Revista „Ararat” – O carte-adevar

„„Cartea şoaptelor“ este o carte-document, în care, cu răbdare, curaj şi pricepere, autorul a strîns tot amarul poporului armean, atît de prigonit de soartă, risipit în lume, departe de vatra strămoşească, dar atît de demn în faţa durerii. Varujan Vosganian aduce un pios omagiu poporului său. Domnia sa a renunţat la şoapte pentru a grăi deschis, tare şi răspicat, punînd degetul pe răni care nu se vor închide niciodată.”

Sînt cărţi pe care le citeşti cu sufletul. Aşa am parcurs „Cartea şoaptelor“, recenta apariţie a distinsului nostru confrate, domnul Varujan Vosganian. Am putut reîntîlni nepreţuitul său ta­lent de evocator, puterea gîndirii sale limpezi, sensibilitatea omu­lui de bun simţ, toate, înmănuncheate, pentru a servi dragostea de neam, de dreptate, de neuitare. Căci aşa cum spune scriitorul: „Mai importantă decît moartea, decît viaţa, este memoria“.

Am sorbit paginile cu nesaţ, cu ochii scăldaţi în lacrimi. Era un alt fel de plîns, departe de plînsul vorbit, uscat, devenit geamăt neîntrerupt, repetat de miile de piepturi ale deportaţilor armeni, ajunşi la ultimul cerc al calvarului: Deir-ez-Zor, înainte de a-şi deschide braţele firave morţii, în îndoliatul an 1915. Plînsul meu, însă, avea ceva comun cu al lor: ţinea loc de blestem, de rugă­ciu­ne. Citind romanul, mi-am plîns încă o dată neamul urgisit, bunicii, rudele ucise de turci doar pentru simplul fapt că erau fiinţe supe­rioare. Mi-am plîns părinţii, care printr-o minune şi după înde­lungi suferinţe şi umilinţe au reuşit să scape din acel cumplit iad pămîntean pe care nu l-au putut uita nicicînd şi care au murit departe de locurile natale, unde nu au mai revenit niciodată.

„Cartea şoaptelor“ este o carte-document, în care, cu răb­da­re, curaj şi pricepere, autorul a strîns tot amarul poporului armean, atît de prigonit de soartă, risipit în lume, departe de vatra stră­mo­şească, dar atît de demn în faţa durerii. Varujan Vosganian aduce un pios omagiu poporului său. Domnia sa a renunţat la şoapte pentru a grăi deschis, tare şi răspicat, punînd degetul pe răni care nu se vor închide niciodată.

Este o carte-amintire, evocînd oameni, întîmplări, locuri dominate de chipuri dragi, călăuze atente ale viitorimii, peste care se înalţă bunicul Garabet, care din Eden, unde cu siguranţă se află, poate fi mîndru de urmaşul său, dragul său nepot.

Ne-am pierdut ţara, pe cei dragi (morţi vechi sau noi), uneori chiar şi numele (pentru a supravieţui) rezumat uneori în nişte cifre, dar nu ne-am pierdut dîrzenia, înţelepciunea, hărnicia, onoa­rea, credinţa, amintirile care s-au transmis din generaţie în generaţie, ajutîndu-ne să răzbim.

Este o carte-bici peste faţa ucigaşilor de orice neam, care au slujit RĂUL, NEDREPTATEA, DESPOTISMUL, dar, în acelaşi timp, este şi o carte-călăuză, care se cere tradusă în toate limbile pămîntului (dar mai ales în limba turcă) pentru a face cunoscute urmaşilor fapte de neiertat, care nu trebuie să se repete nicăieri în lume şi pentru care nu există decît iertarea divină.

Viaţa merge înainte, dar armenii de pretutindeni mai aşteaptă un răspuns la întrebarea: De ce? dar mai cu seamă o recunoaştere a faptelor odioase. Bravul general Dro spunea, pe drept cuvînt, că „turcii ne-au ucis trupurile, iar bolşevicii sufletele“.

Vom muri şi noi cu dorul Armeniei care se întindea de la Caucaz la Tyr şi Sidon, din Anatolia la lacul Urnia, ca pe vremea lui Tigran cel Mare, în ultimul secol de dinainte de Hristos.

Aceasta carte-adevăr, pe care o citeşti cu inima strînsă şi cu bruma de suflet care ţi-a mai rămas, pune o întrebare reiterată în mod obsesiv şi pe care ne-o punem şi noi, la rîndul nostru: „Ce o să se întîmple acum?“ pentru a răspunde cu îndărătnicie: „Aşteptăm”. Dar pînă atunci, vom purta în noi „Cartea şoaptelor“ oriunde ne vom duce, fiind recunoscători aceluia care cu măies­tria-i bine-cunoscută i-a dat glas. Felicitări, baron Vosganian!

de Prof. Malviné Keşişian-Ciurel

aparut in 20 septembrie 2009