Mircea Pospai (foto, center) and The „Scrisul Românesc” Printing House will publish an Interview with the Author of „The Book of Whispers”

Mircea Pospai, director al Studiului Regional Craiova al Societăţii Române de Radiodifuziune, adună într-o carte seria sa de interviuri realizate cu ajutorul microfonului. Volumul, cu titlul provizoriu „Dintre sute de întâlniri”va apărea la Editura „Scrisul Românesc”. Iată amplul interviu despre „Cartea şoaptelor” şi autorul său inclus în această carte de interviuri:
VARUJAN VOSGANIAN:” Pentru a nimici un popor oprimat, trebuie în primul rând să-i omori poetul”

Un om ca o carte deschisă, din stirpea lui Melic, prinţ armean de prin secolul al 16-lea. Poartă în spate şi în inimă o istorie interesantă, a familiei sale, iar în minte o istorie mult mai vastă, a neamului său armenesc, pe care ne-a şi adus-o recent în atenţie, printr-o carte deosebit de interesantă – Cartea şoaptelor. Poet sensibil, politician echilibrat, ministru peste un domeniu vital, al economiei şi finanţelor într-o vreme deloc liniştită. Împătimit devorator de cultură şi degustător rasat al muzicii fine, prieten el însuşi al notelor muzicale şi clapelor pianului. Agreabil interlocutor, totdeauna.

Mircea Pospai: Deşi viaţa v-a purtat de timpuriu prin mai multe locuri, pe care le-aţi putea trece în primele rânduri ale autobiografiei, mereu spuneţi, cu mândrie, că oraşul din sufletul dumneavoastră este Craiova, din totdeauna şi pentru totdeauna.

Varujan Vosganian: Pentru că m-am născut la Craiova, unde bunicii mei aveau casă pe strada Brânduşelor, care comunica pe partea cealaltă, către fosta stradă „7 Noiembrie”, cu o străduţă care se chema Baraţi şi care era destul de inedită pentru peisajul urban. Era o străduţă parcă de munte: îngustă, cu flori… Şi bunicul meu, Setrak Melechian, în primul an când am revenit aici, în vacanţă, mi-a arătat oraşul. Am fost la Luncă, am fost apoi la Jiu. Mi-a arătat parcurile, mi-a arătat Piaţa Veche şi Piaţa Nouă. Cel mai mult îmi plăcea drumul de acasă, de pe strada Brânduşelor, până la Biserica Sf. Dumitru. Dacă închid ochii acuma, aproape că văd pas cu pas drumul acela. Coboram, în colţ era un restaurant, o bodegă, “Izvorul Rece”. Foarte gălăgioasă, oamenii beau bere afară la colţul străzii. În partea dreaptă era Muzeul Olteniei şi Catedrala Madona Dudu. Puţin mai în faţă îşi avea atelierul, rămas ca o măruntă mărturie a vechiului tip de societate, capitalismul interbelic, un plăpumar. Purta un nume interesant, Enrico Paulon. Pe urmă, în stânga, era Fântâna Purcicarului şi intrarea de la Piaţa Veche, care se deschidea în tarabe şi se închidea la loc, când urcai la Minerva, sus, la cofetărie. Şi pe urmă era parcul, parcul de la Sf. Dumitru, unde bunicul se întâlnea cu partenerii lui de tabinet, care erau foarte interesanţi în felul lor. Unul era domnul colonel, care fusese legionar şi făcuse multă puşcărie. Mai avea încă bastonul cu măciulie de argint şi pălăria de pai. Bunicul fusese negustor şi a zis bogdaproste că nu l-au băgat la puşcărie. De fapt, legionarii îl crezuseră evreu şi l-a salvat crucea pe care o purta la piept. Comuniştii, când au văzut crucea – a fost mai rău pentru bunicul, a încasat şi câteva palme. Norocul lui a fost că unul dintre ofiţerii din Armata Roşie fusese prizonier, bunicul le dăduse pâine prizonierilor şi aşa a scăpat de închisoare. Ceilalţi erau doi foşti muncitori. Tovarăşul Botrâncă şi tovarăşul Butnaru, amândoi probabil că purtau aceleaşi haine de pe vremea veche, erau grăsani şi plesneau hainele pe ei. Toţi patru jucau tabinet. Unul legionar, unul negustor, unul comunist şi unul proletar, jucau tabinet, era felul lor de a se împăca peste vremuri.

Mircea Pospai: Aţi spus la un moment dat: “în primul an când am revenit aici”…

Mama, de câte ori năştea, venea aici, la bunici, apoi se întorcea la Focşani, acolo unde se se măritase, un oraş de asemenea cu mulţi armeni. De aceea şi eu, şi fratele meu, ne-am născut la Craiova. Prima oară am revenit când aveam 10 ani. Familia mamei se stabilise în Craiova încă de acum o sută de ani. Pe vremuri, aşa cum Petru cel Mare şi alţi nobili ruşi învăţau meserie prin Europa, tot aşa şi tinerii din Anatolia, armeni, veneau în Europa să deprindă meşteşuguri şi să câştige ceva bani. Înaintea masacrelor din 1915, întâmplarea a făcut că unii dintre verii mai mari ai bunicului ajunseseră la Craiova. Într-un album pe care l-am tipărit privind “Cartea şoaptelor”, am şi pus fotografiile lor. Cel mai vârstnic era Oschian Melichian. Îi ziceau Oschian Amu sau Oschian Babu, asta fiind pe turceşte, cum ar fi nenea Oschian. Pe urmă era Artur Melichian, era Harut Melichian, era, apoi, Nâşan Melichian, tatăl faimosului Agop Melichian, care a fost proprietar de cafenea, la Universitate. Familia Melichienilor e o familie foarte veche. Primul Melichian de care ştim noi era un fel de prinţ. Melic, în persană, înseamnă “prinţ”. El a fugit în faţa invaziilor turceşti, a ajuns până la Erzerum şi de acolo stră-stră-strănepoţii lui au ajuns şi aici. De la el, familiei mamei mele i se spune Melichian, adică, cum ar fi, ai lui Melic.

Toţi erau binecunoscuţi în Craiova, pentru că îşi purtaseră cu ei harul şi îndeletnicirea meseriei de negustor, dar numele lui Agop Melichian, doar Agop, atât, a rămas în memoria tuturor celor ce au trecut, în a doua jumătate a veacului douăzeci, prin Universitatea craioveană. “Agop” era un brand al cafelei fine, făcută încă la ibrice de tablă de aramă vârâte şi învăluite în nisipul încins, dar era şi un semnificant pentru ce le era mai drag studenţilor: evadarea închipuită sau reală, pentru mai puţin ori mai mult timp, din lumea în care învăţătura de carte li se turna în cap cu pâlnia. “Hai la Agop!” era sinonim, deodată, cu “hai la o cafea”, “hai la o clipă de libertate”, “hai la o şuetă” etc. Indiferent dacă era vorba de cafeaua sorbită grăbit, arzând buzele şi limba, pe timpul scurt al pauzei dintre două cursuri sau dacă ore întregi se stătea la măsuţele joase, cu picioare bine proptite pe duşumeaua înnegrită de vreme, la început, sau la mesele acelea înalte, cu pătrate mici din pal melaminat, doar cât să aibă loc ceaştile şi pachetele de ţigări a patru persoane, prevestitoare parcă ale fast-food-urilor de mai târziu.

Da, toţi studenţii Craiovei, multe decenii, au fost muşterii lui Agop Melichian. Cafeaua care se bea acolo nu putea fi gasită în altă parte. La cafea, uneori mai important decât soiul ori modul cum a fost prăjită, este arta de a o prepara. Unchiul Agop era neîntrecut la asta. Iar vadul de acolo fusese bine ales şi toată ziua zona aceeea era un adevărat furnicar. Apoi, era Horen Melichian, negustor şi el. De fapt, toţi aveau magazine. Istoria familiei spune că Horen s-a dus către Anatolia să-şi găsească familia, după masacrele din 1915, şi s-a oprit la Brăila. Acolo, într-o frizerie, l-a găsit pe bunicul care, scăpat din masacre, făcuse tot drumul prin nordul Mării Negre, cu gând să ajungă într-o bună zi la Craiova şi care se angajase ucenic la frizerie. Când l-a văzut unchiul, a zis: “Un Melichian nu e niciodată slugă la nimeni”. L-a luat pe cal şi s-au întors către Craiova. Nu s-a mai dus nici unchiul în Anatolia, pentru că bunicul i-a povestit că nu are de ce să mai meargă, pentru că toată familia fusese ucisă.

Craiova se conturase ca un oraş unde familiile Melichienilor şi Vosganienilor şi ale altor armeni îşi găsiseră loc de vieţuire mai liniştită, după evenimentele tragice care de petrecuseră ori se petreceau încă la locurile de baştină.

Da, vom mai vorbi derspre asta, dar voiam să spun că în copilăria mea, la Craiova, eu nu am cunoscut numai armeni. L-am cunoscut, de exemplu, pe Manu Nedeianu, care era în vremea aceea un actor foarte cunoscut. Am fost la proaspăt construitul teatru, unde l-am văzut pe Amza Pellea şi l-am revăzut după aceea, după mulţi ani, la Clubul arhitecturii din Bucureşti. Eram deja student. Şi Amza Pellea mi-a spus: “Nici nu-ţi dai seama ce greu e să fii actor şi nici nu ştii de greul nostru. Uite, eu, de pildă, acum joc într-o piesă în care moare mama. Îţi dai seama ce înseamnă să-ţi moară mama în fiecare săptămână?!” El a jucat o scurtă scenă din “La lilieci” atunci împreună cu un actor de la un teatru din Bucureşti. Apoi, îmi amintesc scenele din centrul oraşului, de după meciurile de fotbal ale echipei Universitatea Craiova. După meci, mergeam cu bunicul şi căscam gura la chibiţii care, fie furioşi, fie exaltaţi, în funcţie de rezultatul meciului, comentau. Şi în acea perioadă i-am cunoscut pe Oblemenco, pe Strâmbeanu, pe Velea, pe Martinovici, pe Papuc şi pe alţii. Şi am fost şi la meci de câteva ori. Am fost odată la un meci când a mâncat bătaie Universitatea Craiova de la o echipă – cred că FC Sao Paolo îi spunea – din Brazilia. Cred că era prin 1968 sau prin 1969, am fost foarte, foarte amărât, împreună cu bunicul meu.

Ca să fim drepţi, ar trebui să vă întreb şi despre Focşani, locul unde vi se afla, de fapt, familia în anii copilăriei dumneavoastră. V-am urmărit cum povesteaţi acum foarte amănunţit despre locurile pe unde treceaţi prin Craiova şi mi-a venit în minte ceva ce am citit, nu mai ştiu unde aţi scris asta, că la Focşani trăiaţi pe o stradă care se afla undeva la marginea oraşului, neasfalaltă şi că toate străzile cartierului era neasfaltate, dar era, vara, un extraordinar miros de romaniţă, iar pe copaci îi ştiaţi şi când creşteau şi când mureau.

Nu nedreptăţim Focşaniul, dar m-aţi stârnit, în mod firesc din punctul dumneavoastră de vedere, în discuţia despre Craiova. Focşaniul este un alt oraş care a fost patrie bună pentru armenii năpăstuiţi. De fapt, România, în întregul ei, a fost o patrie bună, iar armenii, la rându-le, au devenit nişte buni cetăţeni ai noii lor patrii. N-am să uit niciodată mirosul romaniţei de pe strada noastră din Focşani, iar în ceea ce-i priveşte pe copaci, probabil pentru că ei la vremea aceea aveau o nevinovăţie, o puritate pe care o avea şi copilul, aveam un mod de a comunica pe deplin. Am constatat cu surprindere când am scris odată despre pomii din curtea mea, că nu am nici o amintire atât de precisă despre nimic, despre nici un om, cum am despre copacii aceia. Fragmentul acela nu l-am mai publicat în romanul “Cartea şoaptelor”, aşa cum intenţionam. L-am publicat doar separat pe site-ul “Cărţii şoaptelor”.

Ziceţi “mi-au rămas în memorie acei copaci, pentru că ei aveau aceeaşi puritate ca şi a copilului”; mi-am amintit o altă expresie de a dumneavoastră, din carte cred, unde spuneţi “copiii nu au păcate, de aceea ei nu pot să aibă iertare”.

E foarte greu să te întorci la copilul care ai fost. În această carte pe care am scris-o, “Cartea şoaptelor”, personajul central este, aş zice, secolul XX, dar privit cu ochii copilului. Şi eu am spus că este foarte greu, ca în loc de fereastră, să priveşti prin ochii copilului care ai fost, pentru că nu e acelaşi cu copilul din tine de la o anumită vârstă. Copilul din tine îmbătrâneşte odată cu tine. Copilul care ai fost, însă, e un judecător foarte sever. Dacă vrei să ştii cine eşti cu adevărat şi dacă viaţa ta a meritat trăită, trebuie să te întorci şi să te judece copilul care ai fost. Pentru că, aşa cred, copilul care ai fost, neştiind ce este păcatul, nu ştie nici ce este iertarea.

Aş dori să vorbim puţin despre “Cartea şoaptelor”, care a fost apreciată drept “Cartea anului 2009” în România. Este un roman cu subiect din istoria poporului armean, de aceea mi se pare potrivit să facem mai întâi o scurtă incursiune în această istorie

Armenii sunt un popor foarte vechi. S-au format din ramuri diferite, unele venind din pântecul Asiei, huriţii care erau apropiaţi de hitiţi şi alţii care veneau dinspre apus, migraţii ahee greceşti, aceleaşi care au presărat în Anatolia cetăţi precum Troia, Efes sau Miletul. Aşa a evoluat poporul armean, care, iată, se înfrăţeşte într-un fel cu românii prin filonul tracic, care este comun. Regatul armean a cunoscut o mare înflorire în a doua jumătate a primului mileniu înainte de Christos şi mai ales în ultimul secol al erei precreştine, regatul lui Tigran cel mare. Tigran cel mare a domnit între anii 95 şi 55 înainte de Hristos. Regatul acela avea cam un million de kilometri pătraţi. Era imens pentru vremurile acelea. Din nordul Libanului până la jumătatea Anatoliei, până la lacul Urmian în Persia şi până la muntele Ararat. Ei bine, după aceea, multă vreme armenii nu au mai avut regalitate. A existat câteva secole regatul Bagratizilor până la jumătatea secolului al XI-lea şi, apoi, un mic regat cilician care fusese făcut de cruciaţi şi care a rezistat până la 1375. După aceea, armenii n-au mai avut organizare statală până la sfârşitul Primului Război Mondial, când a existat o mică Republică armeană – doi ani – şi care a fost măcinat între valţurile Imperiului ţarist, pe de o parte, şi expansionismului kemalist, pe de altă parte. În Imperiul otoman, între 1895 şi 1915, cam un milion şi jumătate de armeni au murit din cauza masacrelor. Adică, poporul s-a înjumătăţit atunci. Poate că acum, dacă nu aveam masacrele acelea… În loc să fim opt milioane, am fi fost şaisprezece milioane. România a fost prima ţară care a primit pe apatrizii armeni. Zeci de mii au venit atunci. Ei s-au aşezat aici, au fost cetăţeni onorabili ai noii lor patrii. Mulţi, după aceea, după război au plecat unde au văzut cu ochii: în Europa de vest, în America, în Argentina. Armenilor nu prea le-a plăcut comunismul niciodată. Noi, cei care am rămas aici am sporit prestigiul numelui de armean. Am acum bucuria de a vă vorbi astăzi şi de a vă spune şi că întâlnirea noastră e prilejuită şi de faptul că de curând a apărut prima versiune într-o limbă străină a “Cărţii şoaptelor”, cea în limba spaniolă. Este tradusă de cel mai mare tălmăcitor de limbă română în spaţiul Hispanic, Joaquin Garrigos, care a fost mulţi ani şi directorul Institutului “Cervantes”. Vor apărea şi alte versiuni: în limba ebraică, în limba italiană, în limba bulgară, în limba armeană, în limba suedeză şi în limba germană. Ele sunt în lucru acum şi sperăm ca lor să li se adauge şi altele.

A propos de ce spuneaţi: am impresia că armenii s-au străduit mereu să nu-şi facă de ocară numele şi au încercat să rămână într-o anume poziţie faţă de lume şi faţă de evenimente. Este o frază pe care o spuneţi, referindu-vă la bunicul dumneavoastră. Zice bunicul: “Se ţinea la fel de departe sau la egală distanţă de evenimente, pentru că el credea că istoria se repetă”. Şi când am citit fraza asta mă gândeam că poate să fie o frază pe care a-ţi pus-o acolo ca o frază simbol, referindu-vă la poporul armean care a încercat să se ţină echilibrat, faţă de multele câte i-au fost date să le pătimească.

La drept vorbind, dacă poporul armean a căutat să se ţină departe, mi-e teamă că nu prea i-a reuşit. Pentru că, în istoria sa, de la mezi şi perşi, şi parţi, şi romani, şi grecii lui Alexandru Macedon, şi din nou perşii, şi romanii, şi tătarii, şi turcii, şi ruşii…Toţi au trecut pe acolo. Dar Armenia a fost avanpostul creştinătăţii. Statul armean a fost primul stat creştin din lume. Creştinismul a fost acceptat ca religie de stat la 301 e.n. cu 12 ani înainte de Edictul din Milan al lui Constantin cel Mare. Iar poporul armean a rezistat creştin până astăzi şi probabil că asta a făcut ca, peste tot, armenii să convieţuiască frumos cu localnicii, cu cei care i-au primit, pentru că armenii au avut două dimensiuni: credinţa şi cultura, pe care le-au urmat întotdeauna. Despre armeni se spune că sunt buni afacerişti. Buni negustori. Dar negustoria este un mod de a apropia civilizaţiile, pentru că negustoria se bazează pe diferenţa dintre felul în care o marfă e răspândită într-un loc şi în alt loc şi te duce de unde e mai frecventă către locul unde e mai rară. Aşa se făcea cu mirodeniile, care erau aduse din Orient. Pe vremea aceea piperul era cam ceea ce-i congelatorul astăzi. Dacă puneai piper pe carne, ea rezista mai mult. Şi de aceea, piperul era la fel de scump cum era aurul şi armenii ştiau lucrul ăsta. Dar ei nu făceau doar negoţ. Cu banii câştigaţi construiau biserici, şcoli, lăcaşe de cultură şi credinţa ortodoxă comună ne-a ajutat, probabil, să întindem punţi cu spiritualitatea românească.

Poate că şi Araratul, care a dat şi dă fiori tuturor, oriunde am trăi, cu istoria lui, pentru armeni are o semnificaţie aparte…

Da, Arraratul are o simbolistică cu totul specială pentru armeni. Ştiţi că, dacă te uiţi la muntele Ararat – el e în Turcia – nu-i vezi poalele. Îi vezi numai vârful. Probabil că Araratul refuză să se aşeze cu talpa pe pământul turcesc. Dar nu oricui i se arată Araratul, ci numai dacă te duci cu sufletul bun acolo, pentru că de obicei el este cu vârful în ceaţă, având peste 5000 de metri, iar când îl vezi, pur şi simplu este un petec de zăpadă agăţat în nori. De parcă Araratul ar fi un munte ceresc care vine spre pământ, şi nu un munte pământesc ce se duce către nori.

Să revenim la prezenţa armenilor în România, care este mult mai veche decât vremurile moderne şi unii dintre armeni au fost personalităţi remarcabile.

Armenii au avut în România o istorie cu totul specială. Ei s-au integrat atât de bine în viaţa locului, încât aproape că nu găseşti eveniment important în istoria românilor unde să nu fie şi armeni. Nu doar personajele lui Delavrancea, faimosul Măgârdici, sau din romanele lui George Călinescu. E vorba de eroi de-a dreptul legendari ai poporului român. Cum a fost, de pildă, Ioan Vodă Viteazul, căruia i se spunea în acea vreme Ioan Vodă Armeanul, care se ruga armeneşte şi a murit pentru poporul român. Cum este, de pildă, generalul Cerchez, pe vremea aceea colonel, care, la Plevna, a fost cel care a primit sabia din mâna lui Osman Paşa. Osman Paşa s-a predat unui armean, care era ofiţer al armatei române. Iacob Melic a fost unul dintre cei care, împreună cu Mitiţă Filipescu şi cu Nicolae Bălcescu a pus bazele “Frăţiei” la începutul anilor 1840. O să găsiţi armeni în divanele ad-hoc, şefi de parlamente, miniştri. Grigore Trancu-Iaşi a fost cel care a făcut prima legislaţie a muncii în România după modelul lui Loyd George din Marea Britanie. O să găsiţi făuritori de şcoală românească: Gheorghe Asachi, Vasile Conta, Ana Aslan, ca să nu mai vorbesc de Matty Aslan, care, ca şi craioveanul Garo Papazian, în fiecare zi avea câte o caricatură în gazetă.

Pentru câteva momente, înainte de a vorbi despre “Cartea şoaptelor”, aş dori să evadăm puţin din lumea istoriei şi a amintirilor şi a literaturii, pentru a pătrunde în aceea a muzicii. Nu multă lume cred că ştie că sunteţi şi pianist.

Eu am trecut sub tăcere această îndeletnicire până când, în politică fiind, am început parcă să fiu urmărit de piane. Când eram ministrul Economiei, am oferit câte o floare fiecărei femei din minister de 1 martie – eram la două luni de ministeriat – şi, în sala unde s-a desfăşurat evenimentul ăsta, la un subsol, am găsit o pianină veche. O pianină vieneză, de la a doua jumătate a secolului XIX. Am urcat-o la mine în birou şi am recondiţionat-o. Am avut şi probleme, pentru că nu ştiau la contabilitate unde să încadreze cheltuielile cu reglarea pianului, acordarea lui. Până la urmă am dat eu banii, Când m-am mutat cu sediul de la economie la finanţe, după ce s-a format Ministerul Economiei şi Finanţelor, eram destul de amărât după pianina aceea, dar s-a întâmplat că am găsit şi la Finanţe un pian, unul superb, Steinway, de concert, cu un lemn cărămiziu, pe care l-am pus în birou şi l-am recondiţionat. Când n-am mai fost ministru m-am îndreptat trist către sediul de la Uniunea Scriitorilor, unde iată că am găsit un alt pian, unul negru, frumos cândva, o adevărată bijuterie, care însă era acum îmbâcsit de urmele paharelor goale şi ale mucurilor de ţigară rămase de la visătorii care trecuseră pe la restaurantul scriitorilor. M-am consolat cu gândul că, poate, alde Geo Bogza sau Tudor Arghezi şi-or fi lăsat acolo urmele. Şi pianul acela îl am acum la Uniunea Scriitorilor. Aşa cum cămilele urmează beduinul prin deşert, aşa pianele m-au urmat pe mine.

Revenim la “Cartea şoaptelor”, care, în 2009, a fost apreciată drept “Cartea anului” şi România Literară, prestigioasa revistă care a acordat acest premiu, înseamnă mult, cel mai mult, poate, în acordarea de premii în România.

“Cartea şoaptelor” e mai degrabă un model de a aborda lumea, este o carte care se poate scrie în orice loc, în orice limbă, pentru orice neam, în orice timp. “Cartea şoaptelor” este un exerciţiu important pentru oricine. Ea porneşte de la un loc. Locul acela este locul naşterii sau locul copilăriei tale. La mine a fost spaţiul din jurul caisului din curte.

Dumneavoastră spuneţi că orice loc, orice timp şi orice popor are întâmplările sale. Ele trebuiesc doar repovestite.

Aşa este. Eu am pornit de la caisul din curte pe care îl pândeam mereu primăvara, să-l surprind când înfloreşte. N-am reuşit niciodată. Caisul înflorea noaptea şi nu-l vedeam decât înflorit. De atunci am înţeles că cele mai frumoase lucruri sunt cele neprevăzute, în viaţă. Ei bine, de la acel loc, canapeaua din curte, caisul şi bunicii mei aşezaţi ca să bea cafeaua de după-amiază, cartea se lărgeşte încât ajunge din Siberia şi până în California, pe o durată a unui întreg secol, arătând în acest fel, că de fapt, fiecare petec de pământ, în el, are informaţia unei întregi istorii. “Cartea şoaptelor” este o istorie a secolului XX, în ce are acest secol mai trist, descoperirile sale dureroase: cele două războaie mondiale, lagărele de concentrare, gropile comune, genocidul, apatrizii, ideologiile folosite ca instrument al autorităţii, rătăcirile şi căutările zadarnice de sine. Este o carte dedicată mai ales celor care au suferit istoria, în loc să o trăiască. Este o intersecţie între istoria mare pe care o citim în manuale şi istoria mică, a oamenilor simpli. Dar această intersecţie arată că omul simplu are şi el măreţia lui, este la rândul său şi el erou de epopee. Sunt întâmplări tragice şi neverosimile. La limita cruzimii, unele. Ele sunt neverosimile, tocmai pentru că sunt adevărate. Toţi oamenii din această carte au trăit, au existat. Dacă a exista înseamnă să te naşti, să trăieşti şi să mori într-o bună zi. În această carte este o realitate şi cea care s-a întâmplat, dar şi cea care nu s-a întâmplat. Pentru că şi ce nu se întâmplă e realitate. Uneori, ceea ce nu se întâmplă, ceea ce ai în minte, îndeamnă realitatea să ia un anumit curs. Dar, pot să vă spun, cred eu, că această carte este un mod de a comunica cu cititorul, că el, cititorul, după ce o închide începe, fie să o rescrie, fie să se reîntoarcă la ea. Sunt convins că mulţi dintre cititori se vor gândi de două ori la bunicii lor. Se vor gândi poate că nu i-au cunoscut îndeajuns sau poate că i-au cunoscut, dar nu i-au pomenit îndeajuns. Se vor gândi la memoria care a venit în ei, dar care nu este a lor. Am fost odată în Namibia. Şi acolo am văzut o plantă, unică în lume, care avea 1500 de ani. E o plantă care arată ca un fel de meduză. Are diverse limbi şerpuitoare. Ceea ce este straniu, este că există plantă bărbat şi plantă femeie. Cireşul sau prunul nu sunt cireşul bărbat şi cireşul femeie. Nici trandafirul. Dar această plantă, care are şi un nume interesant – se numeşte “vaelvitia mirabilis” – are plantă bărbat şi plantă femeie. Această plantă avea 1500 de ani şi te gândeai câtă informaţie există în celulele ei. Te gândeai că ea e acolo de la Conciliul din Calcedon. Şi a trăit vremea cruciadelor, a văzut invaziile, migraţiile. Toate astea sunt în celula ei. Tot aşa şi noi, oamenii. Noi, numai aparent ne naştem într-un anumit moment. Dar noi avem înregistrată foarte multă informaţie şi memoria din noi nu e numai memoria noastră, e şi a regresiilor noastre. Eu pun acolo un pasaj în care copilul care am fost încalţă nişte pantofi care trebuiau să ajungă la deţinuţii din Siberia, dar n-au mai ajuns şi aceia au murit desculţi, de frig. Şi urmele lui în ploaie erau mai mari decât urmele lui de copil, pentru că urmele noastre nu sunt numai ale noastre. Şi poate din cauza asta, uneori uităm să ne împăcăm cu trecutul nostru, cu viaţa noastră şi cu viaţa vieţilor noastre. “Cartea şoaptelor” este o carte a lecuirii, de fapt.

Aţi vrut să o intitulaţi aşa?

Nu puteam să o intitulez aşa, pentru că altcineva scrisese, cu o mie de ani înaintea mea, cartea asta. Grigore din Narek a scris, pe la 1001,o carte care se numeşte, pe româneşte, “Cartea plângerii”. Este un fel de culegere de psalmi laici, o carte care a contat atât de mult în spiritualitatea armeană, încât, atunci când un bolnav nu mai avea altă lecuire, îi puneau această carte sub pernă în speranţa că ea va reuşi să facă ceea ce medicul nu mai poate lecui. Era o carte care făcea legătura între om şi miracol. De ce spun însă despre “Cartea şoaptelor” că e o carte a lecuirii? Pentru că e o carte care nu e scrisă cu patimă, deşi vorbeşte de lucruri de o cruzime de neînchipuit uneori. E o carte care este scrisă cu o anumită ironie, cu o anumită aplecare duioasă asupra lumii şi care încearcă să spună oamenilor că, niciodată, lacrimile din ochiul tău să nu te împiedice să vezi lacrimile din ochiul celuilalt.

Vorbeaţi despre cruzime, despre atrocităţile comise şi mi-a venit în minte un episod din cartea dumneavoastră, este când un soldat spintecă burta unei femei gravide, când aceasta tocmai intra în travaliu, dar tot pe acolo pe undeva este un poet, cred că Daniel Varujan, care este şi el ucis, dar preotul, pe care îl preţuia bunicul în mod deosebit, a izbucnit şi a rămas într-un râs extraordinar şi beiul care făcuse atâtea nu l-a ucis pentru că el putea să ucidă oameni care plângeau, oameni care se tânguiau, dar pe un om care râdea mereu, nu ştia cum să-l ucidă.

Acea scenă pe care aţi evocat-o este adesea repetată, pentru că e legată de sminteala acestui om, Komitas, arhimandritul Komitas, pe numele lui adevărat Solomon Solomonian, care a fost un mare compozitor. A alcătuit culegeri de cântece populare, a compus şi slujba în limba armeană. Există două versiuni ale liturghiei armeneşti, cea a lui Yegmalian şi cea a lui Komitas, fireşte pe traseul slujbei lui Ioan Gura de Aur. Suntem tot ortodocşi, nu? Ei bine, acest Komitas a înnebunit atunci. Şi ultimul licăr de luciditate s-a petrecut în noaptea în care Daniel Varujan, cel mai mare poet al nostru, a fost dus către moarte. El a fost legat de un copac şi ucis cu pietre. Daniel Varujan avea treizeci şi unu de ani. Nu i s-a găsit corpul niciodată. Unii mai spun că l-ar fi văzut, fie în nişte oglinzi arzând, fie l-ar fi văzut plutind la câţiva paşi deasupra pământului. Şi de aceea noi ne legănăm în iluzia reînvierii sale. Probabil că turcii ştiau că pentru a nimici un popor oprimat, trebuie în primul rând să-i omori poetul. Pentru că în vremuri grele, poetul este, de fapt, conducătorul. Komitas nu şi-a mai revenit niciodată. A murit mulţi ani mai târziu la Paris, într-un sanatoriu. Avea o voce superbă. Bunicul mei Garabet avea o astfel de voce. Era un tenor excepţional şi notist. Pe măsură ce îmbătrânea, bunicul ajunsese să semene cu Komitas şi masca mortuară a lui Komitas pe care o păstrează călugării mekhitarişti seamănă exact cu figura pe care mi-o amintesc eu, a bunicului. Şi este, într-adevăr, un moment din “Cartea şopatelor” acesta.

Cartea dumneavoastră a fost caracterizată drept un roman. Am văzut multe dintre părerile criticilor despre ea. Mi-aş îngădui, cu tot respectul pentru toată lumea, s-o consider o carte de istorie.

Am două referinţe pe care aş vrea să le evoc, dacă aţi spus asta. Interesant, la critică a avut un succes unanim. Şi a fost cartea, probabil cea mai bine vândută, cel mai bun roman românesc contemporan din ultimul deceniu. Poate şi pentru că a fost asociată cu numele meu, care eram cunoscut dintr-un alt registru şi a dat un anumit inedit, dar eu sper că nu numai din motivul acesta. Iată o remarcă ce aparţine lui Eugen Negrici. El spune aşa: probabil că într-un viitor nici o istorie completă a secolului XX nu se va scrie fără a lua câteva pagini din “Cartea şoaptelor”. Şi este o carte identitară pentru poporul armean. Nu poţi înţelege poporul armean decă nu citeşti şi această carte. Eu sunt extrem de fericit să aud aceste lucruri, dar am şi partea mea de tristeţe. Pentru că, deja, “Cartea şoaptelor” are o viaţă care este separată de a mea. Are o existenţă alta decât a mea şi unii îmi spun că va fi foarte greu să mai scriu o carte după asta. Nu ştiu, să vedem. Acum scriu un roman. Nu ştiu cât de bine voi reuşi să mă apropii de această carte, care este “Cartea şoaptelor”. Însă, aş vrea, înainte de finalul acestui interviu, care presimt că se apropie, să vă dau câteva elemente care susţin ceea ce spuneam, că această carte nu-mi mai aparţine. O profesoară din Braşov mi-a telefonat, spunându-mi că a scos pasaje din carte pe care le predă la ora de dirigenţie. Altcineva mi-a spus că s-a apucat să scrie viaţa bunicilor săi pentru că şi-a dat seama că nu i-a cunoscut îndeajuns. Iar zilele trecute m-a sunat Radu Sergiu Ruba, din partea Asociaţiei Nevăzătorilor din România, să-mi spună că, auzind de această carte, au rugat un actor, un tânăr actor pe nume Andrei Barbu, s-o citească. Şi au înregistrat-o pe un compact disc, ca să o poată „citi” şi nevăzătorii.

Deci, are şi versiunea audio.

Da, are şi versiunea audio. Eu l-am întâlnit pe actorul care a citit-o pentru compact disc. L-am rugat să mi-o aducă şi mie. L-am întrebat: chiar ai citit-o toată, aşa, cu intonaţie? Da, mi-a spus. Cu intonaţie. Şi Radu Sergiu Ruba mi-a spus că a audiat cartea şi că i-a plăcut. Este impresionant să vezi cum această carte poate fi ascultată, poate avea şi ascultători, nu numai cititori.

În timp ce vorbeaţi şi spuneaţi că “este o carte care are o altă viaţă decât a mea”, mi-am adus aminte că spuneaţi undeva – nu mai ştiu când şi unde – că aţi încercat să mai umblaţi la ea, dar n-aţi îndrăzit să vă atingeţi de structura ei.

Eu am scris-o între 2003 şi 2006. Din 2007 am recitit-o de vreo zece ori şi de fiecare dată am tăiat câte ceva. Mă gândeam, glumind, că atâta vreme cât am fost ministru am învăţat că ministrul finanţelor e obişnuit mai mult să taie decât să dea şi că o să-mi fie uşor să tai şi din carte. N-a fost aşa. Din cele 700 de pagini tot au rămas 530. A apărut în acest fel scurtată. Nu ştiu dacă aş fi adăugat ceva la ea, dar pot să vă spun că sunt impresionat de faptul că ea a stârnit interesul pentru locuri care altminteri ar fi fost pierdute. Există oameni care se duc la Focşani ca să vadă casa, să vadă locurile. Joaquin Garrigos a spus că nu va termina de tradus până nu va veni să vadă locurile şi a venit şi l-am întovărăşit prin Focşani să-i arăt: cimitirul, cavoul, biserica, clopotniţa, mormintele personajelor principale, camera în care a murit bunicul, pentru ca el să aibă o anumită vizualizare înainte de a termina această carte.

Când aţi scris-o eraţi ministru. Cum aţi avut timp?

Aş vrea să vă spun un lucru legat de asocierea dintre omul politic şi autor. Carmen Bendovschi, care conduce Institutul Cultural Român de la Viena şi care a fost cea care a intermediat cu prestigioasa editură “Szolnay” tipărirea acestei cărţi , mi-a spus: “Ştii ceva Varujan? Unii se îndoiesc că tu ai fi scris această carte. Pentru că pur şi simplu nu-şi dau seama când puteai s-o scrii, când ai avut timp!” Ei bine, dimineaţa şi nopţile şi serile târziu. Dar e bine de ştiut că viaţa politică îţi oferă şansa – dacă ştii s-o fructifici ca atare şi dacă nu pândeşti doar scaune şi privilegii – deci dacă încerci să şi înţelegi lumea, îţi oferă această şansă de a o vedea şi de a o înţelege altfel. Imaginaţi-vă primul indian care a fost luat într-un avion şi care a văzut desenele cu adevărat şi abia atunci a înţeles care este semnificaţia lor, făcute cu două mii de ani înainte. Aşa şi omul. Dacă el măcar o clipă vede lumea de sus şi vede plăcile acelea tectonice, istorice, vede populaţiile mişcându-se, vede muşuroaiele de oameni cum se intersectează… poate înţelege altfel ideile şi sunt convins că se eliberează de multă patimă şi îşi alungă fricile.

Aţi intuit că ne apropiem de finalul interviului sau poate aţi vrut să-mi sugeraţi, discret şi elegant, că v-am sâcâit destul. Dar aş mai vrea să spunem câteva lucruri. Toată lumea ştie bine că aţi fost Ministrul Economiei şi Comerţului, Ministrul Economiei şi Finanţelor, darn u ştie, cred, că aţi fost şeful de promoţie al Academiei de Ştiinţe Economice în 1982 sau 1983…

În 1982, şi după aceea am făcut matematica, la Universitatea din Bucureşti.

Facultate terminată în 1991. Deci începută câţiva ani buni mai înainte, era încă pe vremea…

Atunci nu aveai voie, după facultate, să dai la o a alta decât după ce terminai stagiul pentru prima, aşa că am intrat în 1986 la matematică.

Spuneaţi cândva că un poet este mai mare decât un ministru…

Da, am fost întrebat ce cred că a fost mai important în ce am făcut: că am fost ministru sau că am scis poezii. Şi eu am spus că un poet e mai mare decât un ministru. Pentru că, dacă eu nu ajungeam ministru, buluceala era mare şi sigur altcineva ar fi ajuns pe acel scaun. Pe când, dacă nu m-aş fi născut, poeziile pe care le-am scris, nu le-ar fi scris nimeni niciodată. Poetul este de fapt cel care poartă pecetea aceasta a unicităţii umane, care este cel mai mare miracol al fiinţării noastre ca oameni.

A propos, poetul ce mai face?

Poetul scrie acum. Am un volum de poezii care este pregătit pe jumătate. O antologie a fost deja tradusă în limba maghiară. A apărut acum câteva luni. Şi am acum o culegere tradusă în limba spaniolă şi după cei voi tipări acest volum am să fac şi o antologie în limba română. E momentul să mă mai cunosc pe mine însămi. Antologiile te ajută să te cunoşti mai bine. Şi eu doresc să mă cunosc mai bine, tot aşa cum doresc să cunosc mai bine tot ceea ce ne înconjoară. Viaţa nu face daruri. Viaţa e frumoasă, dar numai dacă vrei s-o cunoşti.

Cu sau fără voia noastră, momentul în care interviul trebuie să se termine a sosit. Mă bucur pentru toate cele ce mi-aţi spus şi vă mulţumesc foarte mult.

Cu mare drag.