„Cartea soaptelor” evocata in cartea „Aleea fara statui” a jurnalistului iesean Aurel Bruma
Vin, pâine si binecuvântarea locului
Ma suna poetul Valeriu Stancu, vezi ca are Varujan lansare la Copou. Te rog sa vii. Daca ma suna chiar presedintele filialei scriitoricesti înseamna ca e ceva grav. Suntem în criza de ceva sau eram în criza de ceva si vine Varujan Vosganian s-o rezolve direct din opozitie. Si ma duc. Fete simandicoase, presa, pahare de unica folosinta, pachete, prelati, o cucoana care îmi da în paza, dupa o clipa de disperata radiografiere a lipsei de cravata, poseta. Sa n-o fure altul!
Ne armenim cu doxa si fara, editorul, criticii, editorul, în fine, cartea, Cartea Soaptelor. Bine facuta, bine scrisa, super în primele o suta si ceva de pagini apoi plonjeu într-o halucinanta, devastatoare, asumata constructie apocaliptica a mortii, însasi moartea încercând sa fuga, sa scape de violenta ga-lopanta, excesiva, morbida a autorului.
Si intuiesc, recompunând publicul din Copou, icnetul de usu-rare a prozatorilor, a criticilor mereu înspaimântati de posibila aparitie a unui scriitor perfect. Iar de aici încolo vor urma cuvenitele premii up-gradate de victoriile prin comparatie , prin adeziune, con-sens, barter, apartenenta la câte ceva.
Recitesc pagini dar dincolo de bunicul Garabet, un Moise armean de toata frumusetea, nu mai e duh, traire, simtire – doar personaje pietrificate, clasificate, explicate, racite spatial dintr-o etnicitate cautata a unui nou popor ales.
Si descopar în arhiva de personaje un tip cunos-cut, cu nume si prenume, un tip ciudat ca mai toti ciudatii din carte. Din Suraia, la câtiva kilometri de Focsani. Unul din aia care l-au scos din biografie si pe mos Iorgu, bunica-meu din Nicoresti, Garabet de Nicoresti, colectivizându-i bruma de pamânt, ne-cum sufletul. La suflet a renuntat singur, rugat de Dumnezeu. Tipul din Suraia, în 69, când am ajuns dom profesor acolo, era si el profesor de ceva, pare-mi-se de istorie sau geografie. Avea, ca mi-a si ara-tat, un butuc de vie cât un arbore sequoia din care scotea, pe transe, câteva sute de litri de vin bine al-coolizat, un ciudat protest personal împotriva cres-terii demografice a populatiei de acolo. Parea sim-patic în duplicitatea necunoscuta a biografiei si, da-ca n-ar fi fost Cartea Soaptelor, cartea deconspirarilor târzii dar necesare, l-ar fi lasat între uitarile blânde. Si uite ca nici nu simt nevoia sa-i pomenesc nici initialele. Asa cum, în propria viata voi refuza sa las loc în amintiri unor tembeli, închipuiti, ulti-mul, un schizoid neronian crezând si acum, în clipa aceasta, ca semnatura lui stampilata poate mancurtiza marturisitorii prelungitei sale boli bine platite. Si ma întorc la cel cu initialele spulberate, proful, tipul care, nestiind ce traieste i-a facut pe altii sa devina martiri, dar nu atunci ci acum, la aceasta reasezare a statuilor imposibile pe aleea acestei carti. Vosganian, cel care stia, l-a cunoscut în fragilitatea batrânetii si, expert în deducerea mortii, l-a lepadat în carte sub povara inutilitatii. Consumat. Mortii de la Vadu Rosca devenisera, într-o translare temporala propriile neamuri, armenii sai. Si ma copleseste, dincolo de morga lui senatoriala, fantasticul consum interior, pierderea nordului, declorofizarea poetica sub sigiliul politicului. Da, trebuie sa ma întorc la Suraia, sa redescopar timpul pierdut, sa recompun umbrele acelui spatiu din propria viata. Din viata traita nedocumentar. Si încerc religa-mentarea simpla, fara siflante, fara metafore, a per-sonajelor stiute.
Volumul „Aleea fara statui” al jurnalistului Aurel Bruma a aparut in anul 2009 la Editura Performantica a Institutului de Inventica din Iasi.
