Romania literara Magazine: Herzel Hakak – The Book of Whispers deserves the Nobel Prize

Herzel Hakak

Cartea Şoaptelor – un strigăt până la capătul lumii

Scriitorul Varujan Vosganian a sosit în Israel pentru o scurtă vizită iar reţeaua de librării „Tzomet Sfarim”  a organizat o lansare festivă a cărţii sale, „Cartea Şoaptelor. In calitatea sa de preşedinte al Uniunii  Scriitorilor de Limbă Ebraică din Israel, Herzel Hakak aşterne aici impresia puternica pe care i-a făcut-o această carte tradusă în ebraică de Any Shilon. Herzel Hakak este convins că o carte atât de puternică îl îndreptăţeşte pe autorul său să fie distins cu Premiul Nobel pentru literatură.

« Cărţile au forţă, literatura cea mai bună poate duce pe umeri vremuri şi locuri, generaţii şi spaţii. Claude Levi-Strauss a scris cândva că o operă importantă e ca o reflectare a creaţiei universului.. Literatura de valoare poartă în sine un univers care se trezeşte la viaţă. E capabilă să ne prezinte atât creaţie, cât şi distrugere.

Cel care citeşte povestea magnetizantă a „Cărţii Şoaptelor”, se simte aruncat în valurile agitate ale evenimentelor istorice, până în centrul furtunii, se găseşte în faţa tainelor existenţei, a poveştii tragice a poporului armean.

Vosganian ne trezeşte atenţia asupra acelor voci care par sa fi fost uitate, iar şoaptele  acelea tainice prind viaţă. Cartea Şoaptelor este cartea vocilor care nu vor amuţi niciodată,

La fel ca şi ca alţi mari romancieri, care au încercat să lumineze existenţa din mijlocul ruinelor, din cenuşa războaielor, Vosganian aruncă o lumină asupra lumii în care a crescut, a credinţei şi a amintirilor în care a trăit poporul armean, încercând mai presus de toate să găsească sensuri şi semnificaţii. Nu mai e vorba doar de povestea unui popor, ci de o temă  universală, care ne atinge pe toţi, un transcript al suferinţei şi al credinţei. Şoaptele devin o mărturie vibrantă.

E adevărat, e vorba în primul rând de suferinţele poporului armean, iar paginile cărţii crează cu pană de artist, prin diferitele unghiuri ale marşurilor morţii, tabloul convoaielor în drum  spre moarte, al mărturiei acelor ani tragici. Masacrarea unui milion şi jumătate de oameni. O lume care se răsuceşte în jurul propriei sale axe. Moarte şi agonie. Şi mărturii vii ale timpului. O lume care îşi aminteşte. Cartea Şoaptelor nu scrie istoria, ea ne pune la dispoziţie cunoaşterea istoriei, o cunoaştere profundă.

Numele „Cartea şoaptelor” apare în carte ca un cifru secret,ca un caiet tainic de notiţe, în care se povesteşte din intimitatea lumii celor care suferă. Este cartea sfântă, cea în care istoria nu are numai date şi nume şi învingători şi învinşi, ci şi semnificaţii – iar un loc special îl ocupă fotografiile.

Autorul scrie: „În Cartea Şoaptelor fotografiile ţin adesea locul oamenilor vii”. De-a lungul întregii cărţi, fotografiile au forţă vitală, sunt un fel de lumânări memoriale. Fotografia vede nu numai materia, ci şi spiritul. Autorul încearcă să descrie o lume dispărută, dar cu cât ne scufundăm mai mult în adâncimile acestei lumi, simţim că fotografiem suflete,descoperim un univers sub un alt univers.

În carte nu există întâi şi apoi, iar naraţiunea nu este o linie dreaptă În afara romanului pe care îl citim există o lume  pe care acesta o reflectă. Acolo se află Cartea Şoaptelor, în acea lume a cărei întreagă existenţă este formată din poveste în poveste, amintire în amintire, personaj care se intersectează cu alt personaj. Sub toate acestea există o structură subterană, compusă din coduri ascunse, iar acolo se găseşte structura reală. Din acest motiv, autorul simte nevoia să ne explice că nu documentaţia istorică este esenţialul acestei cărţi: „Ea, cartea, deşi vorbeşte cel mai adesea despre trecut, nu e o carte de istorie, căci în cărţile de istorie se vorbeşte mai ales despre învingători; e mai degrabă o culegere de psalmi, căci vorbeşte îndeosebi despre cei învinşi”.

Cartea Şoaptelor nu este un roman obişnuit, în care există un povestitor care le ştie pe toate, care descoperă toate gândurile şi toate iţele întâmplărilor. Descrierea exactă este doar o copertă exterioară, în spatele ei se află coperţi spirituale, aure ascunse. Iată ce scrie autorul vorbind despre unul din evenimente: ” În această ultimă privinţă, e oarecum neobişnuită,căci, spre deosebire de alte istorii, aici moartea e doar un detaliu, iar mai importantă decât moartea, şi, deci, decât viaţa, e memoria”.

Autorul-copil îşi trăieşte viaţa fără copilărie. Este vorba despre o lume şi un cod al vieţii care nu seamănă cu discursul unui roman standardizat şi obişnuit. Săriturile prin timp, aruncarea personajelor dintr-o perioadă într-alta, ne atrag într-o realitate în care nu discutăm despre personaje şi acţiuni de genul celor cu care suntem obişnuiţi din romanele istorice.

Cartea Şoaptelor va rămâne una dintre marile cărţi ale genocidului armean, parte din scrierile sfinte, ca proclamaţia profetului distrugerii care prevede capitole din elegia poporului său, care încearcă să înţeleagă secretul existenţei străbunilor săi, care urmăreşte masacrele comise de turci, grozăviile care se petrec în convoaiele deportaţilor, toate scrise într-o limbă reţinută, cu o durere care frânge inima. Scriitorul încearcă să explice sensul întâmplărilor şi de ce acestea se exprimă în şoaptă, şi nu în ţipăt.

Paginile cărţii descriu o istorie a durerii. Autorul scrie: „Poate că, în partea ei cea mai profundă, Cartea Şoaptelor începe cu o altă carte – căci, aşa cum  oamenii se nasc din oameni, cărţile se nasc din cărţi” În felul acesta ne conduce spre existenţa unei alte cărţi a tainei, Cartea Plângerii, de Grigore din Narek. Dar, spune autorul : „Între plânsul acela şi şoaptele acestea nu înseamnă că se înlocuieşte o suferinţă cu alta, e doar diferenţa dintre plâns şi plânsul înăbuşit. În anul naşterii mele, pentru o lacrimă s-a vărsat tot atâta sânge cât, în vremurile acelea, pentru un veac de război.”

Când citim capitolele Cărţii Şoaptelor, simţim că acel „copil bătrân” îşi înţelege copilăria pierdută. Dincolo de puzzel-ul de personaje care presară printre noi eposul poporului armean, grozăviile convoaielor, masacrele şi violurile, povestea nedesluşită a legiunii armene, acţiunile grupului de justiţiari „Nemesis”, povestea îngrozitoare a arderii cărţilor, asasinarea a sute de scriitori şi intelectuali, opresiunile regimului sovietic – din toate acestea scriitorul construieşte trei lumi paralele.

Trei direcţii esenţiale  aruncă lumină asupra naraţiunii centrale care descrie acţiunea cărţii. Planul  vieţii armenilor, spre exemplu, este descris în aşa fel încât dă o valoare specială copilăriei băiatului căruia nu i-a fost dat să fie copil. Până şi jucăria de copil a avut parte de altfel poveste, cea a căluţilor de lemn..

Alt nivel necesar înţelegerii personajelor apare prin povestea – în stilul basmelor – a înmormântării imaginare şi a chivotul sfânt.- În descrierea acestei înmormântări  apar în mod simbolic toate personajele, iar noi suntem martori la întâlnirea sufletelor, suntem atraşi într-un capitol care, parcă, ar face parte din scrierile profeţilor, plin de duh sfânt, în care se adună toţi eroii cărţii, vii sau morţi. Ne înfiorăm când atingem şi nu atingem, în acelaşi timp,  ceremonialul religios care oferă sufletelor o posibilitate de exprimare, care dă lumii rugăciunea de acceptare a destinului şi iertare. Fiecare personaj aduce câte un dar care exprimă în felul său nenorocirea iar în sfântul chivot se adună obiecte din viaţa fiecăruia; bunicul Garabet aduce cadou cutia cu pantofi  în  amintirea deportaţilor în Siberia, depunerea pantofilor e ca depunerea unei jertfe, iar alături de ea Micael Noradunghian aşează  colecţia sa de hărţi. Şi astfel se întoarce la noi Minas orbul care aici, în cadrul acestui ritual fantezist încearcă să readucă lumina, depunând în sfântul chivot felinarul cu care lumina noaptea drumul trecătorilor, şi aşa mai departe. Printre cei care vin apare şi Virginica, a cărei poveste tragică de dragoste ni se dezvăluie în decursul cărţii. Virginica se îndrăgosteşte fără speranţă de un prizonier de război, care este apoi retrimis în Rusia – şi cine ştie care va mai fi destinul său – tristeţea o învăluie, ultima scânteie de speranţă pare pierdută, iar  pentru o clipă avem parcă senzaţia că fata aceea ar putea fi o reprezentare alegorică a Armeniei.

O tragică lumină cade asupra capitolului alcătuit în întregime din cercuri – cercuri concentrice, în drumul spre moarte al oamenilor din convoaiele morţii.

Există în carte referiri asemănătoare la suferinţa evreilor şi la cea a armenilor. Trebuie reţinuat: genocidul armenilor s-a petrecut înainte de genocidul evreilor, iar astăzi e limpede că dacă lumea ar fi ştiut să înţeleagă morala acelui genocid, dacă ar fi ştiut să să trezească şi să salveze poporul armean, genocidul din Europa nu ar mai fi fost comis.

În cartea lui Vosganian există o referire la Wiesenthal, vânătorul de nazişti şi la grupa de comando care pleacă în căutarea autorilor masacrului. Când bunicul e în agonie şi lasă să se audă plânsul acela surd, bunica îl cheamă pe doctorul evreu Zilberman iar el, care fusese martor la Holocaust-ul evreilor, explică astfel comportamentul bunicului înainte de moarte:” ‘E o boală nouă’, spuse, ‘am întâlnit-o şi la bătrânii noştrii evrei, reîntorşi din lagăre, cărţile nu o numesc şi nu-i găsesc leacul.”. Descriind modalităţile de distrugere a poporului armean, autorul scrie:” De la convoaiele duse în locuri izolate şi uşor de împresurat pentru a fi măcelărite,şi de la lagărele de concentrare până la moartea prin împuşcare, înfometare, scufundarea în apă îngheţată ori arderea de vii a muribunzilor, toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor, pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopol şi pînă la Deir-ez-Zor şi Mosol, au fost utilizate mai târziu de nazişti împotriva evreilor. „

Nouă nu ne mai rămâne decât să-l îmbrăţişăm pe autor, să absorbim sensul lucrurilor. Să nu fugim de lecţia istoriei, de strigătele morţilor . Cartea aceasta merită să fie îmbrăţişată  de toţi scriitorii lumii prin intermediul premiului Nobel pentru literatură. Un asemenea premiu l-ar onora pe scriitorul care a reuşit, în acelaşi timp, să creeze o adevărată literatură, devenită déjà clasică, dar şi să depună o mărturie vibrantă şi vie a suferinţei şi a genocidului poporului armean. Un asemenea premiu ar atenţiona conştiinţa lumii asupra acestei catastrofe – şi ar da profunzime recunoaşterii acestei crime îngrozitoare.

Viaţa şi amintirea, moartea şi mărturia – acesta este sufletul cărţii, şi în felul aceasta are continuitate în Psalmi,  unde se spune : „Nu voi muri căci voi trăi şi voi povesti”.

Şi ne este interzis să uităm.»

Traducere din limba ebraică: Any Shilon