Cotidianul israelian Haaretz: „Cartea soaptelor este o capodopera rara”

Sub titlul „O calauza in iadul genocidului armean”,  in numarul sau de vineri, 19 martie. cotidianul Haaretz dedica o intreaga pagina „ Cartii soaptelor„. Cel mai important ziar de limba ebraica ofera cititorilor sai o scurta prezentare a autorului „Cartii soaptelor„, un fragment din roman (pag. 33-35 din editia Polirom, 2009) si un comentariu semnat de scriitoarea israeliana  originara din Romania Riri Sylvia Manor. Iata continutul acestui comentariu, asa cum ne-a fost el pus la dispozitie de doamna Manor:

” La pomul nelaudat sa te duci cu sacul” as  parafraza eu bine cunoscutul proverb romanesc citind cat de putin se astepta lumea literara romaneasca ca tocmai Domnul Varujan Vosganian sa scrie nu numai cel mai bun roman al anului –aici si acum- dar dupa parerea mea si  una  dintre cele mai puternice si valoroase creatii literare pe plan mondial din ultimii ani.

Realitatea este ca la inceput cei care luau in mana volumul cadeau prada ideilor preconcepute si  isi spuneau banalitati (e vorba de un om cu totul si cu totul remarcabil,  reusit, Senator,doi ani ministru de Finante, economist de vaza  ,matematician, orator stralucit , intelectual rafinat ,presedinte al Uniunii Armenilor din Romania, si vice-presedinte al Uniunii Scriitorilor , el a scris si poezii iar acum  iata :a scris si primul sau  roman- O. K.- Domnul Vosganian a scris un roman,..  ) – toate aceasta pana la   prima fraza a cartii. Atunci fiecare cititor se freaca   la ochi ,E de necrezut.. Esti captivat dela prima fraza, Pui diagnoza pe cat de surprinzatoare pe atat de exacta : e vorba de o carte clasica de zile mari.  Soaptele Domnului Vosganian  se transforma  intr-un magnet irezistibil care- indiferent de gradul tau de cultura si de apartenenta politico-literara sau de ne-apartenenta politico-literara – te atrage si te tintuieste  langa  aroma paginilor, Sangerezi alaturi de invinsi  ,esti fugarit si fugi alaturi de ei, intelept ca ei , armean ca ei. Dar nu mori– dovada : cartea.

Cum reuseste Domnul Vosganian sa iti descrie toate lucrurile abominabile care s-au petrecut si in acelasi timp sa iti inalte ochii tai de cititor inspre valorile umane in care trebuie –intotdeuna si cu toate acestea- sa mai credem inca?

Cum reuseste Domnul Vosganian aceasta vorbire universal valabila- dela suflet la suflet? . Si inca intr-un secol in care au existat si inca mai tropaiesc  rinocerii imortalizati de un alt mare roman pe nume Eugen Ionescu. 

Fara incercari de moralizare, fara patos, fara acte de acuzare tsunamice – autorul permite faptelor sa vorbeasca si devine cu atat mai credibil, mai convingator,mai  desvaluitor  al insezizabilului care e prezent in fiecare dintre noi.  Ne face – descriind aceasta saga a poporului armean- sa ne gandim la experientele noastre, la durererile noastre, la viata petrecuta adesea ca invinsi in aceasta plimbare fara scut si fara zale prin sangerosul secol douazeci .Invinsi dar supravietuind si reinviind din si peste cenusa oamenilor, a oraselor, a lagarelor. Reinviind ca sa spunem mai departe mesajul nostru: noi suntem, am ramas, trebuie sa ramanem  oameni. Mesaj care va ramane  poate integru. in ciuda celor care s-au petrecut si poate tocmai de aceea. ” Noi nu ne deosebim prin ceace suntem, ci prin mortii pe care fiecare ii plange” a spus bunicul Garabet care a devenit si al nostru. Bunicul Garabet din Focsani care mai spunea si ca dintre toate gusturile cel mai bun e gustul vantului, bunicul care credea ca atat cat traesti esti nemuritor.si care a asemuit covoarele armenesti cu Biblia-„gasesti totul in ele, dela inceputuri si pana azi.”,el avand  o viziune „aproape kantiana despre lume:acoperisul deasupra capului, altarul in fata ochilor si covorul moale sub picioare”. De fapt din „Cartea soaptelor” s-ar putea separa inca o  carte dedicata numai perlelor spuse cu o nonsalanta intelepciune de catre bunicul Garabet, intelepciune care pare a fi sedimentata si din experienta zilelor de acum. „Nu te grabi-spunea el. Rareori cel care pare ca a invins e adevaratul invingator iar istoria au facut-o invinsii, nu invingatorii. A invinge e , pana la urma ,un fel de a iesi din istorie.” Tocmai de aceea bunicul Garabet socotea ca cei care fac istoria cu adevarat nu sunt generalii ci poetii iar „adevaratele batalii nu trebuiesc cautate sub copitele cailor.”

  „Biruinta–spunea celalalt bunic Setrak din Craiova –nu e puterea de a varsa sangele altora-asta e ,mai degraba. nepasare sau ura- ci puterea de a-ti varsa propiul tau sange”

Orice mare prozator este inainte de toate poet si am putea spune ca din fiecare fibra  a romanului lui Varujan Vosganian tasnesc metaforele ca vinul din amfore. . Cu economie de cuvinte dar prin alegerea lor desavarsita se creaza mereu dealungul paginilor o situatie emotionala de inalt voltaj .Te simti  electrocutat, atins de parca ai fi protagonist si nu cititor.Cand bunicului amenintat  de o sentinela rusa , i se da drumul si i se arata cu arma sa o ia in lungul strazii  autorul scrie o singura fraza::”Nimeni nu poate spune ca stie cu adevarat ce este tacerea daca nu aude, in spate, tacanitul armei cum se incarca.” Ce imagine a situatiei ,pe cat de  concreta pe atat de nedulceag poetica, tulburatoare,si totodata  lacoonica.

Iar in alt loc descrie puscaria  ca ceva care nu vine si trece ci  e ca  „o umezeala care odata ce te-a patruns, iti intra in oase , o porti pe dinauntru.”

 Poate tocmai reusita imprimarii acestei carti in suflet izvoraste din abundenta de imagini poetice caci „Sufletul nu gandeste niciodata in absenta unei imagini”    ne invata inca in vremea sa Aristotel                                                                                                         Dupa depanarea amintirilor din casele as spune bunicesti (nu aflam ceva despre casa parinteasca) autorul  redesfasoara – in fata ochilor tai de cititor –martor ocular virtual – epopeea poporului armean ,supravietuirea  cu atatea rani deschise. „Dar -scrie Vosganian- „fiecare rana deschisa e un inceput de drum sau un drum parasit. Pe masura ce te lecuiesti te vatami.”

Iar mortii? „Mortii se mutasera in fotografiile de pe policioara” sau”Fotografia devenea scuza celor care, in acel secol prea grabit, plecasera fara sa apuce sa-si ia ramas bun.”

Candva, in alte secole si lumi , Dante -ghidat de Virgiliu- ne-a descris  tristele incaperi ale unui infern  plasmuit prin imaginatia sa de poet..                                           In zilele noastre,  Varujan ne ghideaza printr-un infern real deslantuit contra poporului sau pe la inceputul secolului douazeci ,infern pe care il recladeste minutios  bazat pe documente si il simte bazat pe intuitia sa de poet si scriitor.

„Cea mai adevarata dintre vietile pe care le port, ca un manunchi de serpi innodat la un capat,e viata netraita.”   Fiecare personaj din cartea soaptelor este un caz particular care a existat si care e  resuscitat si expus noua, cititorilor.Varujan, nefiind contemporan perioadei , nu a putut trai viata lor . Dar fiecare personaj pe care l-a descris impreuna cu altii si altii descrisi si  reinviati -cu datinile lor, cu visele lor , cu istoria care ii fugareste din urma-alcatuiesc parca   un manunchi de oameni legati intre ei si brodati pe canavaua imensa a catastrofei umane provocata de alti oameni care ii vedeau numai ca pe niste cifre globale ce trebuiesc anihilate. Masa compusa din „Ei” care trebuiesc  stersi de pe fata pamantului de catre  indreptatitii ” NOI”.

Unul din marile merite ale cartii  soaptelor este ca  ne poarta si pe noi ore intregi desculti , pe traseul acelei noi Via Dolorosa impreuna cu fii unui Dumnezeu care nu ocroteste sau nu mai locueste in ceruri de mult.

Dar Varujan nici macar nu se uita inapoi cu manie- el este acolo si ne ia cu el. E clar ca nascuti in alt loc, in alt timp- puteam fi noi acei armeni.

„Mai importanta decat moartea este memoria” marturiseste autorul .

„Toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor pe drumurile Anatoliei au fost utilizate mai tarziu de nazisti impotriva evreilor.Atata doar ca in lagarele naziste detinutii purtau numere …Mortii ramasi in urma actiunii de nimicire a poporului armean nu sunt mai multi, daca intre crime de asemenea amploare se pot face comparatii de acest fel , dar sunt mai nenumarati.”

Ceace m-a uluit- caci nu stiam inainte de a citi cartea- este faptul ca la armeni generatia ramasa in viata  dupa genocid si chiar urmasii lor nu vorbeau, nu povesteau niciodata despre grozaviile  vazute si traite  in Anatolia. Mureau si amintirile erau si ele inmormantate .Iar generatia a treia isi dadea seama ca nu stie nimic , niciun amanunt despre genocidul din care au scapat parintii sau bunicii. M-a uluit acest fapt pentruca si in Israel unde au trait si mai sunt in viata unii din supravietuitorii lagarelor de exterminare naziste- majoritatea supravietuitorilor nu povestesc nimic copiiilor lor, nepotilor lor. Tac. Trauma care continua toata viata? Sentiment de vinovatie ca au permis sa li se intample? Rusine?                                                                  Marele scriitor israelian David Grosman ,invitatul  de onoare al Feastivalului de literatura dela Berlin din 2007 a dedicat o mare parte din conferinta sa acestui fenomen. Interesant ca a folosit tot cuvantul „soapte” atunci cand explica dece nu a vrut sa raspunda la intrebarea baietelului sau:”Ce au facut nazistii?”  „Nu am vrut sa ii spun”, -admite Grosman- „Eu, care am crescut in interiorul tacerii si a soaptelor fragmentate care ma umpleau de spaimi si cosmare, eu care scrisesem o carte despre un baiat care aproape ca si-a pierdut mintile din cauza tacerii parintilor sai.,eu -spune Grosman-mi-am inteles deodata parintii si prietenii lor  care au ales calea tacerii.Am simtit ca daca ii spun chiar pe departe ce a fost acolo- atunci   ceva din puritatea sa de copil va fi poluat, ca din clipa in care posibilitatea unei astfel de cruzimi va fi formulata in constiinta sa inocenta de copil, el nu va mai fi niciodata acelasi copil, el nu va mai fi de fapt copil!” Nu e nicio indoiala de asemanarea intre tacerea si soaptele fragmentate in care a crescut David Grosmaan in Israel si soaptele din cartea  lui Varujan Vosganian.

Dupa cum un pictor amesteca mai multe culori ca sa primeasca efectul unei nuante unice , mai apropiata de realitatea naturii decat ar fi fost fiecare culoare in parte, autorul cartii soaptelor ia cufrele si datele istorice si portretele personajiilor si ne apropie de veridicitate.

Cat de usor ar fi fost pentru un autor obisnuit sa isi alunece romanul acesta in capcana plictisului ( insirand datele exacte riguros documentate) sau in capcana sentimentalista-moralista de tip siropos si deja vu.

Dar Varujan Vosganian nu e un autor obisnuit, el a stiut sa navigheze cu eleganta si iscusinta intre Scilla documentarii riguros stiintifice si Carribda creativitatii literare per se. O astfel de cizelata imbinare a materialului documentar si emotiv se poate obtine insa numai dupa foarte multa munca si in acest punct nu sunt deloc de acord cu unul din criticii publicati care a sustinut ca lui V.V. „ii reuseste totul in viata inclusiv scrisul si asta inca fara pic de efort, fara sa se consacre literaturii in mod exclusiv” (Antonio Patras, Ramuri10\ 2009) Insa aceasta carte a soaptelor ca sa se prezinte asa cum a iesit din tipar  a necesitat, fara nicio umbra de indoiala, ani de zile de munca si faptul ca nu era singura preocupare a autorului nu e deloc relevant  Multi se dedica exclusiv scrisului si nu toti scriu lucrari de valoare.

Trebuie totusi sa mentionez ca in mod particular aceasta carte a trezit in mine si ecouri personale. Daca am iubit de mic copil literatura romana si daca am devenit de atuunci   devotata scrisului si cititului datorez aceasta la doi oameni: unul este bunicul meu Hermann din Craiova – ca si bunicul Setrak – si al doilea este profesorul meu de limba romana dela Institutul Moteanu de pe calea Victoriei pe care il chema Garabet ca pe celalalt bunic al Domnului Varujan.

” E o mare responsabilitate sa traesti pe pamantul acesta mai mult decat Iisus Christos, spunea bunicul. Trebuie sa ai argumente puternice sa te incumeti sa faci asta.”

Oare noi le avem?- ne intreaba cartea soaptelor care tipa la cer…in soapta.

„