The bulgarian version of „The Book of Whispers” includes an Argument written by the author

Iti trebuie multă forţă pentru a putea suferi cu adevărat. Iată unul dintre drepturile fundamentale ale omului care nu este trecut în nicio Constitutie  si caruia doar cultura i-a fost pana acum un îndaratnic aparator: dreptul la suferinta. A consacra acest drept nu inseamna a-i face pe oameni sa sufere, ci dimpotriva, a accepta faptul ca fiecare om, fiecare popor are simbolurile, reperele si valorile sale, are durerile si, in consecinta, nevindecarile sale ce trebuie respectate. Acesta este si sensul cuvintelor cu care bunicul meu a inceput, in locul meu, Cartea soaptelor. „Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin mortii pe care fiecare ii plange.”

 

Arta romanului este un anumit fel de a scrie istoria. Manualele şi tratatele vorbesc, mai ales, despre învingători. Romanele povestesc, mai ales, despre învinşi. S-ar putea crede, astfel, că literatura scrie, mai degrabă, despre mica istorie, a celor neînsemnaţi, spre deosebire de marea istorie, a conducătorilor. Istoria, ca şi moartea, nu poate fi mică ori mare. Personajele simple au măreţia lor. A învinge e mai la îndemână, dacă te gândeşti că cei care biruiesc au, cel mai adesea, puterea de partea lor. A muri, însă, pentru ideile tale, asta presupune o putere cu mult mai mare.

 

 

 

Am fost întrebat dacă personajele şi întâmplările Cărţii şoaptelor sunt reale. În măsura în care a fi reale înseamnă să se fi născut cândva, să fi avut un nume, o soartă precum şi un mod prin care toate acestea să se fi încheiat vreodată, personajele Cărţii şoaptelor sunt reale. Nu m-aş fi încumetat să scriu despre situaţii neverosimile prin tragismul lor dacă ele nu s-ar fi întâmplat cumva. În lume există atâta durere, încât nu are rost să-i mai adaugi imaginând. Cartea şoaptelor povesteşte despre oameni trecuţi printr-o suferinţă de neînchipuit, de care fiecare a căutat să se vindece în felul său.

 

Personajul central al Cărţii şoaptelor este secolul al douăzecilea Un secol nefericit, al dezrădăcinărilor, al convoaielor, al exodurilor, al lagărelor de contcentrare şi al gropilor comune, al apatrizilor, al căutărilor zadarnice de sine. Un secol care a îmbătrânit brusc la jumătatea celui de-al doilea deceniu al său, odată cu izbucnirea primului război mondial. Nu chiar atât de nefericit însă ca urmaşul său, secolul douăzeci şi unu care, odată cu atentatele de la 11 septembrie 2001, s-a născut gata bătrân, precum Benjamin Button, fără a avea însă, precum personajul lui Scott Fitzgerald, şansa întineririi şi a dezvinovăţirii sale.

 

Printre personajele Cărţii şoaptelor se numără, de asemenea, timpul, moartea ori memoria.  Şi, de asemenea, obiectele, care au rolul lor în Cartea şoaptelor. Vioara ori şevaletul bunicului Garabet, mătăniile bunicului Setrak, Mauser-ul lui Misak Torlakian, testamentul lui Hartin Fringhian, mandolina Virginicăi Papazian, căluţul meu de lemn ori hărţile lui Micael Noradunghian. Multe au dispărut. Unele, cum ar fi mandolina care poate fi văzută la Muzeul armenesc din Bucureşti, testamentul lui Fringhian ori mătăniile bunicului Setrak, pe care le port eu, mai există şi acum.

 

Cât despre personajele-oameni, ele  sunt de patru feluri. Mai întâi cele care au existat, aşa cum s-au înfăţişat celorlalţi, cu numele lor, cu elanurile şi disperările lor. Între acestea includem pe însuşi autorul, care, precum în Las meninas a lui Velasquez, se aşază şi pe sine în roman, dar fără să se amestece printre eroii cărţii.

 

Cea de-a doua categorie o constituie magii, ai umbrelor, ai luminii, ai aerului, ai timpului, ai fructelor, ai întinderilor. În Cartea şoaptelor închinarea magilor naşte, de fapt, povestea noastră.

 

Sunt, apoi, nălucile. Adică nu atât oamenii înşişi, cât obsesiile lor. În primul rând Yusuf, personajul cel mai trist. Mai toate personajele Cărţii şoaptelor trăiesc împreună cu obsesiilor lor, Arşag, vânătorul de păsări, Levon Zohrab, căutătorul din urma convoaielor, Misak Torlakian cu visul său, Arşag Săvagian retrăind coşmarul aceleiaşi fotografii, Simon Şeitanian, muşcând din pământ ca dintr-un fruct, părintele Komitas, hohotind, cu minţile rătăcite şi alţii asemenea lor.

 

Apoi, sunt morţii. Aşa cum sugerează şi rândurile de început, rostite de bunicul meu Garabet, Cartea şoaptelor le este dedicată în primul rând lor.

 

Morţii cei vechi au fost însoţitorii şi apărătorii copilăriei mele. Chipurile lor  ne priveau grave sau zâmbitoare din icoane, din tablorui ori fresce, din paginile cărţilor. Morţii cei vechi nu ne cereau nimic în plus. De aceea prezenţa lor nu mai trebuia explicată ci, eventual, absenţa lor.

Mulţi dintre morţii cei vechi trăiseră înainte de eli lama sabactani. Fuseseră credincioşi altor zei, atunci când ei înşişi nu erau din rândul zeilor, cu toate acestea pentru noi ei aveau şi un înţeles creştin. Astfel încât, într-un fel sau altul, chiar dacă unii muriseră înainte de Hristos, morţii cei vechi ne păreau cu toţii creştini. Iar noi ne rugam pentru ei tot creştineşte.

 

Morţii cei noi, în schimb, locuiau în partea ascunsă a sufletelor noastre. Atingerea unei haine purtate de vreunul din ei, prin cufere, fotografiile din cutia de tablă, un nume pe care zadarnic îl dădeam celor care se năşteau pentru a lua locul celor care muriseră, un pumn de nisip, o flacără, un sâmbure de rodie erau, uneori, de ajuns pentru a reînsufleţi morţii cei noi. Căci spre deosebire de morţii cei vechi, care ne priveau din icoane şi din gravuri, din morţile lor împlinite, morţii cei noi erau morţi doar pe jumătate. Iar jumătatea cealaltă, care venea din viaţa lor netrăită, continua să trăiască prin vieţile noastre. O moarte care continuă să trăiască.

 

În timp ce despre morţii cei vechi e destul să ascultăm poveştile sau legendele, despre morţii cei noi nimic nu e destul. Pentru că ei fac parte din vieţile noastre. Prin ochii noştri, sau ai părinţilor ori a bunicilor noştri, pe ei i-am văzut. Despre ei nu poţi povesti pur şi simplu.

 

Morţii cei noi au murit în locul nostru, de ce n-am fost noi aceia şi au fost ei este întrebarea cea înfricoşătoare. Despre morţii cei noi nici nu se poate vorbi fără a vorbi despre cei rămaşi vii. Ceva care s-a petrecut sub ochii noştri nu poate fi agăţat pe perete ca un tablou. Sunt morţii despre care nu se poate povesti pur şi simplu, sunt morţii care se asumă. Adesea, pe morţii cei noi nu şi-i asumă, din păcate, mai nimeni.

 

Nu suntem încă pregătiţi să scriem adevărata carte despre morţii cei noi, prin care să descifrăm sensurile vieţilor noastre. Asumând, astfel, pentru unii, vina de a-i fi ucis, iar pentru noi, ceilalţi, vina de a le fi supravieţuit. Va trebui să învăţăm să alegem între uitare, răzbunare şi iertare. Cel care uită, înseamnă că nu a înţeles şi atunci totul se poate întâmpla din nou. Cel care vrea răzbunare trebuie să ştie că răzbunarea nu vindecă niciodată rănile, ci le înmulţeşte. Iar cel care iartă trebuie să înţeleagă că a ierta este un act de responsabilitate. Dacă uitarea şi răzbunarea ca atitudini sunt asumări personale, monologuri, de iertat, nu poţi ierta de unul singur. Iertarea presupune interlocutor, obligă la dialog. A ierta este un act de responsabilitate. Ierţi când ştii că ceea ce ai iertat, chiar dacă pare de neiertat, nu se va mai întâmpla.

 

Cartea şoaptelor este cartea morţilor celor noi, a celor care au murit în locul nostru pentru ca noi să putem trăi în locul lor. În ce-i priveşte,  Cartea şoaptelor nu pune concluzii. Concluziile omoară arta. Romanul este doar un martor, o mărturisire. Sentinţa o dă cititorul. De aceea, aceeaşi carte e de fiecare dată altfel, după cum diferiţi sunt, între ei, cititorii. Fiecare loc, fiecare timp, fiecare neam au o Carte a şoaptelor a lor. Ea se trăieşte, trebuie doar povestită.