Navigand pe bloguri: Capricorn K 13 – „Cartea soaptelor” cea mai buna carte citita in ultima vreme

Respect, şi nu în şoaptă

Respect pentru un om pe care nu l-am intuit, imaginat, niciodată în afara calităţii sale de politician (remarcabil de decent şi articulat, adevărat), căruia nu i-aş fi bănuit un talent scriitoricesc atât de mare, pe care îmi doresc să-l cunosc măcar pentru a-i strânge, emoţionată, mâna, fiindcă n-aş îndrăzni, probabil, să-i îngaim decât două-trei vorbe fără sens.  Am o amintire frumoasă legată de domnia sa, de acum peste zece ani, singura dată când l-am văzut “live”.  Eram într-un local destul de comun, undeva lângă Piaţa Sf. Gheorghe (probabil nu mai există) să luăm masa cu câţiva prieteni.  Era, presupun, împreună cu familia, la o masă alături de noi, şi, în ciuda grupului mare care includea si copii, toată lumea discuta şi se comporta cu o eleganţă şi o discreţie desăvârşite.  Nici urmă de aroganţă, suficienţă  sau, în fine, atitudinea aceea de “doamne cine mi-s io, uitaţi-vă şi vă minunaţi” cu care ne-am obişnuit la figurile publice din România (ştiţi voi, cei care fac pe şefii cu chelnerii şi vorbesc tare, să se afle că sunt pe-acolo).

Cartea şoaptelor este o carte care pe mine m-a impresionat profund, atât din perspectiva subiectului abordat, cât şi a stilului în care este scrisă.  O cronică excepţională la acest mare (da, îndrăznesc să mă cert cu oricine în apărarea acestei afirmaţii) roman româno-armenesc sau armeano-român găsiţi pe Bookblog aici – e scrisă de Cristian Sîrb, care dealtfel m-a şi convins să-mi cumpăr cartea.  Ce mult aş fi pierdut, ce mult mă bucur de această întâlnire, ce surpriză de proporţii…şi ce greu mi-e să scriu ceva inteligibil pe lângă cele observate cu atâta precizie şi descrise cu atâta claritate şi eleganţă de C. Sîrb…

Şoaptele lui Vosganian sunt şoaptele bătrânilor armeni ai copilăriei sale, trăiţi la umbra destinului tragic al poporului lor şi bântuiţi de coşmarurile dramelor personale sau ale familiilor lor.  A vorbi în şoaptă a devenit un reflex impus de urechile veşnic pânditoare ale călăilor, fie ei otomani, turnători sau securişti; dar şi de dorinţa de a proteja urechile copiilor lor, în speranţa că tragedia nu se va perpetua.  Poveştile fiecărui personaj se înscriu firesc şi copleşitor de trist, ficare la locul său în frescă, în povestea uriaşă pe care o mărturiseşte Cartea şoaptelor – Golgota poporului armean.  Nu ştiam, spre ruşinea mea, aproape nimic despre această pagină oribilă a istoriei, spre deosebire de mult disecatul Holocaust.  Evreii au “beneficiat” de un PR mai bun, au stârnit compasiune pretutindeni, au făcut călăul să-şi asume vinovăţia şi să plătească, măcar dacă într-o prea mică măsură, pentru monstruozităţile comise.  Evreii au avut un Nurnberg, armenii nu.  Mărturiile lor au stat în sufletele bătrânilor și în șoaptele lor, nu au devenit niciodată o problemă de interes global.  Mi se pare înspăimântător de trist pentru ei și pentru noi ca umanitate – nu putem tăcea, i-am ucide încă o dată pe morții lor rămași nenumărați, așa cum splendid spune Varujan Vosganian.  Acest roman ar trebui să fie o senzație de proporții, ar trebui tradus în toate limbile Pământului și răspândit fără șoapte, cu demnitate și tărie, pentru că, pe lângă faptul că ne pune în fața unor adevăruri teribile, o face și extrem de frumos, într-o limbă românească pe care puțini români o știu mânui așa.  Elocvent, elegant și de o expresivitate rar întâlnită, scrisul domnului Vosganian te cucerește și te lasă mut în primă instanță, iar apoi te îndeamnă să dai de știre tuturor ce ai descoperit…

Personajele, în frunte cu bunicul Garabet, ce se încuia uneori să jelească, să trăiască vaietul monoton, sfâșietor și unic, născut de acest popor ca răspuns la furtuna care l-a dezrădăcinat și zdrobit, sunt creionate impecabil, expuse în nuanta sepia din fotografiile pe care și le făceau cu disperare, ca să mai rămână o urmă a trecerii lor.  Sunt luminate pe jumătate, restul ființei lor rămâne în umbră, fiindcă misterul supraviețuirii după atât de atroce suferință este și poate trebuie să rămână acolo, o ultimă redută în calea dușmanilor pe care, sub povara istoriei, armenii încă îi presimt.  În ciuda caracterelor extrem de diferite, pe acești oameni îi unește sentimentul pierderii, așteptarea, teama și o anume perplexitate generată de ororile prin care au trecut datorită unor oameni ca și ei, și care generează un fel de pasivitate în fața sorții, sau de reacție continuu defensiva.

Un must read, cea mai buna carte pe care am citit-o de multa vreme.

http://capricornk13.wordpress.com/2010/02/