Revista „Viata Romaneasca” citeaza „Cartea soaptelor” ca marturie pentru evocarea rezistentei anticomuniste

Marian Drăghici – “ANUL ACESTA MAI MULTE EVENIMENTE CARE AU MARCAT 50 DE ANI DE LA PROCESUL ŞI EXECUŢIA GRUPULUI ARNĂUŢOIU”

„Meritul istoric al acelor câţiva luptători cu arma în mână, conduşi de locotenentul de cavalerie Toma Arnăuţoiu, pe o perioadă ce se întinde din 1949 până în 1958, e lesne de recunoscut: au fost, această mână de oameni, printre cei mai rezistenţi opozanţi activi din întreg lagărul comunist. Din Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian, aflăm că Ion Banda, un alt luptător anticomunist, fără legătură cu grupul Arnăuţoiu, e împuşcat de Securitate în 1962, în munţii Banatului. „

Am citit cartea-document Luptătorii din munţi – Toma Arnăuţoiu, Grupul de la Nucşoara, documente ale anchetei, procesului, detenţiei (Editura VREMEA, ediţia a ll-a, 2009) alcătuită de Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, cu emoţie, cu frică. Este zguduitoare prin destinul tragic al celor implicaţi, martiri ai cauzei şi crezului lor. La urma urmei, oameni absolut normali, care în condiţii extreme nu cedează, ci – caractere foarte puternice – se comportă cum cred. Asta e vina lor tragică, pentru care în final plătesc cu viaţa: cred în alte valori decât cele impuse de un regim adus pe tancuri, vădit criminal. Regim care, în patru decenii de la lichidarea fizică a Grupului de la Nucşoara în 18/19 iulie 1959, avea să falimenteze România, lăsând-o în sapă de lemn, după cea mai atroce dictatură naţionalist-comunistă din Est. Meritul istoric al acelor câţiva luptători cu arma în mână, conduşi de locotenentul de cavalerie Toma Arnăuţoiu, pe o perioadă ce se întinde din 1949 până în 1958, e lesne de recunoscut: au fost, această mână de oameni, printre cei mai rezistenţi opozanţi activi din întreg lagărul comunist. Din Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian, aflăm că Ion Banta, un alt luptător anticomunist, fără legătură cu grupul Arnăuţoiu, e împuşcat de Securitate în 1962, în munţii Banatului. Toma Arnăuţoiu şi ai săi nu au avut „norocul” să moară în munţii Făgăraşului, unde luptau. Nu i-a învins o maşinărie de război cu mijloacele specifice de care dispunea, tehnice şi umane. Ci trădarea, printr-un ins de nimic.

Autoarea a trudit mult la “decuparea” materialelor din arhiva CNSAS, dar a meritat fiecare minut. O dată intrat în atmosfera cărţii, eşti răscolit, puternic marcat. Felul în care documentarul apare dispus în pagină mi se pare impecabil gândit. Stilul autoarei: curat. Intervenţiile ei textuale: sotto-voce, cu modestie, din off. Totul conceput să iasă în relief (să resimţi din plin) curajul protagoniştilor, justeţea cauzei, privaţiunile, disperarea lor omenească vs ticăloşia, criminalitatea sistemului, iminenţa morţii. Citeşti şi te ia groaza, repet, te înspăimânţi.

– Stimată Doamnă Ioana-Raluca Voicu-Arnăuţoiu, pe coperta a lV-a a cărţii dumneavoastră recent apărute, Silvia Colfescu, directoarea editurii, vă prezintă astfel: “…este fiica lui Toma Arnăuţoiu, locotenent în Armata Regală Română, care, între anii 1949-1958, a condus rezistenţa armată anticomunistă din Făgăraşul de sud, şi a Mariei Plop, luptătoare activă în grupul condus de Toma Arnăuţoiu. Născută în munţi, în perioada de luptă a părinţilor săi, copila de doi ani şi-a însoţit mama la închisoare. Ioana-Raluca a fost trimisă la orfelinat şi la vârsta de patru ani a fost adoptată. Aflându-şi originile, s-a simţit datoare să rostească adevărul cu privire la luptătorii anticomunişti din munţi, marii nedreptăţiţi ai istoriei moderne; după ample cercetări în arhive a ordonat materialele găsite, dând dovadă în alegerea şi organizarea lor de o remarcabilă obiectivitate şi onestitate”. Vreţi să descrieţi cum, în ce împrejurări, aţi aflat care este adevărata dumneavoastră identitate?

– Părinţii mei nefiind căsătoriţi, autorităţile mi-au făcut în 1958 un act de naştere în care era trecut doar numele mamei mele; la rubrica numele tatălui nu era trecut nici un nume şi nici nu era trasată o linie, cum se obişnuieşte când tatăl nu este cunoscut. Când am găsit acest act, faptul mi s-a părut foarte ciudat. Cu atât mai mult cu cât din certificat reieşea că mama mea era suficient de matură, iar legile i-ar fi permis să nu păstreze sarcina, dacă nu ar fi vrut un copil. Ar fi mult de vorbit despre cât noroc am avut să descopăr cine este tatăl meu, navigând între acte de înfiere care nu conţineau date despre părinţii naturali şi grija pentru sensibilitatea la acest subiect a unei mame adoptive (tatăl meu adoptiv nu mai era în viaţă), care ne-a crescut cu greu pe mine şi pe fiica ei, născută după ce părinţii ei m-au înfiat pe mine.

– Cea de-a doua ediţie a cărţii, acum de faţă, apare cu o copertă sobru-elegantă, semnată de aceeaşi Silvia Colfescu, şi este mult adăugită, însumând nu mai puţin de 850 de pagini. Un cuvânt înainte datorat istoricului Nicolae Henegariu contextualizează acţiunea grupului Arnăuţoiu, iar nota dumnea­vostră dă seama de particularităţile ediţiei. Vă rog să le rezumaţi \n câteva cuvinte.

– Am făcut o carte de documente din convingerea că nu putem avea o imagine justă a ceea ce a fost organizarea şi supravieţuirea grupului de la Nucşoara fără a afla cum au văzut evenimentele cei care au făcut efectiv parte din grup. De la cei mai implicaţi în evenimente şi confruntări cu trupele de securitate, de la membrii grupului care au supravieţuit pe munte din martie 1949 până la 20 mai 1958 (când au fost capturaţi fraţii Arnăuţoiu), sau de la cei care i-au ajutat şi care apoi au fost condamnaţi la moarte şi executaţi, ne-au rămas ca mărturie numai declaraţiile din anchetă. Motivele care i-au îndemnat să încerce să reziste regimului, cu speranţa că vor putea contribui la răsturnarea lui, sau cele care i-au determinat să acţioneze aşa cum au acţionat în momentele esenţiale, nu pot fi înţelese decât studiind mărturiile lor. Cele mai concludente, fireşte, sunt declaraţiile liderului grupului, Toma Arnăuţoiu.

A doua ediţie a cărţii are o mai bună împărţire în capitole; sunt 9 capitole mari, 6 dintre ele structurând precis evenimentele pe fiecare an al perioadei celor nouă cât fraţii Arnăuţoiu au reuşit să reziste în munţi. Fiecare eveniment este reconstituit după declaraţiile celor direct implicaţi în acţiune şi este precedat de acuzaţia care le-a fost adusă, aşa cum este formulată în sentinţa de condamnare. Pentru o imagine cât mai completă, sunt aduse în faţa cititorului şi rapoartele întocmite de Securitate referitoare la evenimente menţionate. Ediţia tocmai publicată conţine şi documente ale Securităţii pe care le-am studiat după înfiinţarea C.N.S.A.S., în care sunt descrise metode de urmărire sau de racolare, date despre un aşa zis grup de partizani – de fapt de agenţi – trimis pe munte de Securitate pentru a-i putea captura pe adevăraţii partizani, angajamentul celui care, prin trădare, a făcut posibilă arestarea ultimilor supravieţuitori etc.

În anexa cărţii am inclus documente care completează declaraţiile membrilor grupului, ca şi fotografii inedite, care provin tot din dosarele aflate la C.N.S.A.S.. Capitolul “Arestarea” redă un dosar al Secţiei de învăţământ al Securităţii, edificator asupra a ceea ce ajunsese să fie regimul comunist în România şi a ceea ce însemna activitatea Securităţii.

– Şi textul şi imaginile vorbesc în felul lor, elocvent, despre tatăl dumneavoastră. Toma Arnăuţoiu este personjul cel mai tragic al cărţii. Descris din diverse unghiuri, inclusiv al delatorilor de tot soiul, ca bărbat integru, carismatic, de o ţinută în stilul clasic al ofiţerului de cavalerie din armata regală, avea, când a plecat în munţi, 28 de ani. A plecat să lupte, însoţit de fratele său şi de câţiva apropiaţi – iniţial sub comanda colonelului Arsenescu, apoi, la scurt timp, sub comandă proprie –, în speranţa că vor veni americanii şi vechea ordine se va restabili. Drama lui Toma Arnăuţoiu nu era doar una personală. Era şi a familei sale, a întregii comunităţi săteşti, tradiţionale, în care crescuse, şi a întregii ţări. În ce lumină vă vedeţi părintele azi, după această documentare de zece ani în arhive ?

– Toma Arnăuţoiu provenea dintr-o comunitate în care relaţiile între oameni se bazau pe încredere; modelele comunităţii erau preoţii şi învăţătorii. Aşa se explică faptul că partizanii au reuşit să supravieţuiască timp de nouă ani datorită sprijinului şi ajutoarelor primite de la un mare număr de săteni. Putem spune, vorbind în termeni moderni, că în Nucşoara exista o societate civilă care ştia să facă diferenţa între valorile pe care era clădită vechea lume a satelor şi principiile egalitariste trâmbiţate de propaganda comunistă, între modelele care i-au călăuzit zeci de ani (preoţi şi învăţători) şi cei promovaţi de noul regim, de obicei, din rândul celor mai puţin gospodari. Nucşorenii au înţeles repede că regimul comunist însemna că vor fi obligaţi să-şi cedeze pământul, să dea cote statului şi, în cele din urmă, să-şi piardă independenţa economică.

– – Părinţii lui Toma Arnăuţoiu, bunicii dumneavoastră, consideraţi “chiaburi” pentru că aveau câteva hectare de pădure şi cazan de ţuică, au fost trataţi ca duşmani şi decăzuţi din drepturi. În casa lor s-a instalat postul de miliţie, lucrat de fapt de securişti. Tot satul era terorizat de prezenţa “organelor”, iar susţinătorii partizanilor ca Elisabeta Rizea, Marina Chircă, Ana Simion, au suportat persecuţii, anchete, înscenări, puşcărie, condamnări la moarte. Ce mi se pare strigător la cer, este că nici astăzi casa bunicilor nu a fost retrocedată familiei, şi tot post de poliţie este. Cum se explică asta?

– Casa la care vă referiţi a fost cumpărată în anii ’40 de fraţii Toma, Petre şi Anton Arnăuţoiu. Era o casă mare, boierească. În 1949, după organizarea grupului de partizani şi prima ciocnire armată cu Securitatea, care a avut loc chiar în incinta casei, bunicii mei au fost arestaţi şi condamnaţi. Când s-au întors din prima perioadă de detenţie, în 1955, postul de miliţie era deja instalat în casă. Iar Securitatea montase microfoane în camerele în care au fost lăsaţi să locuiască. În arhiva CNSAS sunt peste o mie de pagini cu transcrierea convorbirilor care s-au purtat din 1955 până la 21 mai 1958. În ultima transcriere, fiul cel mare a lui Petre Arnăuţoiu, care era crescut de bunicii mei, povesteşte bunicii că o femeie din sat i-a spus că tatăl lui a fost arestat.

Revenind la casă, ea nu mai arată ca în fotografiile vremii, pentru că în anii ‘60, pe când era doar sediul miliţiei, a fost incendiată în mod misterios. Ca urmare, a fost refăcută în stilul regimului care a urâţit atât de mult satele şi oraşele ţării.

– Sunteţi violonistă, conf. universitar dr. la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Aşadar, un profesionist al arcuşului şi al catedrei. Cum aţi trecut de la limbajul sunetelor la cuvinte, scrieţi cu uşurinţă? Tatăl dumneavostră era şi poet, a rămas după el cel puţin un poem deloc rău, şi punea preţ pe scris. E memorabilă secvenţa în care îl înzestrează pe tânărul Constantin Jubleanu cu un caiet şi-l instruieşte să scrie jurnal, oricât de greu i-ar fi. Ceea ce tânărul chiar face, lăsând în urmă un document al vieţii de luptător în munţi, anticomunist, foarte interesant.

– Nu scriu cu uşurinţă, mă întorc de mai multe ori asupra textelor până le consider acceptabile. Am început să scriu după ce am început să citesc documente de arhivă; mi-am dat seama că lumea trebuie să ştie cum a fost impus comunismul la noi. Şi asta pentru că la începutul anilor ’90, despre rezistenţa din munţi se vorbea încă în termeni oribili, ca în perioada comunistă. Partizanii erau consideraţi un fel de delincvenţi de drept comun, iar cei care exprimau astfel de opinii, treceau sub tăcere faptul că, în codul penal după care au fost condamnaţi cei din Grupul de la Nucşoara, exista un capitol special pentru delicte politice, care includea celebrele articole 207-209. Persistenţa acestei propagande m-a determinat şi ea să realizez o carte de documente. Revenind la întrebarea dumneavoastră, nu cred că-l putem considera pe Toma Arnăuţoiu poet, chiar dacă şi-a exprimat uneori gândurile şi sentimentele în versuri, ceea ce, după părerea mea, îl ajuta să se izoleze, într-un fel, de cei din jur. Presupun că l-a îndemnat pe tânărul Constantin Jubleanu să ţină un jurnal, ca să rămână mărturia unei persoane care nu îi era rudă, asupra traiului şi evenimentelor prin care au trecut, de multe ori dramatice, mai ales în primii trei ani. Ştia foarte bine că putea în orice clipă să aibă o ciocnire cu trupele de securitate, care scotoceau permanent zona şi că puteau să fie ucişi; aşa că a dorit să rămână şi mărturia lor nu doar propaganda Securităţii. Toma Arnăuţoiu avea poate un simţ al istoriei.

– Ca să scrii “ Eu sunt ecoul veşnic sunător/ din lumi apuse” trebuie să fii şi poet. Nu am spus “poet”, am spus “şi poet”, sper să fiu bine înţeles.

– Versurile pe care le citaţi şi pe care le iubesc nespus pentru că sunt o autodefinire a lui, au fost, alături de alte pagini de versuri, probe ale acuzării în proces. Ca o teribilă ironie, a te declara “ecoul sunător din lumi apuse”, era un mod de a te autoacuza, tocmai pentru că afirmai clar că nu faci parte din lumea comunismului. Poeziile găsite s-au păstrat în dosar sub forma unor copii dactilografiate. Cuvintele care nu au fost înţelese le-au înlocuit cu puncte-puncte. Astfel, multe versuri nu au mai putut fi reconstituite, dar au fost considerate şi folosite de acuzare ca probe.

– Oribilă deturnare, tipic comunistă, ce pot să spun: cunoaştem. Nu v-aţi rezumat să alcătuiţi o carte – ba chiar două, dacă socotim şi albumul de fotografii aferent ei –, aţi susţinut comunicări la simpozioane de istorie recentă la Sighet, Piteşti, aţi publicat articole în diverse reviste. Ce urmează şi când credeţi că vă veţi găsi liniştea, sentimentul că v-aţi împlinit datoria faţă de memoria părinţilor dumneavoastră?

– Anul acesta mai multe evenimente au marcat 50 de ani de la procesul şi execuţia grupului Arnăuţoiu. Am putut organiza o expoziţie de fotografii şi documente din arhiva C.N.S.A.S. despre grup, prezentată la Memorialul Sighet, la Câmpulung şi la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti; şcoala generală din Nucşoara a primit numele tatălui meu, iar căminul cultural pe cel al bunicului; şcoala primară dintr-un sat vecin poartă numele fostului învăţător Alexandru Moldoveanu, executat şi el în 1959. Numele fraţilor Arnăuţoiu nu mai este proscris în zona în care s-au născut şi au luptat. Am înregistrat mărturii cât mai complete ale ultimilor supravieţuitori. Tânăra realizatoare Monica Tănase a făcut un documentar despre grup. În cadrul seriei de reconstituiri istorice, pe 20 Noiembrie, va fi difuzat pe TVR1, un film al Luciei Hossu-Longin. Va urma o nouă carte care începe să prindă contur, dar prefer să vorbesc despre ea când va fi gata. Altfel, datoria faţă de părinţii mei, care şi-au asumat riscul de a creşte un copil într-o ascunzătoare, când ei erau permanent hăituiţi, nu va putea fi împlinită niciodată. Aş fi mulţumită, dacă sacrificiul lor va fi consemnat corect în manualele şcolare, alături de alte pagini, ştiute sau mai puţin ştiute, ale istoriei recente.

– Sunt convins după lectura cărţii „ecoul veşnic sunător din lumi apuse” va ajunge unde trebuie, la inimile oamenilor, şi se va imprima acolo. Nu ca simplu vers, ci ca lecţie de demnitate umană, de care neamul acesta prea nenorocit are atâta nevoie. Vă mulţumesc şi pentru carte şi pentru interviu.

A consemnat Marian DRăGHICI in „Viata romaneasca”, nr. 11-12/2009