Discurs la Gala „Zilelor Eminescu” – Botosani, 15 ianuarie 2010

„Faptul că în urma cortegiului funerar al lui Mihai Eminescu a mers primul ministru de atunci si toti fostii prim-miniştrii în viaţă ai României moderne de până atunci, este recunoaşterea faptului că Mihai Eminescu a fost deasupra vremurilor sale si asta tocmai pentru că a refuzat ceea ce nu putea să-şi dăruiască el însuşi.Discursul a fost sustinut la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, in seara zilei de 15 ianuarie 2010, la Gala premiilor anuale, ca reprezentant al Uniunii Scriitorilor din Romania:

          Pentru că reprezint o instituţie de interes public, anume Uniunea Scriitorilor din Romania, aş vrea să încep chiar cu acest anunţ care s-a făcut privind o chestiune instituţională, anume: transformarea “zilei naţionale a limbii române, a literaturii române” într-o formula instituţionalizată. Răspunsul meu la această chestiune se leaga de o intamplare emotionanta. Am fost acum câţiva ani, împreună cu Arcadie Opaiţ – un poet si un luptător pentru Românism din Nordul Bucovinei – într-o mănăstire care se află acum în Ucraina, mănăstirea de la Bănceni. În această mănăstire, care a fost supusă ca toate lăcaşurile româneşti de dincolo de hotarele actuale numeroaselor intemperii istorice, există în subteran mai multe firide care comunică între ele. Şi toate acestea se deschid într-o cameră destul de scundă puţin mai mare decât un stat de om. O cameră  care, vă imaginaţi, fiind sub pământ, este luminată doar de flăcările lumânărilor. În acest loc, călugării, cu rândul, citesc Psaltirea. Este o Psaltire fără sfârşit. Psaltirea aceasta neîntreruptă este, cred eu, modul în care noi trebuie să sărbătorim literatura română. Să presupunem că “ziua literaturii române”ar cădea într-o marţi. Ce se va întampla miercuri ? De aceea eu cred că sărbătoarea literaturii române trebuie să fie pentru noi o Psaltire neadormită. Dacă vrem să instituţionalizăm cu adevărat ceva, trebuie să instituţionalizăm susţinerea literaturii române, care să se petreacă în fiecare zi. De aceea, a avea o singură zi pe an pentru asta, a transforma literatura română într-un fel de ritual păgân al solstiţiului sau al echinocţiului, este în opinia mea un mod – la scară istorică – de a “gâfâi” în limba română mai degraba decat a vorbi, a psalmodia. Noi trebuie să urmăm pilda călugărilor de la Bănceni si să facem din sărbătoarea literaturii române un ritual al Psaltirii neadormite. Asta aşteptăm noi, ca asumare, de la Ministerul Culturii şi nu alegerea unei zile anume, pentru că orice zi ai alege e o binefacere dar e prea puţin.

          Acum, în legătură cu sărbătoarea noastră de astăzi. E foarte greu să vorbeşti despre Mihai Eminescu într-un fel care să separe creaţia lui Mihai Eminescu de percepţia creaţiei sale, de omul Mihai Eminescu, de posteritatea lui Mihai Eminescu, de atitudinea lui Mihai Eminescu, de realităţile vremii sale si chiar de realităţile de astăzi. În legătură cu asta am mai ales un lucru să vă spun: să nu credeţi – mă refer, indeosebi, la cei tineri – să nu credeţi poveştile care spun că Mihai Eminescu a fost un neînţeles, un învins, un singuratic, pe timpul vieţii sale. Niciun om nu poate schimba singur lumea. Lumea nu este un ghem pe care să-l prinzi dintr-un capăt si să-l deşiri. Dacă veţi cumpăra de la librărie cartea în care se spune ”Personalităţi care-au schimbat lumea”, veţi vedea că în acea carte, de fapt, concluzia este că nimeni nu poate schimba lumea de unul singur. Însă, în ce mod un om poate avea o victorie asupra lumii ? Având o viziune asupra lumii. Modul în care un om poate birui lumea este aceea de a o înţelege. Germanii au rezumat poate cel mai bine spunând “Welanschauung”, care s-ar putea traduce ca un fel de privire asupra lumii, dar care de fapt înseamnă “înţelegerea lumii”.

           A avea o viziune despre lume înseamnă să poţi birui lumea. Să vii în cetatea în care, la un moment dat, ne vom aduna toţi, sub scut şi nu pe scut.

          A avea o viziune asupra lumii înseamnă să trăieşti istoria şi nu s-o suferi. Din această perspectivă, Mihai Eminescu a fost unul dintre biruitorii acestei lumi.

          O poveste – foarte rar evocată – vorbeşte despre o întrevedere dintre Mihai Eminescu şi Regina Elisabeta, care, i-ar fi propus lui Mihai Eminescu să devină un fel de “poet al curţii” sau, în orice caz, să intre în anturajul regal. Mihai Eminescu a refuzat. Această pildă trebuie să fie exemplară pentru mulţi care cred că a fi citit astăzi şi a fi uitat mâine, poate fi un scop in cultură; ca zgomotul palmelor sacadate, ritmate, eventual în picioare ori tropaind, poate fi mai important decât foşnetul, în singurătate, al paginilor.

          Lui Mihai Eminescu i s-au întâmplat foarte puţine lucruri despre care el voia să nu i se întâmple. Nu pot să spun prin asta că el a mers cu un pas înaintea destinului său, pentru că asta nu se poate. Vreau numai să spun că, dacă un om alege să fie învins – nu există biruinţă mai mare decât aceasta. Lumea n-au făcut-o învingătorii, lumea au făcut-o învinşii. E mult mai uşor să învingi pentru ideile tale pentru că ai forţa de partea ta decât să fii învins pentru ideile tale. Iti trebuie multa putere interioara pentru a muri pentru ideile tale. Şi adevăraţii biruitori nu sunt cei care, călări, s-au indepartat – ci cei care au rămas pe câmpul de luptă.

          Când Albert Camus a spus că dedică ceea ce a scris celor învinşi – in 1957, când a luat Premiul Nobel – a avut dreptate. Dacă veţi face o incursiune în istoria lumii, veţi vedea că ceea ce avem mai pretios ne-a ramas de la cei care în timpul vieţii lor au părut învinşi. Şi faptul că în urma cortegiului funerar al lui Mihai Eminescu a mers primul ministru de atunci si toti fostii prim-miniştrii în viaţă ai României moderne de până atunci, este recunoaşterea faptului că Mihai Eminescu a fost deasupra vremurilor sale si asta tocmai pentru că a refuzat ceea ce nu putea să-şi dăruiască el însuşi. Şi asta trebuie să fie lecţia pe care noi s-o primim de la Mihai Eminescu.

Marguerite Yourcenar, într-una din poveştile sale orientale, vorbea despre un pictor chinez care, într-o bună zi, după ce a terminat un tablou a dispărut. Şi cei care l-au căutat n-au observat că, în tabloul acela, pictorul însuşi era desenat si se pierdea în adâncul perspectivei acelui tablou. În clipa în care reuşeşti ca scriitor, ca om de cultură, să contribui la conturarea unei lumi care, după ce tu nu mai eşti, să te primească drept  personaj viu al ei, să rămâi mai departe în lumea care-a  continuat după tine, este, cred eu, cea mai mare răsplată care se poate da unui om. Şi observaţi că asta nu se întâmplă numai cu Mihai Eminescu, asta se întâmplă mai nou cu Nichita Stănescu: mereu găsim poezii noi de Nichita Stănescu, amintiri noi despre Nichita Stănescu… E foarte greu să ţi-l imaginezi pe Nichita Stănescu altfel decât pe pictorul din povestea lui Marguerite Yourcenar – care continua să trăiască mai departe în lumea pe care el o desăvârşise cu ultima sa respiraţie.

          Şi mai este un lucru important pe care un om de cultură este dator să-l facă: el are un har, are un prea-plin, el are o capacitate ieşită din comun de a fi orbul cu felinarul în mână. Într-un anumit fel toţi suntem orbi, dar legenda orbului cu felinarul în mână se daruieste celor care altminteri văd, dar care pe-ntuneric sunt mai orbi decât el – ei bine, cred eu că un om care are această capacitate de a arăta celorlalţi calea, trebuie să fie mai departe un reper pentru neamul său.

           Există o legendă japoneză, a Muntelui Sfânt – Muntele Fuji, care zice că-n vârful muntelui există un înţelept care-ţi poate răspunde la orice întrebare şi care te ajută în acest fel să devii la rândul tău înţelept. Condiţia este să mergi singur; drumul durează câteva zile. Mergând către vârful muntelui te-ntrebi: ”oare ce-o să-i spun ? Oare ce întrebare sa-i pun? Oare ce va răspunde ? Acest drum până în vârful muntelui , acest pelerinaj, se transforma intr-un dialog cu tine insuti,  intr-o cantare a treptelor, precum in Psalmii lui David. Nimeni nu poate cobora abrupt in sine insusi, dialogul interior este o coborare in trepte, pana in camera faraonului. Intrebandu-se, pelerinul incepe sa-si imagineze raspunsurile pe care inteleptul i le va da.  Pe varful muntelui nu este nici un intelept. Dar intrebandu-se si raspunzand intruna, calatorul ajunge, el insusi, inteleptul pe care il cauta.

Nu este usor sa pornim in calatoria aceasta. E nevoie, cel mai adesea de o calauza, nu doar pentru pasii nostri catre varful muntelui sacru, dar si pentru raspunsurile si, mai ales, pentru intrebarile noastre. Acest intelept, mai intai al simturilor si apoi al mintii, aceasta calauza este poetul. Fiind insotitorul nostru, atunci cand ne incumetam la coborarea in trepte, înseamnă că poetul într-adevăr reuşeşte să fie si să nu fie în acelaşi timp.

Acesta este, cred, miracolul lui Mihai Eminescu pentru că el este şi nu este care este drumul pe care el ajunge-ntr-o clipită de pe pământ la cer sau din ceruri înapoi pe pământ.”

           De aceea, noi îl cinstim pe Mihai Eminescu în acest fel, fără a şti exact dacă în acelaşi timp. Tot astfel cum defineau vechii înţelepţi orientali dragonul. Spuneau: ”Acum este pe pământ – în clipa următoare este pe cer. Dar noi nu ştim să cinstim mai întâi fiinţa sa sau nefiinţa sa, sau modul în care fiinţa sa a trecut în nefiinţă si nefiinţa sa se întoarce în fiinţă.