Ochiuldeveghe.ro: „The Book of Whispers”, a revelation of the romanian prose

Romanul-epopee Cartea șoaptelor a apărut în 2009.

A fost o revelație pentru proza românească a vremii, multipremiată, dat fiiind că Varujan Vosganian, pe lângă faima pe care o avea ca politician și poet, debuta ca prozator, cu o pânză epică de mare întindere, și acest lucru se proiecta pe fundalul unui context de reconsiderare târzie a istoriei recente a armenilor, prin prisma dramaticelor dezvăluiri ale evenimentelor care au intrat în istoria contemporană cu sintagma cumplită: genocidul armenilor sau armean. Harta acestor masacre este lungă, ramificată și pe cale de a fi mai în detaliu studiată. Bibliografia însă se augmentează, iar arhivele scot la lumină noi și noi documente, mărturii, fotografii, statistici etc. Aceasta este macro-istoria, dar cum se prezintă măruntaiele ei, cum e aceasta văzută sub lupă, în lumina istoriilor de familiile, a clanurilor de familie?

Cartea lui Varujan Vosganian este, se poate spune, o saga de familie, o lentă trecere prin viețile câtorva generații de armeni, ai familiei din care se trage și autorul. Albumul de fotografii supraviețuite stau mărturie, chezășie a autenticității. avem o familie de izgoniți, hăituiți, exilați, și înrădăcinați într-un teritoriu străin, departe de matca ancestrală, dar și de Araratul maiestuos, cu vârfu-n nori – muntele sfânt al armenilor. Cei despre care narează Vosganian și-au legat destinul de cel al românilor, de Dobrogea întâi, apoi de zona Focșanilor, și în cele din urmă – de Bucureștiul cel cosmopolit. Fuga de sultanat, apoi așezarea în umbra Monarhiei, urmează căderea în comunism, după care începe iar exodul, formarea unei diaspore contemporane, rusificarea, sovietizarea, americanizarea, într-un cuvânt, deznaționalizarea…iarăși: valize, trenuri, vămi, formalități, readaptări, dislocări, lacrimi, gări, clopote, înmormântări, nașteri, școli, lumini și umbre, cruci și bani.

Dramatizarea, după romanul Cartea șoaptelor, este făcută de Armine Vosganian, iar aceasta își are începuturile în 2014; era și firesc, căci anume ea este „beneficiara” cea dintâi a poveștilor relatate de tatăl ei. Atunci a debutat spectacolul Staipelochian, realizat în versiunea actuală de compania de teatru independent Rampa. Regia aparține lui Mihai Alexandru Ion. Decorul este gândit de Diana Nistor, iar eclerajul – de Andrei Cristian Vlădescu.

Întregul spectacol este asigurat de șase tinere și splendide actrițe: Maria Teodora Filip, Diana Mereu, Marina Fluerașu, Armine Vosganian, Ana Maria Turcu, Adela Bengescu, care construiesc un copleșitor evantai de caractere, dintr-un caleidoscop de secvențe, care acoperă generații, timpuri, situații. Este un tur de forță, o recompunere pentru scenă a unor destine, pe alocuri tragice, pe alocuri amuzante, dar toate converg în jurul ideii: cât este de amară pâinea exilului, a aflării printre străini, mereu pe cale, mai ales când acestă aflare nu este limitată în timp, și când devine cronică, a-temporală.

Muzeele secolului XX au ca laitmotiv principal valiza, lada de voiaj, călătoria. Poate ca niciodată anterior, lumea s-a deplasat, s-a mutat, a pătimit și a luptat. Noi, cei de azi, care celebrăm 75 de ani de pace, de liniște, de confort și prosperitate, nici nu ne mai imaginăm cum e să fii hăituit, persecutat, pus la tâlpul infamiei; sunt cuvinte care aproape că nu-și au noima, dar ele există într-o stare de latență. Căci noi valuri de migrație stau să rupă talazurile acestei liniști, iar experințele evreilor, armenilor, țiganilor, românilor, curzilor ș.a., cumulate cu vârf și îndesat în special în secolul XX, par să nu fi livrat învățăminte pentru cei care decid, care tranșează sau ar trebui să negocieze!

Staipelochian este un cuvânt compus, ironic, dar mai ales amar. „Stai-pe-loc-hian” este strigătul puternic și explicit ca popoarele să se obișnuiască cu rădăcinile sale, să reînvețe să iubească locul în care se află, căci un om mereu pe drumuri, este un om nefericit, care poate fi oricând atacat, deturnat, spălat pe creier. Mai simplu spus: dezrădăcinarea te dezumanizează. Este problema vremurilor noastre, este o lume care nu generează etnografie, ci preponderent sociologie, cazuistică pedestră, pasageră, efemeră. Miza Cărții șoaptelor este să arate suprema demnitate a apartenței, a moștenirii, a continuității familiale, a efemerității vremurilor pe care acestea trebuie să o înfrunte. O efemeritate adesea cruntă, neîndurătoare, opacă, insensibilă la frumusețea îndârjită și poate sublimată a neamurilor. Cât de frumoase sunt aceste neamuri? O aflăm pe îndelete din Cartea șoaptelor, iar despre șoapte trebuie vorbit în șoaptă, aproape ventriloc…

Iar dacă trebuie sau nu să transmitem salutări domnului Staipelochian, o vom afla din spectacolul omonim al celor de la Rampa. Am descoperit o montare densă, emoționantă, care te ține în priză, ca spectator, de la primul minut până la ultimele replici, căci empatia pe care o manifestă Varujan Vosganian în scrierea sa epică, este cu vârf și îndesat reconstruită și reactivată în cuprinsul acesteia. Cu pricepere, talent și tact. Gingășie și delicatețe. Femeile știu să iubească cu adevărat! Uneori, chiar fără discermământ…Dar fără atitudinea asta a lor nu există viitor.