Mircea Dinutz(photo) and Pro Saeculum Magazine from Focshani – Interview about „The Book of Whispers”

CONTEMPORANII NOŞTRI – VARUJAN VOSGANIAN

 „Eu sunt focşănean şi mă mândresc cu acest lucru!”

 Am reţinut din „Cartea şoaptelor”, dragă nouă, dar – suntem siguri – şi dvs., stimate domnule Varujan Vosganian, următoarea însemnare, încărcată de o nedisimulată duioşie nostalgică, evocatoare a unei frumuseţi domestic-inocente: În timp ce faci cafeaua, spunea bunicul Garabet, poţi să spui orice îţi trece prin cap. Totul se iartă. Tocmai de aceea ne-am gândit să purtăm această discuţie la o cafea, fie ea şi imaginară, pentru că, spuneţi dvs., cine se adună în jurul unei cafele n-are voie să se certe. Asta, bineînţeles, după ce a fost îndeplinit întregul ritual (prăjită, râşnită cam o mie şi cinci sute de învârteli, fiartă în ibricul cu gura strâmtă…), respectat de mai multe generaţii, cu speranţa că ni se vor ierta întrebările şi vom purta o discuţie caldă, profitabilă de ambele părţi.

„A fi armean în România este un titlu de nobleţe!”

 

Reporteri – De regulă, personalitatea Domniei Voastre este exprimată prin ecuaţia economist – politician – scriitor, în varianta fericită că unii vă cunosc şi în această ultimă ipostază. Cu permisiunea dvs., ne-am îngădui să vă propunem o altă formulă: armean – focşănean – scriitor, dimensiuni în care vă regăsiţi mai profund, mai adevărat, mai firesc. Asta nu înseamnă că nu vom depăşi teritoriul şi nu vom face unele incursiuni şi în alte domenii!  În 1935, Iorga, în Choses d’art arméniennes en Roumanie, îi considera pe armeni „oarecum părinţii Moldovei”. Am regăsit ideea în Cartea şoaptelor, unde pomeniţi de armenii cei vechi, ai căror strămoşi veniseră în vremea lui Alexandru cel Bun, a lui Ştefan cel Mare sau chiar mai dinainte, când în Moldova nu descălecase încă nici un voievod de la care să ceară încuviinţare să-şi ducă negoţul… Cum vă simţiţi în ipostaza de întemeietor?

Varujan Vosganian – Armenii s-au aşezat pe pământul românesc acum o mie de ani. Au împodobit pământul noii patrii cu mănăstiri, catedrale şi biserici. Au sporit înţelepciunea oamenilor cu şcolile, cu tiparniţele şi lăcaşurile lor de cultură. Au adus din ţinuturile de baştină mirosul exotic al mirodeniilor şi aburul prietenos al cafelei. Au bătătorit drumuri, iar la încrucişările lor au întemeiat târguri. Au trăit năvalnic sau discret, au privit cu ochii lor mari, negri şi melancolici, s-au perindat pe lume şi s-au adăugat străbunilor după legile lor creştine, dar şi după legile cele noi pe care au înţeles să le respecte. Au fost cetăţeni cuviincioşi şi apărători ai noii lor patrii.

Cărturari, artişti, savanţi, ieromonahi şi oameni politici. Ei nu pot fi înţeleşi altfel decât pornind de la taina botezului şi semnul sângelui lor armenesc aşa cum nu pot fi închipuiţi altfel decât reprezentanţi ai culturii române. Nu există, în istoria noastră modernă, nici un eveniment important unde comunitatea armeană să nu fie prezentă, prin reprezentanţii săi. A fi armean în România este un titlu de nobleţe!

 

R – Obârşia mare, afirmaţi în „Cartea şoaptelor”, e undeva, în Anatolia. Obârşia mică însă e mai aproape. Focşaniul, oraş de câmpie, aflat la întretăiere de drumuri, se înfiripase ca un popas. Apoi popasul, ca orice loc de odihnă de pe malul unei ape, se îndulcise, se bătătorise. Cât de înrădăcinat în pământul Focşanilor vă simţiţi? Vă mai întoarceţi, din când în când, la… obârşia mică ?

 

V. V. – Tatăl meu locuieşte în Focşani (mama e cu noi, la Bucureşti). Avem casa părintească, aşa cum scrie şi în Cartea şoaptelor. Prietenii mei din şcoala primară şi din liceu sunt la Focşani. Eu sunt focşănean şi mă mândresc cu acest lucru. De altfel, cred că în Cartea şoaptelor dragostea mea faţă de oraşul copilăriei şi adolescenţei mele transpare în fiecare propoziţie. Castanii, străzile copilăriei, negustorii din vremea aceea, bisericile, legendele, toate sunt descrise acolo. Vin la Focsani cam de două ori pe lună. Să vă povestesc ceva, legat de asta. Am lansat Cartea şoaptelor la Focşani, în sala Teatrului Pastia, împreună cu Alex. Ştefănescu. Erau în sală peste trei sute de persoane, toate balcoanele erau pline. Alex Ştefănescu mi-a mărturisit că a fost cea mai frumoasă lansare din viaţa lui şi că n-a mai văzut niciodată aşa ceva. Am fost foarte mândru.

 

„Viaţa mea pe acest pământ a fost fabuloasă (…) a meritat trăită”

 

 

R –  Fiecare om trăieşte în lume, dar mai ales într-o imagine despre lume. Care vă este acum imaginea despre lumea în care trăiţi? De ce nu e suficient să trăim, pur şi simplu, în lume şi avem atâta nevoie să trăim într-o imagine despre lume?

V.V. – A avea o imagine despre lume înseamnă să o înţelegi. Să nu vieţuieşti doar. Să (te) adaugi. Culmea e că asta înseamnă, de fapt, să trăieşti, pur şi simplu, adică să fii peste vremi şi nu sub vremi. E ceva ce depăşeşte instinctul de conservare. De pildă, creaţia artistică e chiar potrivnică instinctului de conservare. Cum zice în Cartea lui Iov sau Ion Barbu despre Hagi, care rupea din el.

 

R –  E o mare răspundere să trăieşti, pe pământul acesta, mai mult decât Iisus Hristos, spunea bunicul. Trebuie să ai argumente temeinice să te încumeţi să faci asta. Tulburătoare cuvinte! Pentru oricine… Care ne sunt argumentele în baza cărora ne asumăm această mare răspundere? Asta, în varianta că unii dintre noi conştientizăm că este o mare răspundere…

V.V. – Iisus trăia peste gratiile lumii în trei dimensiuni. Imaginaţi-vă un om, în lumea lui în trei dimensiuni şi umbra lui pe perete. Dacă încerci să-l ucizi, înfingând lancea în umbra lui, nu vei reuşi. Poate că în lumea in doua dimensiuni a umbrelor, crima se va fi produs. Dar omul tridimensional ramane viu. Lumea noastra e umbra alteia cu patru, cinci dimensiuni. Iisus, ca toţi marii iniţiaţi, avea acces la dimeniunea vibraţiilor şi la cea a simbolurilor, a spiritului. Oamenii, răstignindu-l, au crezut că l-au ucis. Dar de fapt uciseseră doar umbra lui pe peretele tridimensional. De aceea el a înviat. Ca să meriţi să trăieşti mai mult decât Iisus trebuie să continui această strădanie de a înţelege lumea vibraţiilor,a energiilor şi de activa capacităţile spirituale suplimentare cu care suntem dotaţi.

 

R –  Farmecul este să te aşezi de-a curmezişul faţă de curgerea timpului. În care dintre cele trei ipostaze – politicianul, economistul, scriitorul – v-aţi aşezat de-a curmezişul timpului? Vedeţi în timp un prieten sau un adversar?!

 

V.V. – Viaţa mea pe acest pământ a fost fabuloasă. Am trecut prin momente –  limită, am stat împreună cu moartea, am trăit efuziuni şi disperări. Viaţa mea a meritat trăită. Dacă poţi să faci timpul o verticală, din orizontala care este, te poţi împrieteni cu el. Ăsta e , de altfel, şi unul dintre mesajele Cărţii şoaptelor.

„Pentru mine poezia este forma cea mai înaltă a condiţiei umane …”

 

R – Cum se împacă premiul „Cartea anului 2009” (Cartea şoaptelor), mai vechiul premiu pentru „Cea mai buna proză a anului” (Statuia Comandorului, 1994) cu Premiul de Excelenţă pentru contribuţia la dezvoltarea Pieţei de Capital din România, Bursa de Valori Bucureşti (2005)? Care dintre acestea v-a adus mai multă satisfacţie?

V.V. – Culmea, pe 14 decembrie, anul ce tocmai a trecut, dimineaţa, am luat Premiul Academiei pentru literatură, iar seara Premiul oferit de Asociaţia Brokerilor. Dar ele nu se contrazic. La urma urmei, economia e o formă de cultură, o anume cultură managerială. Pentru mine poezia este forma cea mai înaltă a condiţiei umane, pentru că exprimă în cel mai autentic mod unicitatea fiinţei noastre pe pământ.

 

R – În 1990 aţi fondat Uniunea Armenilor din România. Pentru omul obişnuit, neinformat şi superficial, lângă „armean” stau „negustor”, „cafea”, „colecţionar”, nimic altceva.  Cetăţeanul român Varujan Vosganian cum vede lucrurile?

V.V. – Chiar cu asta am început acest interviu. Armenii nu sunt celebri atât pentru negoţul lor, cât pentru cultura lor. Negoţul însuşi era o formă de cultură. Prin comerţ, armenii apropiau lumi şi civilizaţii, fondau drumuri comerciale şi târguri. Oraşe precum Suceava, Iaşi, Botoşani, Siret, Gura Humorului numără armeni printre fondatorii lor.

 

R –  „Armeanul deştept” (despre existenţa căruia am aflat, cei mai mulţi dintre noi, mai an, pe când bădiţa Traian…) este excepţia sau regula?

V.V. – Armenii sunt respectaţi peste tot în lume. Când am discutat în Consiliul Uniunii Armenilor dacă să-l dăm sau nu în judecată pe Traian Băsescu pentru jignirea gratuită şi de neiertat aruncată asupa întregului popor armean, unul dintre noi, mai în vârstă, a spus: „La ce să-l dăm în judecată? Ce, nouă justiţia trebuie să ne spună că nu suntem proşti?” Aşa că am renunţat! Dar cuvintele preşedintelui, îngăduite, inexplicabil, şi de Consiliul împotriva Discriminării, nu vor fi uitate de noi niciodată, ca o ofensă nemeritată adusă armenilor. Nu vă spun cât de jignit s-a simţit chiar medicul, care l-a operat şi care, în interpretarea proaspătului pacient, era singurul „armean bun”.

 

R –  O carte bună miroase într-un anume fel. Legată strâns în chingile ei de piele, miroase aproape omeneşte. Cum „miroase” Cartea şoaptelor, stimate domnule Vosganian?

V.V. – Cartea şoaptelor miroase ca dulapul cu hainele bunicii, prin care s-ar presăra mirodenii! …

R –  E mai util, spunea [bunicul Garabet, n.n.], să priveşti lucrurile de-a-ndoaselea. Cel mai frumos tablou al bunicului era, pentru copilul care apare în roman,… paleta. Ce-i place mai mult autorului acestei cărţi: produsul final, sau lucrul la această carte?

V.V. – A fost singura oară când mi-a fost frică de moarte. Mă temeam că nu o să pot termina această carte. Deşi am lucrat aproape şase ani la Cartea şoaptelor, eram grăbit să o termin, să nu mai fie legată de viaţa mea, să aibă drumul ei. Asta se întâmplă acum, bunicul Garabet este evocat pe toate meridianele. Cu alte cuvinte şi-a găsit drumul …

„O cronică apărută recent în Italia spunea că acest roman este o carte aproape sacră, ce trebuie citită în şoaptă!”

 

 

R –  Păstrez vie în minte, călătorul împătimit care sunt, deşi au trecut cam 25 de ani de când am depus acolo un gând şi-o lacrimă, imaginea monumentului din Erevan dedicat memoriei victimelor genocidului. Mai mult decât imaginea vizuală, persistă în cotloanele amintirii melodia-tânguire, ca un vânt venit de niciunde, ce se strecura printre plăcile de piatră gârbovite în durerea lor, înclinate în semn de omagiu deasupra flăcării veşnice din centru. Citind Cartea şoaptelor, mi s-a întâmplat un lucru extraordinar şi inedit în lunga mea carieră de cititor. Deşi îl receptam cu ochii, contactul cu textul s-a făcut prin auz! Un anume ritm al rostirii, un anume timbru familiar răsunau în urechile minţii mele, paragraf după paragraf, capitol după capitol. Cunosc modulaţiile vocii multor autori, inclusiv poeţi – poezia presupunând o incantaţie, dar niciuna dintre aceste „voci” nu „rosteşte” textul pe care îl am în faţă. A dvs. – da. Despre cei care îndură nu se poate povesti – ziceţi dvs. Se poate psalmodia? – întreb eu. Pentru că, recunosc, am avut la un moment dat impresia că parcurg o carte modulată în ritmuri sacre, ce se cer pătrunse cu inima, mai întâi!

V.V. – Cartea şoaptelor vorbeste adesea de plânsul fără lacrimi, de tânguirile fără cuvinte. Bunicii mei plasmodiau în felul acesta. De altfel, Cartea şoaptelor este un fel de culegere de psalmi. O cronică apărută recent în Italia spunea că acest roman este o carte aproape sacră, ce trebuie citită în şoaptă! …

„La Focşani se va organiza, în casa bunicului Garabet, un muzeu memorial al comunităţii armene…”

 

R –  În familia mea mulţi s-au căutat unii pe alţii, uneori s-au regăsit, chiar la mii de kilometri depărtare, alteori nu. Sute de mii de familii au avut de căutat pe câte cineva; un popor căutându-se, unii pe alţii, după atâtea nenorociri, şi de aceea rareori având tihna de a se regăsi pe sine. După ce aţi străbătut lumea în lung şi în lat în căutarea armenilor dvs., puteţi vorbi şi de regăsirea de sine? În ce măsură v-a ajutat literatura întru atingerea acestui scop?

V.V. – Am găsit eroi ai cărţii şi urmaşi ai lor peste tot în lume. La Buenos Aires, la prezentarea Cărţii şoaptelor în Biblioteca lui Borges, a fost prezent unul dintre eroii romanului, Eduard Seferian, un patriarh al comunităţii armene din Argentina, născut la Brăila. Un altul, ne-a spus, plângând, că e fericit că martiriul tatălui său, Serop Surian, unul dintre deportaţii din Siberia, nu va mai fi uitat niciodată.

R –  Am încheia cu o întrebare-sugestie, dacă ne este permis. Cartea şoaptelor s-a bucurat de un succes de public deosebit. Ştim că aţi creat un site pentru a facilita dialogul cu cititorii dvs., aţi editat chiar un album cu fotografii ale personajelor. Ne vine acum în minte o situaţie asemănătoare – cu o carte ce aducea în lumină tot o etnie deosebită, un spaţiu geografic, doar că mult mai restrâns – un cartier, cu un autor care, ca şi dvs., a refuzat să-şi românizeze numele. Se petrecea în 1933, după apariţia romanului Calea Văcăreşti, al lui I. Peltz. Întreprinzători din întreaga ţară organizau excursii la Bucureşti, pe vagoanele de tren sta scris: Calea Văcăreşti. V-aţi gândit să organizaţi, eventual cu sprijinul autorităţilor locale, un tur al oraşului Focşani – pe traseul din Cartea şoaptelor – prilejuit, de pildă, de comemorarea genocidului din 24 aprilie?

V.V. – La Focşani se va organiza, în casa bunicului Garabet, un muzeu memorial al comunităţii armene, un fel de Casă a şoaptelor, unde veţi găsi mărturii despre eroii romanului. Am imaginat şi un circuit care reia câteva dintre itinerariile descrise în carte –  bisericile armene, strada Tăbăcarilor şi mahalaua din jurul Frigoriferului, zona cimitirelor dinspre Câmpineanca. Autorităţile locale, administrative şi muzeale, m-au încredintat de tot sprijinul lor.  De altfel, vă informez că acest interviu va apărea pe site-ul pe care l-aţi amintit, www.carteasoaptelor.ro.

R – Cu regretul de a fi lăsat multe alte întrebări deoparte, vă mulţumim în numele nostru personal şi al cititorilor revistei pe care o reprezentăm! Succese în toate planurile, gândurile noastre de bine şi frumos!

Au consemnat răspunsurile,

Rodica Lăzărescu şi Mircea Dinutz