsări și noi, cu degete subțiate și unghii negre ca niște gheare. Păsările se adunau cârduri-cârduri deasupra pulberilor de mălai ori de făină, noi căutam mai ales cartofi și boabe de porumb. Fiecare pentru sine, nicio împărțeală, asta era rânduiala de neocolit a foamei“.

Craiova din proza lui Varujan Vosganian este, în principal, o geografie simbolică a foamei, una dintre consecințele dureroase ale războiului.