Ioana Paverman: When You Are Reading „The Book of Whispers” You’re Bleeding and You’re Crying. But it is a Rescue.”
Site-ul Spunesitu a publicat, sub semnatura Ioanei Paverman, urmatorul interviu cu autorul Cartii soaptelor:
Interviu Varujan Vosganian: „Suntem singura generaţie care a trecut graniţa dintre două secole şi dintre două sisteme economico-politice total diferite. Dumnezeu ne-a dat şansa să înţelegem, însă nu reuşim să o fructificăm”
Ioana Paverman | 14.07.2011
Să fii armean în România
Cartea Şoaptelor este ca un pumnal înfipt pe la spate. Te ia prin surpindere, după care te lasă să sângerezi şi să lăcrimezi. Însă după ce durerea trece, te simţi vindecat de toţii demonii pe care i-ai cărat după tine. Căci, aşa cum însuşi autorul ei, Varujan Vosganian, povesteşte, Cartea Şoaptelor că este o carte a exorcizării şi a lecuirii, o carte a iubirii şi a comunicărilor imateriale. Dincolo, însă, de vorbele autorului, am putea merge până într-acolo încât să afirmăm că în această carte a fost scris tot ceea ce se putea scrie. Cartea Şoaptelor este, de fapt, o cărămidă adăugată în Zidul Plângerii, către care simţi mereu nevoia să te întorci, pentru a infileta între crăpăturile sale cele mai puternice dorinţe şi rugăciuni. Despre toate aceste lucruri, despre ce înseamnă să fii armean şi despre ce înseamnă să fii armean în România, despre izbăvire şi noi începuturi, dar şi despre motivul pentru care românii nu şi-au găsit niciodată sensul existenţei, într-un interviu cu Varujan Vosganian.
Cum arată viaţa unui scorpion de cărţi?
Un scorpion de cărţi este un fel de mic Borges, un fel de bibliotecar al lui Arcimboldo. Diferenţa între lumea în care trăim noi şi lumea cărţilor, în care trăieşte el, este că în lumea noastră timpul este o orizontală pe care noi mergem dinspre înapoi spre înainte, de la trecut la viitor, în timp ce în lumea cărţilor timpul este o verticală pe care putem merge, în aceeaşi clipă, şi în sus şi în jos.
Cum se vede lumea de pe Muntele Ararat, prin ochii scorpionului, evadat din Cartea Şoaptelor?
Are o particularitate minunată: Muntele Ararat marchează, întotdeauna, începutul. Vârful Muntelui Ararat este, de fapt, descifrarea a ceea ce trebuie să fie o viaţă; o viaţă se justifică prin motivaţiile ei, prin ceea ce îţi asumi. Eu am scris în Cartea Şoaptelor, ca primă propoziţie, că „sunt mai ales ceea ce nu am putut împlini”. Ceea ce înseamnă că, pentru a fi împlinită, o viaţă este ceea ce trebuie să mai faci. Legenda Muntelui Ararat spune că de acolo a început lumea după Potop. Pentru noi, într-un anumit fel, întotdeauna există câte un potop; un potop de lacrimi, un potop de dezamăgire, alteori poate fi un potop de deznădejde, dar de fiecare dată, după aceea, apele coboară şi poţi să iei lucrurile de la început. Dar mai există un simbol al Muntelui Ararat. El este foarte înalt, iar adesea este acoprit de nori; aşa că, doar dacă eşti bun la suflet, poţi să îi vezi vârful. Pare că stă suspendat, pare că aparţine mai mult cerului decât pământului. Aşadar, dacă poţi începe din nou, indiferent de ce ţi se întâmplă, şi dacă ceea ce începi e, mai degrabă, în lumea cerului, în lumea harului, decât în lumea obişnuită, atunci se cheamă că ai descifrat misterului vârfului Muntelui Ararat.
Daniel Varujan, poetul armenilor, a scris, sub formă de manifest al grupului literar Mehian: „anunţăm venerarea şi expresia spiritului armenesc, pentru că spiritul acesta este viu, însă apare rar. Spunem: fără spiritul armenesc nu pot exista nici literatură armenească, nici artistul armean. Orice artist adevărat exprimă doar spiritul propriei sale rase. Şi mai spunem: factorii externi, obiceiurile împrumutate, deformate şi redirecţionate au dominat sufletul armenesc, însă nu au fost niciodată capabile să-l asimileze pe de-a-ntregul.” Care este consistenţa acestui „spirit” despre care vorbea Daniel Varujan?
„Ceea ce dă sens civilizaţiei umane este ceea ce avem de la Carte”
Fără spiritul unui neam, nu poate exista neamul însuşi. S-a dovedit că popoarele rezistă nu atât prin armatele lor, prin cetăţile lor, ci prin cultura lor. Observi că armatele se spulberă, cetăţile se dărâmă, imperiile se risipesc, iar ceea ce ne rămâne, din istoria civilizaţiilor, este cultura lor. Mai puternică decât memoria fierului sau a pietrei s-a dovedit a fi memoria frunzei. Pentru că, ceea ce dă sens civilizaţiei umane, este ceea ce avem de la Carte. Cartea este meningele civilizaţiei umane, indiferent de suportul pe care a fost ea scrisă. Fie că vorbim despre tăbliţele de lut, fie că vorbim despre papirusurile pe suport vegetal, din perioadă Egiptului antic, fie că vorbim despre manuscrisele pe piele din Evul Mediu, incunabulele din preajma apariţiei tiparului, sau cărţile pe suport digital de astăzi, aici stă adevărata memorie a umanităţii; iar purtătorii ei sunt marii învingători ai omenirii. Ai să îmi spui că rareori poeţii s-au aşezat în fruntea armatelor, şi că rareori s-au numărat printre învingători. Da, dar adevărata istorie o fac învinşii, nu învingătorii. Iar faptul că una dintre primele victime ale masacrelor din 1915 a fost chiar Daniel Varujan, care avea, atunci, 31 de ani, este semnul că, pentru popoarele oprimate, adevăratul conducător este poetul. E uşor să învingi; nu îţi trebuie forţă şi nici prea multă convingere. Dar, ca să mori pentru ideile tale, îţi trebuie foarte multă convingere. Cred, deci, că Daniel Varujan avea dreptate; importantă în istoria fiecărui neam este, în primul rând, cultura sa. Observăm că tocmai de aceea, popoare care au fost foarte vitregite, care au rătăcit, dar care s-au bazat pe cultură, au rezistat. Aşa au fost evreii şi armenii.
Istoria pe care o recuperăm este, aproape în totalitate, cea factuală, oferită de cărţile de istorie. Dacă ar fi să ne închipuim această istorie, pe care o cunoaştem noi, văzută prin ochii poeţilor, cu ce ar fi ea diferită?
„Ar fi o istorie a ideilor, a credinţelor, a emoţiilor, melancoliior şi a năzuinţelor”
Dacă am vedea istoria prin ochii poeţilor, atunci marii eroi ar fi nu purtătorii de arme, ci purtătorii de idei. De pildă, cine îşi mai aduce aminte de guelfii și ghibelinii de la Florenţa, dintre secolele al XIII-lea şi al XIV-lea? De Dante Aligheri, însă, ne aducem aminte. Şi, deşi Dante a fost exilat din Florenţa, până la urmă numele Florenţei şi chiar limba literară italiană sunt legate de numele lui. La fel, cele mai multe perioade ne rămân în minte prin intermediul oamenilor de cultură. Alexandru Macedon nu ar fost atât de glorios în istorie, dacă nu ar fi dus civilizaţia helenistică acolo unde a dus-o. Altminteri, ar fi fost un fel de cuceritor, rătăcitor, precum Attila. Iar Napoleon nu este atât de important, pentru cultura europeană, prin bătălia de la Wagram, sau prin cea de la Austerlitz, ci prin Codul lui Napoleon. Aşadar, adevăraţii cuceritori sunt cuceritorii prin cultură. Ea este singura care rămâne, dincolo de orice altceva. Iată: popoarele migratoare au trecut pe la noi timp de sute de ani, însă, cu toate astea, civilizaţia romană este cea care a rămas şi s-a impregnat pe matricea poporului român, pentru că romanii au adus cu ei şi cultura. Aşadar, cred eu, dacă ar fi să ne închipuim istoria rescrisă de poeţi, ea ar fi o istorie a ideilor, a credinţelor, a emoţiilor, melancoliior şi a năzuinţelor.
Şi ar fi şoptită, sau strigată ca din gură de şarpe?
Depinde la ce foloseşte. Dacă ea foloseşte ca să oprime, atunci se strigă. Dacă foloseşte ca să emoţioneze, atunci se şopteşte. Nimeni, când merge la duhovnic, nu strigă ca din gură de şarpe, ci vorbeşte în şoaptă. Când mergi la duhovnic, eşti sincer. Lucrurile adevărate, din suflet, se spun întotdeauna în şoaptă. Când două inimi sunt apropiate, şoptesc; când sunt depărtate, strigă una la alta. Strigătul este fie expresia disperării, fie expresia lipsei de comunicare.
Unul dintre lucrurile care îţi rămân în minte, după ce citeşti Cartea Şoaptelor, este perseverenţa în supravieţuire a armenilor. Înţelegi că spiritul lor a supravieţuit, pentru că armenii nu şi-au pierdut niciodată sensul existenţei. Ce hrăneşte acest „sens al existenţei” despre care povesteşte Cartea Şoaptelor?
Există, în Cartea Şoaptelor, un anumit fel de a supravieţui, prin simboluri. Avem, de pildă, simbolul Cărţii Plângerii, scrisă acum o mie de ani. Bunicii mei, în clipa în care au venit comuniştii, şi-au ascuns cărţile scumpe, odoarele, pentru a le scoate la lumină, în vremuri mai bune. S-au refugiat printre cărţi, în mijlocul cântecelor lor, în bisericile lor; omul singur este extrem de vulnerabil. El trebuie să se însoţească cu legende, cu simboluri şi trebuie să îi aibă de partea sa pe morţii săi. Pentru că morţii sunt cei mai buni învăţători pentru lumea în care trăieşti. În mod paradoxal, morţii sunt cei care te ajută să îi înţelegi pe cei vii. De aceea, cartea şi începe aşa: „noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care îi plângem”. Spune-mi care sunt morţii fiecărui popor şi în ce mod el îşi asumă morţii, iar eu am să îţi spun cât de vital este acel popor.
Dar românii? Şi-au găsit vreodată românii sensul existenţei?
„Noi, românii, nu am scris cărţi identitare pentru că asumarea noastră ca destin s-a făcut cu mare dificultate”
Ceva bizar se întâmplă în cultura română. Vezi, despre Cartea Şoaptelor se spune că este o carte identitară a poporului armean; citind Cartea Şoaptelor poţi găsi, acolo, identitatea poporului armean, pornind de la detalii ca aromele mâncărurilor, cântecele lor, obiceiurile lor, melancoliile lor, şi până la firul destinului lor, în secolul XX. Noi, românii, nu avem cărţi identitare. Nu poţi să citeşti o carte din care să înţelegi sufletul românesc. Ar trebui, poate, să aduni mai multe. Ar trebui să aduni dragostea de pâmânt a ţăranilor, de la Rebreanu, cu arhetipurile din cărţile filosofice ale lui Blaga, cu romanele citadine ale Hortensiei Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu, cu proza politico-polemică a lui Eminescu, cu scrierile istorice ale lui Iorga. Noi, românii, nu am scris cărţi identitare, pentru că asumarea noastră ca destin s-a făcut cu mare dificultate, fie exacerbând, din vanitate, fie umilindu-ne, socotind că alţii sunt mai buni, pentru că sunt străini. Noi trebuie să ne prezentăm aşa cum suntem, nici prea, prea, nici foarte, foarte. Nici mai grozavi, nici mai umili decât alţii, ci aşa cum suntem noi, un popor care nu a fost niciodată epicentrul unei mari culturi – decât, poate, în legendele hiperboreene – care a trăit tot timpul la marginea marilor imperii, care a avut tot timpul pământul, cum zicea Eminescu, într-o „veşnică neaşezare”, frământat de copitele cailor, de carele de război, dar care, în amestecul acesta de latinitate şi ortodoxie, „în văzduhul tămâiet”, a rezistat, cu specificitatea lui. Eu nu compar culturile în funcţie de grandoarea lor. Vaticanul, dorind să fie pe măsura crediţei sale, adică deasupra tuturor, a vrut să facă din Basilica San Pietro cea mai mare biserică din lume. Şi, ca să convingă de acest lucru, cei care acum o prezintă publicului au făcut de la altar, către uşa de la intrare, câte o linie paralelă, pe care scrie: până aici este Catedrala Notre Dame, până aici este Saint Paul, până aici este Domul din Milano. Şi cupola, căreia, până la urmă Mihelangelo i-a găsit soluţia, legând, ca nişte felii de pepene, bolta de centrul unde este ochiul pantocratorului, este, într-adevăr cea mai mare. Eu, însă nu aş socoti grandoarea culturilor după metri pătraţi, după suprafeţe sau după înălţimi. Valoarea unei culturi se vede şi după adâncime, după profunzime. Ar putea fi foarte bine măsurată şi ca o fântână, nu doar ca un munte. Iar din fântână trebuie să guşti apa ca să vezi cât e de bună.
„Suntem cea mai favorizată generaţie din istoria lumii; suntem singura generaţie care a trecut graniţa dintre două secole şi dintre două sisteme economico-politice total diferite. Dumnezeu ne-a dat şansa să înţelegem […], însă nu reuşim să o fructificăm”
De aceea, eu nu cred că românii sunt mai modeşti decât alţii; poate nu suntem suficient de cunoscuţi, tocmai pentru că niciodată locul acesta nu a fost epicentrul unui imperiu. Într-o anumită măsură, cultura a rămas cea mai imperială dintre îndeletnicirile umane. Iar culturile cele mai răspândite sunt acelea care au fost centrele unor imperii. Însă eu, între Mânăstirile de la Horezu şi Voroneţ şi Catedrala San Pietro nu fac diferenţa. Mi se par, din punct de vedere artistic, la fel de reuşite. Aşa că, în această privinţă, cred că noi, românii, avem de depăşit nu o criză politică, nici una economică, ci o criză de sens. Suntem cea mai favorizată generaţie din istoria lumii; suntem singura generaţie care a trecut graniţa dintre două secole şi dintre două sisteme economico-politice total diferite. Dumnezeu ne-a dat şansa să înţelegem. Iar a înţelege este modul cel mai bun de a birui lumea; pentru că nimeni nu poate schimba singur lumea, însă poate avea o viziune despre ea. Noi avem această şansă, însă nu reuşim să o fructificăm. Iar această criză de sens are multe explicaţii; una vine din neînţelegerea trecutului apropiat, a istoriei recente, iar a doua din lipsa de curaj de a proiecta un program naţional.
Evreii spun, de multe ori, că nu te naşti evreu, ci devii evreu. Armean te naşti, sau devii? A fi armean este o formă de fatalism?
„Armenii sunt respectaţi peste tot în lume, pentru că au avut această capacitate de a-i respecta, la rândul lor, pe oamenii locului şi de a fi deschişi, toleranţi, de a fi împreună cu cei ai locului, fără a înceta să fie ei înşişi”
În ceea ce îi priveşte pe armeni, eu am făcut câteva descieri, în Cartea Şoaptelor, inclusiv a fizionomiei lor. Vorbeam despre punctul acesta, punctul de fugă al lui Cezanne, punctul care încheie taboul, locul în care se adună sprâncenele la rădăcina nasului. Este un punct puternic, un amestec de melancolie, de îndemn languros şi de severitate, în acelaşi timp. A fi armean în România este un titlu de nobleţe. Armenii sunt foarte respectaţi aici. Armenii sunt, de fapt, respectaţi peste tot în lume, pentru că au avut această capacitate de a-i respecta, la rândul lor, pe oamenii locului şi de a fi deschişi, toleranţi, de a fi împreună cu cei ai locului, fără a înceta să fie ei înşişi. Au avut un fel de a fi care a găsit multe compatibilităţi cu celelalte civilizaţii; poate şi pentru că civilizaţia armeană este foarte veche şi aparţine trunchiului civilizaţiei indo-europene. Armenii au, din punct de vedere cultural, grupa de sânge zero. Noi suntem destul de severi cu noi înşine, iar comunitatea, în privinţa asta, are o selecţie destul de riguroasă. Lucrul acesta se vede şi în calitatea reprezentanţilor pe care îi avem în mediile publice. Când eram copil, bunicul îmi spunea: „tu eşti armean, aşa că trebuie să fii primul şi să lupţi pentru asta”. La noi există acest tip de abordare: „noi, armenii, nu putem face asta. La noi, la armeni, nu se poate să se întâmple aşa ceva. Noi, armenii, nu scoatem în afara comunităţii problemele noastre; nimeni din afară nu află ce se întâmplă în comunitate, de la membrii comunităţii. Am avut chiar o discuţie lungă, în momentul în care preşedintele României ne-a jignit îngrozitor, spunându-i medicului armean care tocmai îi schimbase viaţa, că este primul armean bun, competent pe care îl vede. În primul rând, l-a jignit pe medicul acela, pentru că nici el nu era singur pe lume, provenind dintr-o familie de armeni. Am avut chiar o discuţie lungă în comunitate; „ce facem? Îl dăm în judecată, sau nu, pe preşedintele României?” Unul dintre noi, mai vârstnic, zice: „dragii mei, noi armenii, ne cunoaştem valoarea; doar nu o să mergem acum la tribunal, ca să aflăm că nu suntem proşti.” Aşa că nu ne-am mai dus la tribunal, socotind că este evident faptul că preşedintele a vorbit mai degrabă din năduf, decât din vreun dram de înţelepciune. Având, deci, această mândrie a faptului că suntem armeni, am renunţat să mai căutăm argumente în afara propriei noastre istorii.
Ce înseamnă să fii armean în România?
„M-am încumetat, ca ministu al Economiei şi Finanţelor, să păstrez pe biroul meu steagul Armeniei, socotind că ăsta este un mod de a arăta faptul că aici, a fi armean este o garanţie a devotamentului faţă de România”
Ca să vedeţi cât de mult îi respectă armenii pe români, am să vă povestesc ceva. Eram, odată, la Marsilia, într-o vară, la Biserica Armenească. Exact în ziua în care, la Bucureşti, avea loc înmormântarea Preafericitului Patriarh Teoctist, la Marsilia avea loc un tedeum, în memoria sa. Un gest extraordinar. Şi nu mai vorbesc de faptul că, în toate momentele grele ale armenilor, poporul român le-a întins o mână. Şi pribegilor de după căderea ultimul Regat Armean, din secolul XI, când armenii au venit în Moldova; şi când Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare au naturalizat zeci de mii de familii armeneşti; şi după genocidul din 1915, când România a fost prima ţară care a deschis porturile refugiaţilor armeni; şi după 1920, când România a fost ţara care i-a primit pe cei mai mulţi dintre demnitarii guvernelor armeneşti care au fugit din Armenia, după invazia bolşevică; şi în 1991, în decembrie, când România a fost prima ţară din afara spaţiului ex-sovietic, care a recunoscut Armenia independentă; şi în 1994, când România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a înfiinţat o ambasadă a Armenei. Între poporul armean şi cel român au fost legături extraordinare. Poate că, şi din acest motiv, eu m-am încumetat, ca ministru al Economiei şi Finanţelor, să păstrez pe biroul meu steagul Armeniei, socotind că ăsta este un mod de a arăta faptul că aici, a fi armean este o garanţie a devotamentului faţă de România.
Unde este iubirea, în Cartea Şoaptelor?
„Dacă stai să te gândeşti, iubirea funcţionează la fel şi între doi oameni şi între două planete. E vorba de acelaşi resort care face ca două planete să stea veşnic alături”
Cartea Şoaptelor este construită pe această coordonată carteziană. Spun coordonată carteziană, căci, deşi ai spune că iubirea nu este carteziană, imaginând definirea spaţiului ca având trei coordonate, Cartea Şoaptelor se scrie în cel puţin cinci dimensiuni. A patra dimensiune este aşezarea timpului pe verticală, acolo unde viii şi morţii trăiesc în aceeaşi lume, iar timpul nu este ireversibil. A cincea dimensiune este dimensiunea energetică. Cartea Şoaptelor este o carte a energiilor, a comunicărilor imateriale, o carte a iubirii. Probabil că noi ne-am omorât întotdeauna profeţii pentru că nu am înţeles de ce lumea lor are o dimensiune în plus. Iar mitul reînvierii este tocmai existenţa acestei alte dimensiuni, pe care profeţii au anticipat-o, iar noi suntem incapabili să o înţelegem. Iar odată cu această incapacitate a venit şi prima pornire de a fugi de profeţi, sau de a-i trăda. Marea calitate a literaturii, de a convinge şi de a emoţiona, este că ea poate să depăşească cercul strâmt al lumii cu doar trei dimensiuni, în care trăim noi, toţi ceilalţi. Iar iubirea este cea de-a cincea dimensiune pe care o foloseşte Cartea Şoaptelor. Energia, de fapt; pentru că, dacă stai să te gândeşti, iubirea funcţionează la fel şi între doi oameni şi între două planete. E vorba de acelaşi resort care face ca două planete să stea veşnic alături.
Există un episod – petrecut pe drumul către Deir-Ez-Zor: „În cortul celălalt, cei doi îndrăgostiţi, scrieţi, sufereau de foame fără să poată căuta hrană. […] Păreau a se hrăni unul prin altul şi, înlănţuiţi fiind, rezistară în felul ăsta.” Ei părăsesc convoiul, căutând o formă de izbăvire; nu ştim, însă, dacă prin viaţă sau prin moarte. Privindu-i cum se îndepărtează, Hermine şopteşte: „Poate că ei vor lua lumea de la început şi vor crea un alt Dumnezeu. Are dragostea puterea aceasta, de a crea noi începuturi?
Uite cum este, de fapt, aici. Am fost fost des întrebat dacă Cartea Şoaptelor este realitate sau ficţiune. Primul răspuns este că toate personajele care apar în carte au existat. Există chiar la comunitatea armeană o colecţie de fotografii ale personajelor din carte. Am scos şi un album cu ele. Iar argumentul decisiv este că traducătorul cărţii în limba spaniolă, Joaquin Garrigos, nu a vrut să dea cartea la tipar, până nu a venit să vadă cu ochii lui locurile şi să se convingă că totul e adevărat. Imaginaţi-l pe acest om plimbându-se cu cartea în mână, prin cimitirul armenesc din Focşani, căutând mormintele, după numele personajelor din carte. Întrebarea este dacă personajele au existat, sau dacă această carte este realitate sau ficţiune? Însă, eu vin şi vă întreb: ce este realitatea? Ce anume din ceea ce trăim poate fi definit ca real? Pentru că există un real care este al tău şi, la fel, există un real al celor din jurul tău. Iar ele s-ar putea să nu coincidă. S-ar putea să fie o realitate care vine din închipuire. Simbolurile fac sau nu parte din realitate? Fac, dar doar dintr-o anumită realitate, a unora. În momentul în care începi să vorbeşti despre realitatea unora şi altora, deja ai relativizat conceptul de realitate. De aceea, când mă întrebi care este realitatea, eu am să îţi răspund că realitatea din Cartea Şoaptelor este realitatea simbolurilor sale. Este ca o funie împletită; o poţi citi ca pe o carte a gusturilor, ca pe o carte a culorilor, a focurilor, a cântecelor, ca pe o carte a fructelor, ca pe o carte a morţilor. Deja, în momentul ăsta ai ieşit din realitate. Ştii cum sunt simţurile? E ca atunci când scoţi apa din fântână; apa se aşează la loc. Dacă un om, din cele cinci simţuri nu are decât patru, atunci cele patru îl vor prelua şi cel de-al cincilea simţ. Degetele orbului văd, urechile lui sunt obişnuite să îşi dea seama cât de mare este o încăpere. Tot aşa, visele pot să preia realitatea. Lipsa a ceva din realitate poate să nască ceva care compensează. De pildă, pentru noi, armenii, faptul că nu am avut pământul nostru ne-a făcut să construim un pământ în ceruri; ne-a făcut să construim simboluri care să ne unească. Armenia nu a mai avut organizaţie statală, de la 1065, până la 1918. De aceea, armenii şi-au construit un sistem de ideograme, simbolice, care să îi unească, indiferent de unde erau. Acest sistem de ideograme funcţionează, din plin, în Cartea Şoaptelor, chiar dacă nu sunt foarte evidente întotdeauna.
„Omenirea într-adevăr are o adâncire copleşitoare în păcat, din care trebuie să existe un anumit mod de a te izbăvi şi de a te lecui. Cartea Şoaptelor e un fel de carte a lecuirii”
Unul dintre ele este Deir-Ez-Zor: probabil, primul mare lagăr de concentrare din istoria omenirii. Acolo au murit între o sută de mii şi două sute de mii de oameni, adică cei care mai supravieţuiseră din convoaiele din deşerturile Mesopotamiei. Interesant este că acel loc, locul celor mai mari cruzimi din istoria omenirii, depăşite doar de masacrele Holocaustul celui de-al doilea Război Mondial, e chiar la frontiera de unde începe legendarul ţinut al Edenului, spaţiul dintre Tigru şi Eufrat. Oamenii ăia chiar au ajuns la Deir-Ez-Zor. De aici, însă, începe simbolul; şi anume că omenirea, după mii şi mii şi mii de ani de la căderea în păcat s-a reîntors în acelaşi loc, adâncită, însă, în păcatele sale. Din momentul acela, ea nu mai are izbăvire, aşa că trebuie să ia lucrurile de la început. Acesta este motivul pentru care acea pereche, care sunt un fel de Adam şi Eva pleacă. Nu ştiu dacă ai observat, dar în text apare clar transfigurarea lor, schimbarea lor la faţă. Ei devin luminoşi, muşchii încep să li se înnoade din nou în jurul oaselor, pielea devine netedă, încep să se audă foşnetele copacilor din grădinile Raiului, din depărtare se aud şoaptele care îi cheamă… Exact asta spunea şi Hermine. Asta este realitatea. Însă, de aici încolo începe ficţiunea, care are şi ea, totuşi, realităţile ei. Că omenirea, într-adevăr, are o adâncire copleşitoare în păcat, din care trebuie să existe un anumit mod de a te izbăvi şi de a te lecui. Cartea Şoaptelor e un fel de carte a lecuirii.
De multe ori, dragostea poate fi magică; însă, de la fel de multe ori, magia poate fi o iluzie. Care este magia din Cartea Şoaptelor?
„Este o carte a exorcizării, a lecuirii, o carte pe care, cred eu, poţi să o citeşti de oriunde ai începe, căci nu are un început, nu are un sfârşit”
Interesant este că cititorii se simt atraşi de această carte într-un fel inexplicabil. Vorbind despre armeni, şi despre români, şi despre evrei, şi despre alte neamuri, atacă un miez etern uman. Mulţi cititori, după ce au parcurs-o, mi-au spus „îmi pare rău că nu m-am gândit niciodată destul la bunicii mei”. Pentru că, în această carte, bunicul este un fel de învăţător. Alţii meditează la cum ar fi o Carte a şoaptelor a poporului român. Alţii spun că nu au ştiut niciodată că s-au întâmplat atâtea grozăvii. Impactul ei este, însă, interesant şi în mediile internaţionale. Se traduce, acum, în spaniolă, în italiană, în germană, în suedeză, în armeană, în ebraică şi urmează să se traducă, probabil, în mai toate limbile europene. Şi asta pentru că are în ea această provocare de a medita la destinul întregii omeniri, la destinul secolului XX; un secol trist, care a a dus cu sine lucruri tragice: războaiele mondiale, gropile comune, ideologiile ca instrument al autorităţii, genocidul, apatrizii şi din lecţia cărora noi nu am învăţat, încă, destul. Este o carte a exorcizării, a lecuirii, o carte pe care, cred eu, poţi să o citeşti de oriunde ai începe, căci nu are un început, nu are un sfârşit. Este şi un exerciţiu individual. Cartea Şoaptelor începe cu un cais şi cu o canapea, în mijlocul unei grădini, din Focşaniul anilor ’60, şi se întinde peste un secol, din Vladivostok, până în peninsula Californiei. Probabil că fiecare dintre noi, dacă ar începe o istorie căreia să îi dea ca Big Bang, ca punct de plecare, un copac din curtea lui şi s-ar reîntoarce pe firul familiei sale, ar putea să ajungă să acopere continente şi secole de istorie, şi în felul ăsta să înţeleagă mai multe despre lumea din jur.
Războiul a vânturat lumile, iar comunismul le-a egalizat, cu o palmă aspră. Dar postcomunismul? Ce a făcut postcomunismul, cu lumea românească?
„Până nu vom emancipa mentalităţile, orice am încerca să facem o să se strecoare ca apa printre degete”
Ei, asta este o discuţie extrem de lungă. În 1990, noi am avut şansa să fim liberi şi sinceri şi ne-am dat seama cât de greu este să fii liber şi cât de greu este să fii sincer. Din motivul ăsta, ca să îşi ofere o cauţiune morală, românii au încercat, într-un mod halucinant, să refacă dictatorul pe care tocmai ce îl alungaseră. După douăzeci de ani, cei mai buni oameni politici, în ochii românilor, sunt cei care s-au apropiat de modelul Ceauşescu. În douăzeci de ani, noi nu am străbătut tranziţia de la dictatură la democraţie, ci de la un dictator la un alt dictator. Această incapacitate de a fi liberi, atunci când poţi să fii liber, a fost marca acestor douăzeci de ani; oamenii s-au refugiat sub pulpana populismului, au rămas sensibili la mesaje mesianice, au rămas captivi în orizontul pe termen scurt, fără să aibă dezinvoltura proiectelor pe termen lung şi, din păcate, au agravat cele trei stări culturale care împiedică sufletul românesc să se liniştească. Prima stare este cultura sărăciei – şi, aici, sărăcia nu este doar una materială, ci o stare culturală. Sărăcia face parte din condiţia umană a românilor; pentru români, soluţia izbăvitoare nu este să lecuieşti sărăcia, ci să o cârpeşti.Tocmai de aceea, elitele folosesc sărăcia ca pe un instrument şi caută să o întreţină, nu să o lecuiască. Ăsta este, de fapt, contractul social încheiat între români: unii să întreţină sărăcia celorlaţi, iar ceilalţi să vină să le mulţumească tocmai celor care le cronicizează starea de sărăcie. Cultura anti-statală este a doua stare culturală. Pentru români, statul a fost birocratic, corupt, un adversar pe care merită să îl înşeli, iar asta a denaturat teribil şi calitatea elitelor, le-a dat o stare de ambiguitate, şi a făcut ca românii să nu aibă ca secreţie endocrină mândria naţională. Astăzi, în România, există o adevărată teamă de a fi patriot. A fi patriot pare ridicol; te duce în registrul naţional-comunist. Foarte puţini scriitori se încumetă să utilizeze registrul patriotic în arta lor, ba chiar unii îşi fac o virtute din a dispreţui sentimentul naţional. Iar a treia stare este lipsa culturii civice, o consecinţă a primelor două. Deci, aceasta a fost marca tranziţiei; neînţelegerea faptului că tranziţia nu este, în primul rând, economică sau politică, ci una profund culturală. Până nu vom emancipa mentalităţile, orice am încerca să facem o să se strecoare ca apa printre degete.”
Foto: Inmultirea painilor.
