Paul Cernat: The dialogue between Norman Manea and Varujan Vosganian, an intelectual and fascinating jam session
Vocea eretică a învinşilor istoriei
Autor: Paul CERNAT
Nu am intenţia să scriu, deşi ar merita, un reportaj despre prima ediţie a „Turnirului scriitorilor“ de la Sighişoara (29 aprilie-1 mai 2014). Unii au văzut în ea un soi de FILIT în miniatură. Cele două zile au fost, oricum, foarte dense şi deloc convenţionale. Ţin să insist doar asupra a două momente cu relevanţă mai specială, în opinia mea, principalele clou-uri ale acestui eveniment viu şi autentic, în care gazdele s-au dovedit la înălţime, iar amprenta Observatorului cultural s-a simţit. E vorba, mai întîi, de seminarul Despre memorie şi multiculturalitate, centrat în jurul celor doi invitaţi speciali din prima zi: Norman Manea şi Varujan Vosganian (primul – proaspăt sosit de la Budapesta, unde a lansat Vizuina în limba maghiară, la Festivalul Internaţional al Cărţii; al doilea – întors de la Vatican, unde a prezentat Carteaşoaptelor).
Apoi, în ziua a doua a manifestărilor, ţin să remarc discuţiile pe marginea filmului Sînt o babă comunistă, producţie ce a stimulat deja, prin viziunea neconvenţională,unele neînţelegeri şi dispute ideologice. La dezbaterea intitulată – cum altfel? – Despre comunism şi postcomunism cu ochii de-acum a fost prezent, alături de cunoscutul regizor, şi scriitorul Dan Lungu, autor al (pre)textului ficţional în marginea căruia Stere Gulea, Lucian Dan Teodorovici şi Vera Ion şi-au construit propriul scenariu. Scurt spus, principalele personaje ale Turnirului au fost Norman Manea, Varujan Vosganian şi Stere Gulea, cu toţii într-o vervă de zile mari. O menţiune merităînsă şi traducătorii invitaţi, în frunte cu dîrza şi sufletista Anamaria Pop, răzvrătită în Ungaria lui Viktor Orban. Sau prozatoarea Florina Ilis, a cărei Cruciadă a copiilor a făcut furori chiar în rîndul… copiilor. Sau stimulativa discuţie prilejuită de lansarea cărţii despre TVR-ul comunist a lui Alexandru Matei.
Două istorii înrudite
I-am ascultat, nu o dată, vorbind (bine!) şi pe Norman Manea, şi pe Varujan Vosganian. Niciodată împreună, pînă acum. Foarte diferiţi ca temperament şi structură, dar profund complementari, cei doi şi-au „simţit“ reciproc temele, afinităţile şi diferenţele, intrînd în rezonanţă şi oferind un jam session intelectual captivant. N-am avut nici un moment senzaţia de nombrilism sau de convenţionalism minor pe care o am adesea la dezbaterile cu scriitori. Amănunt relevant: deşi s-a discutat mult, de-a lungul ultimilor ani, atît în legătură cu Manea, cît şi în legătură cu Vosganian, despre posibilitatea de a „lua Nobelul“, numele nevrozantului trofeu nu a fost pomenit nici măcar o dată la Sighişoara.
Am avut, pe întreg parcursul discuţiilor, o senzaţie tonică ascultînd doi scriitori şi intelectuali publici care au, realmente, ceva de spus despre lumea globală în care trăim, despre condiţia umană şi artistică a literaturii, despre funcţia ei de reprezentare identitară şi capacitatea de integrare a diferenţelor, despre, în definitiv, puterea ei ignorată. Doi scriitori şi intelectuali publici care au dialogat cu umor fin şi cu un firesc dezarmant, complet lipsiţi de complexeşi de aroganţă. Drept e că ambii veneau cu o experienţă inaccesibilă marii majorităţi a scriitorilor români de azi. Atît Manea, cît şi Vosganian au intrat, unul mai de mult, altul de curînd, în clubul literaturii mondiale. Ambii au fost traduşi în cincisprezece-douăzeci de limbi, cu o presăinternaţională foarte favorabilă şi cel puţin două cărţi-pilot la activ, care i-au propulsat în prim-plan: Întoarcerea huliganului şi, respectiv, Carteaşoaptelor. Nu cred să exagerez văzînd în ele două dintre cele mai„universale“ romane româneşti apărute după 1989 (ştiu, termenul de „roman“ e insuficient, dar…). Numai răuvoitorii ar putea pune universalitatea acestor cărţi pe seama unui efect de lobby: pînă şi cei mai acerbi adversari ai literaturii şi opţiunilor lui Manea şi/sau Vosganian au recunoscut excelenţa acestor scrieri. Faptul că autorii lor provin din două comunităţi etnice –evreiască şi armeană – marcate de ororile secolului al XX-lea (Genocidul din 1915 şi Holocaustul) va fi contat, probabil, suplimentar în „chimia“ întîlnirii lor sighişorene. De la un punct încolo, am avut senzaţia că nu mai asist doar la un dialog între scriitori, ci şi la un dialog între reprezentanţii a douămemorii colective şi între înţelepciunea a două istorii înrudite.
Prudent şi individualist, Norman Manea a ţinut să afirme, de la bun început, că literatura despre Holocaust implică riscul căderii în melodramă şi în manipulări de tot felul: „Nu sînt un scriitor al Holocaustului“, a spus, după care şi-a nuanţat afirmaţia. Pe drept cuvînt, întrucît scriitura lui Manea e un produs particular al traumei, iar primii ani de viaţă petrecuţi în lagărul din Transnistria, caşi stigmatele abrupt sau insidios antisemite din anii ’80-’90 l-au dus către examinarea acestei traume. Mai puţin s-a observat că supratema scrisului său nu e dată nici de Holocaust, nici de amprenta totalitarismelor, ci de identitatea dislocată, alienată, nomadă a unui exilat perpetuu, definitiv înrădăcinat, totuşi, în limba română. Nota Bene, noul proiect literar la care lucrează în prezent nu mai trimite – aflăm – la memoria totalitarismelor, ci scrutează critic, din unghiul identităţii exilate, efectele perverse ale globalizării. O globalizare aşezată, ontologic, sub semnul lui Peter Schlemill – omul care şi-a vîndut umbra. „Eu nu sînt un exilat, eu sînt un fruct al exilului“, a replicat Vosganian, amintind căbunicii săi au venit în România ca refugiaţi ai Genocidului armenilor din 1915. Prilej pentru Manea să adauge, cu benignă ironie, că evreii sînt în exil de două mii de ani. Şi că, în era globală, cu toţii devenim mai mult sau mai puţin exilaţi.
Principalele riscuri ale literaturii al cărei obiect ar fi ceea ce nu poate fi povestit (oare?) nu ţin, în realitate, de melodramă, ci de etichetă şi manieră. Ambii scriitori au ştiut să le evite, scriindu-şi cărţile împotriva curentului şi exprimîndu-şi, autentic, prin ele nu doar individualitatea, ci şi supraindividualitatea. Prin naraţiuni pregnante, prin personaje intens exponenţiale. Spre deosebire de Manea, copil al lagărelor de concentrare, maturizat în lagărul socialist (excelent reconstituit în Anii de ucenicie ai lui August Prostul) şi consacrat definitiv, via Germania, în epicentrul american al globalizării, autorul Cărţii şoaptelora devenit, în ultimii ani, „vocea“ comunitară, literară şi publică a armenilor din România, care şi-au tăcut, decenii de-a rîndul, sau doar şi-au „şoptit“experienţa tragică a propriilor familii. Experienţă de care românii au aflat foarte tîrziu şi lacunar; cei mai mulţi, abia odată cu acest roman. Însă noul volum de nuvele al lui Vosganian, Jocul celor o sută de frunze, nu mai scrutează deloc Genocidul, ci e dedicat exclusiv memoriei recente a românilor. Am reţinut, în această ordine de idei, o observaţie de un adevăr frapant: pentru cea mai mare parte a societăţii româneşti, cea a oamenilor de rînd, nu a elitelor, experienţa comunistă nu a însemnat o traumă. În orice caz, nu una de nivelul Holocaustului pentru poporul evreu sau a Genocidului pentru poporul armean.
O altă „temă“preocupantă a discuţiei a constituit-o raportarea literaturii la identitatea lingvistică. Spre deosebire de Cioran, dar la fel ca prozatorul Eliade, autorulÎntoarcerii huliganului a rămas fidel matricei lingvistice româneşti. „Prima mea limbă a fost armeana, româneşte am învăţat la cîţiva ani, de la copiii de pe stradă“, va mărturisi, în replică,Vosganian. Cu următoarea coda: „Dacă n-am scris în armeană, a fost şi pentru cănu pot vorbi şi în armeana unui tinichigiu, de pildă“. Iar faptul că a fost ultim supervizor la traducerea în armeană a Cărţiişoaptelor a reprezentat pentru el o experienţă aproape neverosimilă.
În privinţa dificultăţilor pe care le implică transferul cultural, merită citat un exemplu anecdotic, nu lipsit de tîlc: nu demult, Vosganian a participat la un spectaculos turneu în Spania şi ţările Americii Latine; în Columbia, Cartea şoaptelor a ajuns rapid în topul vînzărilor, iar autorul a fost desemnat invitat de onoare al Festivalului„Gabriel Garcia Marquez“ de la Bogota. Amănunt amuzant: într-un amplu eseu apărut în presa de limbă spaniolă, politicianul de dreapta a fost trecut printre marii scriitori revoluţionari, iar un proiectat turneu al său în Cuba a fost contramandat in extremis de autor din cauza potenţialului risc al unor referiri maliţioase din Cartea şoaptelor la adresa lui Fidel Castro…
Ambii scriitori au insistat, în registre diferite, asupra literaturii ca voce eretică a celor învinşi, în opoziţie cu discursul oficial, hegemonic, al Puterii. La limită,Norman Manea a făcut o analogie între scriitorul dator să spună o poveste şi un cerşetor din metroul newyorkez care a „dat lovitura“ etalîndu-şi, prin povestire, condiţia mizeră. Morala: talentul literar e obligatoriu, dar rămîne inoperant în absenţa autenticităţii şi a reprezentativităţii. La rîndul ei, autenticitatea (ca şi reprezentativitatea) poate veni din experienţa personală,autobiografică, sau pe alte căi, ale obiectivării artistice. Cît despre„învinşii“ ce se cer a fi reprezentaţi – ei provin de unde vrei şi de unde nu vrei. Cel mai adesea, de unde nu vrei.
