VranceaMedia.ro – Sssst…”Cartea soaptelor”…

Cand l-am vazut intaia oara pe Varujan Vosganian tinand un discurs „live”, omul mi s-a parut enervant de fermecator. O logica de invidiat, o coerenta a frazei cum rar mi-a fost dat sa surprind, o eruditie suspecta pentru un politician si o deosebita usurinta a exprimarii, imbracata nu in limbajul prozaic, „de esichier”, ci avand expresivitatea metaforei ridicate la rang de arta. …si cum se inalta acesta pe varfuri, ridicand tonalitatea vocii de fiecare data cand insufletea o idee demna de a fi scoasa din negura „bla bla-ului” politic si trecuta, inca de pe atunci, in galeria celor mai rasunatoare… soapte!

Mare „vrajitor” acest Varujan Vosganian! Cand i-am citit „Cartea soaptelor”, am realizat ca autorul ei nu este doar un orator de tinuta, dar si un scriitor de prima mana, un povestitor care isi revarsa toata savoarea spiritului sau pe biata foaie de hartie, insufletind-o inainte ca aceasta, sub greutatea cuvintelor sale impletite cu har, sa „naufragieze” fara a lasa urme. Odata cu ultima fila a uneia dintre cele mai bune carti citite vreodata, armeanul a devenit pentru mine un intemeietor de lume si, abia in al doilea rand un lider al liberalilor, caci, negresit, statutul de „finantist” nu poate reprezenta decat un stigmat pe mantia sa de neintrecut povestitor „in surdina”.

„Cartea soaptelor” nu este, asa cum insusi autorul ei marturiseste, o carte de istorie, ci una a „starilor de constiinta”. Povestea ei infatiseaza drama unui popor „speriat” de libertate si nevoit, astfel, sa-si urmeze destinul, interpus dramatic intre doua popoare care i-au insangerat istoria. Intre turcii masacratori de trupuri si bolsevicii corupatori de suflete, armenii autorului, cei mai multi cu „terminatia suferintei” in „-ian”, trecand prin cercurile groazei, ale unei deportari sangerande, sfarsesc prin a face ceea ce au stiut mai bine de-a lungul istoriei lor: sa-si ingroape mortii.

Testamentul lui Hartin Fringhian, armele generalului Dro, Mauserul lui Misak Torlakian, Clopotul de la Vadu Rosca, alaturi de descrierea unor personaje memorabile precum comerciantii Angheluta si Bobarca, Garabet Vosganian (bunicul autorului), dar si a Focsaniului de altadata, sunt tot atatea exemple de lucruri marturisite si mai putin traite ori inchipuite.

Criticii s-au ferit sa denumeasca acesta carte o capodopera, gasind-o, in ciuda talentului scriitorului ei, doar ca o cronica minunata prin insasi continutul si forma sa. Dar daca aceasta carte nu este o capodopera, atunci sigur o „consolare” este aceea a extraordinarei expresivitati a frazelor autorului. Daca nu prin tot, atunci prin fiecare cuvant in parte cartea e negresit o capodopera. Caci Vosganian povestitorul nu este altceva decat un Brancus al cuvintelor care, cu harul profunzimii si al umorului, sculpteaza la radacina cuvintelor, pentru ca, ridicandu-le in zare, sa le contemple acestora neindoielnica perfectiune imbibata in traditie armeneasca.

Citatele de mai jos stau marturie in acest sens:

„Bunicul, cu trepiedul in spate, cutreiera strazile. Uneori, cate un soldat neamt il oprea sa se fotografieze pentru a dovedi celor de acasa ca traieste inca, in razboiul acela impotriva rusilor. Mai apoi, i-a fotografiat pe rusi, care voiau sa dovedeasca celor de-acasa ca traiesc inca, in razboiul impotriva nemtilor. Si, in cele din urma, i-a fotografiat pe cei intorsi acasa si care, neavand cui sa trimita fotografiile, voiau sa-si dovedeasca lor insisi ca mai traiesc.”

„Sa fii erou este o forma de lasitate. Nu poti indura suferinta si atunci incerci sa o curmi, disperat si cu orice pret.”

“Cum spunea bunicul Garabet: niciun om nu moare dintr-o data, ci cate putin, treptat. Intai corpul, pe urma numele, pe urma amintirile altora despre el si, la urma de tot, amintirile lui despre altii.”

„Cum sa fotografiezi oglinda fara sa te vezi tu insuti in ea? Cum sa intelegi lumea , situandu-te in afara ei?”

„De la razboinicii din neamul meu am primit puterea de a fi invins, caci numai cei invinsi mor cu adevarat pentru ideile lor, dar sa ma port, tocmai de aceea, ca un invingator.”

„…senilele uruisera pe deasupra, strivindu-l doar cu zgomotul lor si cu frica de moarte”

„Trupul mort e ca o fantana, oricata lumina ai turna inauntru, nu se umple.”

Celalalt rege […] Pele, regele fotbalului […] plangand de bucurie, dupa ce administrase Frantei lui Kopa si Fontaine trei goluri in semifinale si gazdei, Suedia, doua goluri in finala, plangand asa cum regii incoronati cu lauri stiu sa o faca, iar regii incoronati cu nestemate nu vor sti niciodata.” (Nu am incurcat „borcanele”, citand ceva din Ioan Chirila.  E o divagatie a autorului regasita in carte.)

„Noi nu suntem criminali. Dar indiferenta criminala a umanitatii ne-a impins la acest gest”. Armen Garo cu ale sale cuvinte care vor marca intreg secolul 20, adresate ambasadelor din Constantinopol, dupa ce un grup „terorist” in frunte cu acesta a ocupat Banca Otomana, amenintand ca o arunca in aer.

„Istoria oamenilor este o istorie a faptelor, a cuvintelor memorabile, dar este, mai ales, o istorie a privirilor.”

„La Vadu Rosca au fost in dimineata zilei de 4 decembrie 1957 patruzeci si opt de raniti. Peste asta s-au numarat zece morti: opt barbati, o femeie si… un clopot.”

„La inceput, groparii s-au speriat. Apoi i-au smuls (n. a. – pe cativa dintre armenii deportati), pur si simplu, din zapada, ca pe niste trunchiuri cu radacinile putrezite, spunandu-si ca pamantul s-o fi saturat de atatia morti si pe acestia s-a hotarat sa-i lase sa moara in picioare.”

„Gropile comune sunt partea cea mai vinovata a istoriei.”

„-Madam pornic, madam pornic/ Dai la mine un bucatic!/ -Toata vara giucat, cantat;/ Sictir, nu dai nimic!” (Fabula „Greirele si furnica” intr-o limba romano-turco-armeana fara cusur.)

„Eu visat asa: cura meu era varza, tu eram capra si capra mancam cura meu” Replica a unuia dintre eroii cartii, adresate unui ofiter rus care „nationalizase” de la sine putere ceaineria armeanului in cauza.

„Veni apoi, pe urmele lui, Simon Seitanian, scoase un pumn de pamant, il muie cu aburul respiratiei si il framanta, rotunjindu-l. Musca din el ca dintr-un mar, mesteca incet mutand bolul dintr-o parte in alta a gurii, apoi puse in cutie fructul acela desprins dintr-un alt pom care, izgonit si el din gradina Edenului, nu se mai stia daca e pomul binelui sau al raului.”

„Convoiul se ingusta pentru a putea intra pe poarta cimitirului. Privit de sus, parea o clepsidra in care portile creau gatuirea dintre oras si cimitir, cele doua lumi, iar cortegiul, subtiat ca un fir de nisip, curgea dintr-o cupa in alta a clepsidrei. Cand tot nisipul se va scurge, clepsidra se va rasturna si cortegiul, la ivirea lumii mortilor ce va sa vie, se va alcatui din nou, iesind, de aceasta data, prin portile inguste si umpland strazile, curtile si casele ramase pana atunci vraiste, golite, cu usile si ferestrele lovindu-se de canaturi.”

Nota editor: Dragi cititori ai Vrancea Media, va indemn iarasi, asa cum am facut-o si in urma cu cateva luni: Daca vreti sa cititi o carte atunci incepeti cu… “Cartea soaptelor”! Este, intr-adevar, o capodopera literara.