The Story of Grandfather Setrak in the recent Book of Miron Manega: „Why we hate women??”

In recentul volum „De ce uram femeile?” (foto) al poetului si jurnalistului Miron Manega este prezentat, ca un fel de concluzie a cartii, interviul acordat de Varujan Vosganian autorului si publicat in anul 2005 in revista Tango. In acest interviu, pe care il prezentam in continuare, exista o prima referire la povestea bunicului Setrak ce va aparea, ulterior, in „Cartea soaptelor„:

Am învăţat să vorbesc româneşte de la copiii de pe stradă”

– Cum ar trebui să fie un scriitor şi cum e scriitorul Varujan Vosganian?
– Scriitorul, ca orice om de cultură, trebuie să fie parte a societăţii, nu numai prin ceea ce scrie. El trebuie să fie barometru al opiniei publice, trebuie să fie prezent în temele majore ale societăţii. Iar prima care îmi vine în minte este tema reîntregirii neamului. Pentru că, spre deosebire de tot ce s-a întâmplat în jurul nostru, majoritatea scriitorilor români trăiesc în România mare. Aşa cum era în 1908, când s-a înfiinţat Societatea Scriitorilor Români. Noi cu toţii trăim în România mare, pentru că Uniunea Scriitorilor îi reuneşte, de fapt, pe toţi scriitorii de limbă română, indiferent că sunt din Bucureşti, de la Chişinău, sau de pe Valea Timocului… 
– Mă surprinde că toate acestea le spune un armean.
– Când te înrolezi sub un drapel, nimeni nu te mai întreabă ce neam eşti. În Cimitirul Armenesc din Bucureşti există un monument închinat eroilor armeni care au murit pentru reîntregirea neamului. Şi era vorba de reîntregirea neamului românesc. Ei erau armeni dar, sub legământ, şi-au făcut datoria şi au murit pentru această ţară care se cheamă România.
– Ce prevalează în personalitatea lui Varujan Vosganian: politicianul, economistul sau scriitorul?
– Atunci când vrei să ştii ce i-ar plăcea unui copil să facă la şcoală, îi iei brusc caietul şi dai la ultima pagină. Şi dacă acolo găseşti un desen, înseamnă că îi place să deseneze. Sau dacă găseşti nişte versuri, înseamnă că are talent la poezie…
– Dumneavoastră ce aveaţi pe ultima pagină?
– Primul lucru pe care l-am făcut, după ce am învăţat să scriu, a fost să scriu versuri. Am început să scriu pe la cinci ani şi primele poezii pe care le mai am sunt de pe la opt ani. La care cel mai remarcabil lucru era că n-aveam greşeli de ortografie… Eu cred că traseul meu de destin este traseul de scriitor. Poţi să găseşti glorie în politică, chiar dacă la fiecare patru ani această glorie e pusă la grea încercare. Poţi să încerci gloria prin orice altceva. Dar, dacă tu nu te-ai fi născut, legea pe care ai dat-o tu, ca om politic, tot ar fi apărut. Dacă n-ai fi condus tu un guvern sau un parlament, sau o ţară, cineva tot ar fi făcut-o. Şi poate că ar fi făcut-o la fel de bine ca tine. În ceea ce priveşte o poezie, o simplă poezie, dacă tu nu te năşteai, poezia aia n-o mai scria nimeni. De aceea creaţia poartă, mai mult decât orice altceva, marca indispensabilă a naturii umane care este unicitatea. Dacă eu sunt cu adevărat eu însumi, nu sunt decât prin poezia pe care o scriu.
– În ce limbă vorbiţi cu animalele şi copiii?
– În limba armeană. Eu am învăţat să vorbesc româneşte de la copiii de pe stradă. Până la patru ani n-am cunoscut limba română.

“Scaunul pe care stai să nu fie niciodată mai înalt decât teancul de cărţi pe care le-ai citit”

– Preşedinte al Comisiei de Buget Finanţe-Bănci a Senatului, preşedinte al Uniunii Armenilor din România, doctor în economie, membru Fondator al Societăţii Române de Economie, vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor… Nu sunt prea multe comitete şi comiţii? Nu vă cam lăcomiţi la titluri?
– Fiecare om se judecă pentru ceea ce ştie să facă. Pentru unii cheseaua cu dulceaţă poate să fie prea sus, pentru că nu poate să ajungă la ea, pentru alţii prea jos, pentru că trebuie să se aplece s-o ridice. Dar cel mai important lucru, cred eu, este ca scaunul pe care stai să nu fie niciodată mai înalt decât teancul de cărţi pe care le-ai citit.
– Aveţi sânge albastru?
– Strămoşul meu după mamă, Melic, a fost un prinţ care a trăit în jurul lacului Urmia din Persia. De altfel, Melic, în limba armeană înseamnă prinţ. De acolo vine numele de familie al mamei mele: Melichian, adică ai lui Melic. Asta e o poveste de trei sute de ani şi mai bine. Prinţul Melic s-a împotrivit turcilor până când, înţelegând că e o luptă fără leac, şi-a luat familia şi avutul şi s-a mutat în munţii Karabaghului, mai la nord. Şi iarăşi, împins de năvălitori, s-a aşezat pe platourile muntoase din jurul Erzerumului. Melic a avut şapte băieţi. Cu familiile lor împreună ei au întemeiat o aşezare care s-a numit Zakar. Satul a existat până în 1915, când, în timpul conflictelor turco-armene, a fost devastat de turci iar populaţia masacrată. Bunicul meu, care era un copil, a scăpat fugind, ajungând pe jos în România, unde auzise că s-ar fi refugiat şi nişte veri ai săi. După ce i-a găsit, aceştia au pus mână de la mână şi l-au ajutat pe bunicul să-şi deschidă, la Craiova, o prăvălie de coloniale. Din asta bunicul a făcut, cu munca lui, un lanţ de magazine. Şi-a făcut şi două rânduri de case…
– Vorbiţi-mi despre copilărie…
– M-am născut la Craiova, dar am copilărit la Focşani, într-o mahala frumoasă, cu străzi neasfaltate şi garduri de lemn înconjurate de valuri de romaniţă, şi copaci, mulţi copaci… Interesant e că amintirile cele mai puternice le am despre pomi… Aş putea să-i descriu pe fiecare, de la trunchi până la coroană… Le ţin minte şi mirosul fructelor din cămară… Despre unii dintre ei ştiu şi când au murit…

“O femeie este a ta atunci când o cucereşti, nu atunci când o învingi”

– Hai să trecem de la copaci la femei. Presupun că sunt cel puţin la fel de importante. Care ar fi, deci, definiţia femeii în viziunea lui Varujan Vosganian?
– Femeia reprezintă jumătatea infinită a bărbatului. Ea are un mister pe care bărbatul nu-l va descoperi niciodată până la capăt. De aceea bărbatul are nevoie de femeie: pentru că ea îl ajută să descopere lucruri pe care singur nu le-ar descoperi niciodată. Câtă vreme femeia reuşeşte să stârnească în bărbat dorinţa de explorator, ea fiind călăuză în acest univers fabulos şi clar-obscur, va rămâne permanent o atracţie pentru el.
– Şi de ce ar avea nevoie o femeie, de un bărbat?
– Din acelaşi motiv. Aşa cum bărbatul e atras de misterul femeii, femeia e atrasă de fantezia bărbatului de a imagina, de a intui acel mister. Deci, nu frumuseţea la femeie, nu puterea la bărbat sunt cele care declanşează atracţia reciprocă ci, aşa cum am spus, misterul pe de o parte şi fantezia pe de altă parte. Nu bogăţia, nu frumuseţea, pentru că acestea sunt surse limitate, epuizabile. Există două numere ale căror dimensiuni omenirea n-a reuşit niciodată să le acopere până la capăt: doi şi infinit. Doi, adică un bărbat şi o femeie, pot reclădi infinitul…
– George Călinescu a scris, la un moment dat, aceste cuvinte: “mi-l pot imagina pe Ovidiu contemplând marea, dar nu-mi pot imagina o femeie decât contemplându-l pe Ovidiu”. Subscrieţi?
– Cred că ceea ce spune Călinescu despre femeie nu trebuie luat ca reper. Călinescu nu este un exemplu de cunoaştere a femeii. Nu subscriu.
– Se poate vorbi despre bărbaţi deştepţi şi bărbaţi proşti în legătură cu modul de “abordare” a femeii?
– Nu, nu există bărbaţi deştepţi şi bărbaţi proşti la capitolul ăsta. Există bărbaţi care doresc să aibă şi bărbaţi care doresc să împartă. Primii vor fi întotdeauna neîmpliniţi. Ceilalţi vor avea întotdeauna femeia de partea lor.
– Ce înseamnă să împarţi?
– Să împarţi, adică să împarţi cu o femeie. Iar asta presupune înţelegerea unui lucru foarte simplu: începând cu actul sexual şi terminând cu viaţa obişnuită, cel care are cel mai la îndemână plăcerea este bărbatul. Tocmai de aceea plăcerea cea mai mare a bărbatului nu trebuie să fie cea primară, directă, ci aceea de a oferi plăcere femeii. Pentru că o femeie nu trebuie învinsă, ci cucerită. O femeie este a ta atunci când o cucereşti, nu atunci când o învingi.

“N-am avut un tată care să mă ducă la bordel 
şi nici văduve tinere care să mă ispitească”

– Ce este un misogin?
– Un misogin e un bărbat căruia îi este frică de femei. Un misogin trăieşte într-un cult iluzoriu al propriei puteri, evitând confruntarea. Căci, dintre toate probele, începând cu cele olimpice şi terminând cu cele profesionale, cea mai teribilă probă este femeia. Să cucereşti o femeie este la fel de greu cum e să cucereşti o lume. Iar femeia trebuie cucerită tot timpul, nu doar o dată. Căci ea nu e ca o cămară pe care o încui şi o descui de câte ori vrei să iei o conservă dinăuntru.
– Ce e mai greu: să cucereşti o femeie, sau să o păstrezi? 
– Sunt două “îndeletniciri” diferite, ca să zic aşa. Când cucereşti o femeie, ea se îndrăgosteşte de tine. Când o păstrezi, atunci te iubeşte. Starea de îndrăgosteală şi starea de iubire sunt două stări diferite. Prima e o stare emoţională, de surpriză, a doua este de înţelegere.
– Care a fost prima dumneavoastră “îndrăgosteală”?
– Prima fată care mi-a plăcut ca femeie avea un nume interesant şi oarecum predestinat: Ella. Predestinat în sensul că există un personaj cu numele ăsta, într-un roman de Camil Petrescu. Eram în clasa a opta, iar ea avea o feminitate mult mai dezvoltată decât colegele ei. A fost o relaţie de parc şi cinematograf. Până în vacanţa de vară, când mi-a spus că are un prieten care este elev la Liceul Militar… S-a şi căsătorit cu el, de altfel.
– Dar prima experienţă sexuală?
– Eu nu vorbesc niciodată în mod concret despre experienţele mele de acest gen, pentru că, dacă fac asta, creez o stare de neîncredere femeilor pe care le-am cunoscut. Fiecare va crede că, la un moment dat, voi vorbi despre ea… Tot ce pot să spun e că prima femeie pe care am cunoscut-o, era virgină. Ca şi mine. Deci experienţa n-a fost nici pe departe o sărbătoare cu focuri de artificii. A fost… greu.
– N-aţi fost pregătit?
– Ba da. Eram tobă de carte în privinţa asta. Şi mi-am dat seama că aici cărţile nu folosesc la nimic. Ba chiar le recomand călduros tinerilor care cred că pot învăţa ceva din cărţi înainte de a avea prima relaţie, să abandoneze definitiv calea asta. Femeia este o carte pe care n-a scris-o încă nimeni până acum. Fiecare scriem doar câte un capitol. Dar ea este precum Enciclopedia Britanică: nu se termină niciodată.
– La ce vârstă se întâmpla asta?
– La vârsta normală pentru vremea aceea. N-am fost precoce, n-am avut un tată care să mă ducă la bordel şi nici văduve tinere prin vecini, care să mă ispitească… La vârsta la care o fac băieţii atunci când se pregătesc să plece în armată.

“O femeie adevărată este acea femeie care frizează irealitatea”

– Întâmplări memorabile…?
– Am trăit scene de la cele mai diverse şi mai amuzante, până la cele mai memorabile. De la faza în care o fată m-a invitat la dans, apoi mi-a spus că se duce să se pudreze şi nu s-a mai întors, lăsându-mă s-o aştept aiurea, până la scena în care mama a intrat în cămin şi a bătut la uşa de la camera fetei la care mă aflam, iar eu a trebuit să escaladez fereastra pe dinafară ca să intru în altă cameră…
– Povestiţi-mi, în termeni care să nu constituie o indiscreţie, despre prima femeie adevărată din viaţa dumneavoastră.
– Prima femeie adevărată a fost, de fapt, ca orice revelaţie, rezultatul unei acumulări în ceea ce mă priveşte. Probabil că, până în momentul acela, nu eram pregătit să o întâlnesc. Sunt, deci, în măsură să spun ce înţeleg eu prin femeie adevărată: o femeie adevărată este acea femeie, întru totul reală şi concretă, care frizează irealitatea. Adică femeia care începe să rezoneze cu irealul despre femeie, pe care ţi l-ai construit tu. Iar ea poate fi definită ca atare, pentru că te ajută pe tine să înţelegi că, în fapt, important nu e ceea ce simţi, ci ceea ce comunici. Aşa cum importante, uneori, nu sunt malurile, ci podul dintre ele. 
– Există vreun raport între cantitate şi calitate? Adică între numărul femeilor cunoscute anterior şi calitatea unei relaţii prezente?
– Cred că da. Experienţa îţi conferă o anumită siguranţă şi te ajută să eviţi situaţiile neplăcute. De pildă îţi dai seama cu uşurinţă dacă unei femei îi place sau nu de tine şi asta te scuteşte să fii insistent mai mult decât e cazul. Dar, în egală măsură, experienţa poate duce la un blocaj al căutărilor, pentru că nu mai ai răbdarea să explorezi până la capăt. În orice caz, e bine, în această perioadă, să laşi deoparte experienţele colaterale. Dacă abordezi mai multe femei în acelaşi timp, nu vei cunoaşte nici una până la capăt. Iar femeile, precum sălbăticiunile din pădure, simt apropierea unei alte femei. Toate femeile simt. Diferenţa dintre ele este că unele îţi spun, din orgoliu, iar altele nu-ţi spun, ca să nu te piardă.

“Experienţele nefericite cu femeile pot transforma un bărbat care a ajuns la putere într-un monstru”

– În ce măsură Varujan Vosganian, cel de acum, este rezultatul experienţelor şi trăirilor provocate de femei?
– Trăirile mele determinate de femei pot fi asemuite cu o orgă. Cu o singură deosebire: la orgă, după ce ai luat degetul de pe clapă, sunetul încetează. La mine, după ce o experienţă a încetat, trăirea continuă să reverbereze. Reverberează şi acum…
– Nu cumva s-a blocat clapa?
– Se poate spune şi aşa.(Râde). Am placa de la rezonanţă apăsată… Eu cred că experienţa cu femeile marchează mult viaţa unui bărbat. În ambele sensuri, adică şi constructiv, şi destructiv. Fără să fac comparaţie cu cine ştie ce merite ale mele, mă întreb care dintre bărbaţii politici sunt împliniţi în relaţiile cu femeile. Îmi permit chiar şi un răspuns: experienţele nefericite cu femeile, frustrările şi neîmplinirile pot transforma un bărbat care capătă putere într-un monstru. Pentru că el va încerca, printr-o demonstraţie de forţă, să compenseze neputinţele sale în ceea ce priveşte femeile. Căci aceste experienţe te marchează definitiv.
– Cât de importantă e frumuseţea fizică a unei femei?
– Eu am să fiu foarte sincer. Nu fac parte din categoria celor care spun că “nu-i frumos ce-i frumos, e frumos ce-mi place mie”. Nu. Una dintre calităţile esenţiale ale femeii care să mă intereseze pe mine e frumuseţea fizică. Recunosc că este o limită a mea, nu mă mândresc cu asta. Dar am să mă şi explic. O femeie frumoasă este mai expusă la solicitări şi faptul că te-a ales pe tine este un indiciu despre calităţile tale. Pentru că ea a are de ales între mai multe oferte. Dacă te alege însă o femeie urâtă, asta poate să însemne şi că n-a avut de ales.
– Deci o femeie urâtă nu prea are şanse la dumneavoastră, oricâte alte calităţi ar avea.
– Nu. Eu am făcut un bilanţ a tot ce mi s-a întâmplat până acum şi, socotind că sunt la vârsta maturităţii, nu cred că mă mai pot schimba.

“Bărbaţii transferă nevestelor responsabilitatea nefericirii lor”

– Cât de importantă e sexualitatea în viaţa unui bărbat?
– Foarte importantă. Cu atât mai importantă cu cât oamenii încearcă să ascundă lucrul ăsta. Atracţia dintre un bărbat şi o femeie are aceleaşi resorturi cu atracţia dintre două planete. Iar această atracţie este, în ultimă instanţă, sexualitate.
– Care e diferenţa dintre nevastă şi amantă?
– Am colegi care sunt la a doua sau la a treia generaţie de neveste. Şi, implicit, la a doua sau a treia generaţie de copii. Am observat că bărbaţii încearcă să transfere responsabilitatea nefericirii lor pe seama nevestelor, consolâmdu-se în braţele unor amante. În realitate, diferenţa dintre nevastă şi amantă nu este una de calitate, ci de timp. În sensul că, după un anumit timp, amanta începe să semene cu nevasta. Adică, dacă amanta îţi devine nevastă, ea începe să semene, ca nevastă, cu nevasta precedentă. Şi asta nu pentru că femeile sunt la fel, ci pentru că tu eşti acelaşi. Într-o căsnicie, comportamentul femeii este influenţat, inevitabil, de defectele bărbatului. Ceea ce crezi tu că e defect la femeie este, de fapt, riposta ei la defectele tale. De exemplu, dacă tu laşi firimituri la masă, indiferent a câta nevastă este, ea îţi va face, invariabil, aceleaşi observaţii. Sau dacă, atunci când ea vrea să doarmă, tu ţii veioza aprinsă, îţi va spune să stingi veioza. Vei observa, cu stupoare, că eşti un fel de anti-Pygmalion. Că ajungi să creezi un anti-model de femeie, din cauza defectelor tale. De aceea, după părerea mea, bărbaţii cu adevărat bărbaţi sunt nu aceia care schimbă multe neveste, ci aceia care reuşesc să păstreze aceeaşi nevastă.

“De la pian până la pat erau doar câteva zeci de centimetri”

– Cum v-aţi cunoscut soţia? Cum aţi cucerit-o, vreau să spun?
– Pe Mihaela am cunoscut-o în împrejurări cu un anumit farmec. Eu cântam la pian, dădeam concerte, iar ea era la Conservator. Am invitat-o la mine să-i cânt la pian… E mai interesant să inviţi la tine în casă o fată, ca să-i cânţi la pian, decât s-o inviţi la o cafea… Dacă o inviţi la o cafea te poate acuza că ai interese precise, pe când aşa e un gest cultural, nu te poate refuza. 
– Intenţia este aceeaşi, recuzita diferă…
– În ceea ce mă priveşte, cam aşa era… În camera mea de holtei se afla un pat, un pian, un scaun şi un motan. Scaunul era ocupat de motan, eu mă aşezam la pian să cânt, mai rămânea patul. Inevitabil, fata se aşeza pe pat. În plus, aveam nişte piese pe care puteam să le cânt pe întuneric. E adevărat, piese încărcate de un anumit lirism, Patetica, Sonata lunii, sau preludiul din prima fugă a lui Bach… Îi spuneam: “Vrei să-ţi arăt că pot să cânt asta pe întuneric?”. Şi îi arătam. Piesele aveau avantajul că se puteau cânta cu anumite extensii, până la octavele de sus. Iar de la octavele de sus până la pat nu erau decât câteva zeci de centimetri… Aşa mi-am cunoscut nevasta… Asta se întâmpla acum 22 de ani, în 1983. Terminasem facultatea de un an, iar ea era studentă la Conservator. Apoi am compus împreună o lucrare, un fel de mic oratoriu. Ea a făcut muzica, eu versurile. Am câştigat împreună o grămadă de bani, vreo 1500 de lei. Mie mi-au revenit 400 de lei, ei restul. Banii i-am pus la un loc. Eu am cumpărat de toţi banii un picap pentru mine, iar ei i-am cumpărat, din alţi bani, o rochie de 1100 de lei. Ulterior, eu am venit cu picapul zestre. Iar rochia pe care i-am cumpărat-o îi este bună şi acum. Deci m-am cam păcălit, cumva…

“Un copil este un obstacol în calea libertăţii unui bărbat”

– După cât timp v-aţi căsătorit?
– A durat vreo trei-patru ani până m-am hotărât să mă căsătoresc. M-am hotărât greu, trebuie să recunosc.
– De ce?
– Pentru că sunt un om sălbatic şi liber, căruia nu-i plac constrângerile. Mi-a fost greu să-mi atârn până şi o cravată de gât, în 1990, când am intrat în Parlament. Sunt fundamental un om indisciplinat. Consider că, mai importantă decât disciplina ascultării, e disciplina refuzului.
– Ce înseamnă disciplina refuzului?
– Înseamnă să nu accepţi să fii pus în faţa faptului împlinit. De aceea am fost greu de stăpânit şi am avut adesea proasta inspiraţie să nu-mi respect şefii decât dacă meritau. Aşa am ajuns, în timpul comunismului, să fiu trimis disciplinar la fabrica de bere Bragadiru, ca încărcător-distribuitor. Căram navete de bere. Deşi am fost şef de promoţie, la Comerţ… Am avut o viaţă nostimă şi fabuloasă. Chiar incredibilă, dacă stai s-o povesteşti. Şi asta s-a datorat, în bună măsură, şi femeilor pe care le-am cunoscut.
– Vă iubiţi soţia?
– Bineînţeles. Altfel decât acum douăzeci de ani, pentru că, între timp, a devenit mama fetiţei mele, Armine, care are acum 13 ani. O iubesc într-un fel mai domol, mai liniştit, mai statornic.
– Poate un copil să fie un obstacol în calea libertăţii unui bărbat?
– Poate şi chiar este. Pentru că el, copilul, este un fel de conştiinţă a ta. De el îţi e cel mai ruşine, orice ai face. În faţa lui n-ai nici o scuză. 
– Care credeţi că e limita maximă a înţelegerii unei femei faţă de un bărbat?
– Limita maximă a înţelegerii unei femei este următoarea: o femeie rămâne alături de un bărbat, dacă puterea ei de a iubi este mai mare decât puterea de a suferi.

Revista TANGO nr. 6, octombrie 2005