Constantin Cublesan – O carte a stărilor de conştiinţă

„Romanul autobiografic – Cartea şoaptelor – al lui Varujan Vosganian este romanul unei vieţi petrecute în freamătul şoap telor, al tainelor istoriei şi al ac tualităţii, al iniţierii în dimensionalitatea dramatică a existenţei. Un roman dintre acelea pe care le poţi scrie doar o dată în viaţă, rotund în sine şi fără continuare; un roman singular în expresie şi mesaj, un roman ce devine, prin originalitatea sa irepetabilă, punct referenţial în opera autorului, dar şi în peisajul literar actual, la noi.”

Aproape fără excepţie, au­torii romanelor autobiografice sunt nişte neliniştiţi, în sensul nobil al cuvântului. Oameni (creatori) care caută a se desluşi pe sine, rememorându-şi viaţa, în raport cu propria lor existen­ţă, în împlinire, aşa cum înţeleg a se regăsi în spaţiul familial, în cel al timpului pe care 1-au par­curs până la vârsta aducerilor aminte, nu mai puţin în contex­tul devenirii istorice, a comuni­tăţilor cărora le aparţin şi care, vrând-nevrând, le modelează destinul. Varujan Vosganian nu face excepţie. Romanul său Car­tea şoaptelor (Editura Polirom Iaşi, 2009) este o astfel de poves­tire, la limita dintre ficţiune şi realitate, dintre reprezentarea metaforică şi perspectiva istori­că de percepere a lumii, intens poetizată într-un discurs încăr­cat cu accente polemice implica­te comentariului eseistic, ade­sea. „Cartea şoaptelor – ţine să atragă atenţia, într-un loc, auto­rul însuşi – nu e o carte de isto­rie, ci una a străilor de conştiin­ţă. De aceea devine translucidă şi paginile ei sunt transparen­te”. La drept vorbind, Cartea şoaptelor („pe care oamenii nu o ascundeau doar de mine sau de cei care pândeau, o ascun­deau şi unii faţă de ceilalţi şi uneori chiar faţă de ei înşişi. Povestea tăcută a Cărţii şoapte­lor, pe care o simţeam fără să o pot descrie, am descoperit-o mult mai târziu, când oamenii păreau că nu se mai tem. Nu pentru că vremurile noi n-ar fi avut pândarii lor, ci pentru că încă nu ne-am deprins cu dân­şii”) este cartea unor poveşti in­dividuale, poveştile vieţilor u-nor oameni, eroi desigur într-o nesfârşită confruntare cu fatali­tatea destinului lor dramatic, care toţi la un loc, întreţesându-şi biografiile, alcătuiesc istoria (modernă) a unei comu­nităţi menite a pleca în exod, de pe pământurile strămoşeşti – un soi de alt exod biblic, dar, spre deosebire de acela, în care evre­ii au rămas, cel puţin acolo şi atunci, uniţi, armenii lui Varu­jan Vosganian au fost nevoiţi a se risipi (dispersa) în lumea lar­gă, formând aiurea nuclcee de obşte păstrătoare ale unor stră­vechi tradiţii, ale unor vechi însemne de identitate etnică, in-confundabilă, a unei înţelep­ciuni (filosofii) de viaţă care i-a călăuzit şi i-a trecut peste toate dezastrele istoriei. Romanul lui Varujan Vosganian este tocmai romanul unui asemenea nu­cleu, al comunităţii armenilor din Focşani, care face parte din comunitatea armenilor stabiliţi, la finele secolului al nouăsprezecelea (după marile pogromuri comise de turci, ale masacrelor din 1894-95 şi mai apoi din 1915), în România, şi care este parte, de nedisociat, din marea familie a armenilor, ca naţiona­litate istorică. Toate aceste po­veşti sunt derulate după per­cepţia şi înţelegerea cu care în­suşi autorul îşi percepe şi îşi în­ţelege copilăria, petrecută în preajma bunicului Garabet (unul dintre „bătrânii armeni ai copilăriei mele”), un înţelept, ca un soi de mag, ce-şi iniţiază nepotul/ învăţăcelul în tainele fiinţiale dintotdeauna ale seminţiei lor. De aceea, povestea aceasta a Cărţii şoaptelor „nu este povestea mea”, zice auto­rul. „Ea a început cu mult îna­inte de vremea copilăriei mele, pe când se vorbea în şoaptă. Şi nu a început în Focşaniul copi­lăriei mele, ci în Sivas, în Van, în Trabizonda, în toate vilaseturile Anatoliei răsăritene unde s-au născut armenii copilăriei mele şi care se numără printre eroii acestei cărţi. Ba chiar a început cu mult înainte, odată cu legen­dele şi spaimele pe care bătrânii copilăriei mele le-au ascultat şi le-au simţit în copilăria lor”. Toate aceste poveşti – ale vieţii lui Harutius Khantirian, fonda­torul Comunităţii Armenilor din România, Misak Torlakian, martor al dezastrului din Trabi­zonda, Armen Garo, general în armata de rezistenţă, Krikov Minasiad, Levon Zahrab (tradu­cătorul hărţilor sacre), Mivael Noradunghian, cel ce a redeş­teptat, în 1923, ordinul Masonic Român, Mesia Khacerian, Sahag Şeitanian, supravieţuitor al de­portărilor din 1915, Hartin Fringian, partizan în Munţii Vrancei, după al doilea război mondial ş.a. – se derulează cu farmecul unor istorisiri de epo­că, pe axul de trăire afectivă a celor doi eroi principali ce se a-flă la capetele acestuia: Garabet, bunicul, reprezentând trecutul, istoria, înţelepciunea şi prag­matismul neamului, şi Varujan, învăţăcelul menit a duce mai departe, în timp şi în istorie, pe orizonturile viitorului, toate acestea, despre care, iată, acum depune mărturie. Bunicul este cel care îl poartă iniţiatic prin timpii de demult, dar şi prin hă­ţişul primejdiilor actualităţii, reprezentând duhul perenităţii. De aceea, Tatăl nici nu apare decât în final, când Garabet îşi închide pentru totdeauna ochii, fiind numai un veghetor al cere­monialului de trecere în veşni­cii (‘Tatăl meu hotărî că a sosit clipa să ne luăm rămas-bun de la bunicul”), într-un ritual exis­tenţial în care realităţile concrete au halouri metaforice, în care legendele şi miturile se topesc în faptul diurn, pe care povestitorul ştie întotodeauna să-1 ri­dice deasupra banalităţii, aure­olat fără ostentaţie, într-o simbolistică plină de lirism poetic: „Primul meu învăţător a fost un înger bătrân. Cel care ne-ar fi privit de departe, în fundul curţii, ar fi văzut un copil aşezat la poalele unui nuc uriaş. De fapt, eu şedeam la picioarele în­gerului aceluia bătrân, care era învăţătorul meu. Umbra lui mi­rosea a iod şi degetele mele, scriind, se pătau cu umbrele lui, ca sângele închegat, încât nu mai ştiam a cui rană era, a mea sau a lui. De la el am învăţat că numele nu-ţi este de nici un folos. Chiar şi pe al meu, să îl scriu fără majusculă, ca pe nu­mele unui copac sau al unei jivi­ne. Vorbeam între noi fără cuvinte şi era bine, ca atunci când alergi desculţ prin iarbă. Nu rămân urme, de aceea mersul prin iarbă e fără de păcat. Arun­cam sandalele şi alergam pe câmpul de la marginea oraşu­lui. Umbra lui se aşternea peste a mea şi eram fericiţi. Într-o zi, îngerul bătrân a dispărut. Am privit nedumerit nucul, trun­chiul gros, frunzele mustoase. Pe crengi au coborât păsări. Toamna, vântul a scuturat cren­gile şi nucile au căzut pe pământ. Le-am spart coaja şi le-am mâncat. Erau gustoase. Am mâncat din trupul lui. De atunci nu 1-am mai căutat pe îngerul bătrân. A rămas numai mirosul de iod şi, câteodată, mai văd urmele negre-verzui pe degete. Semn că dedesubt carnea este încă nevindecată”. Iată metafora sub semnul căreia se înscrie întreaga poveste a vieţii din Cartea şoaptelor. Căci romanul întreg este me­tafora trăirii unui timp, a unei istorii, a unei vieţi în neconte­nita căutare a sinelui, a eului în sine şi a eului propriei seminţii. Povestea – căci romancierul e înainte de toate un povestitor înnăscut, un evocator de rafina­ment ce creează acea „melanco­lie cu gust dulce-amărui”, de iz orienta, care te prinde în mre­jele unei fantezii trăite aievea, aidoma vieţii ce se scurge pe căile sinuoase ale pasionantei Halima -, povestea Cărţii şoap­telor este, înainte de toate, o lungă litanie.

O tensiune calmă învăluie toate aceste evocări, de un dra­matism aparte, autorul vorbind despre trecut şi despre prezent cu un soi de rigoare baladescă în înfăţişarea faptelor. Şi atunci când reface suferinţele exodu­lui în teritoriile Asiei Mici (‘Tru­purile scheletice mergeau spre Eufrat să bea apă, cu un mers şovăielnic, se aşezau apoi cu faţa în arşiţă, legănându-se şi gemând, hrănindu-se parcă din lumină, ca plantele. Unii pier­zând rostul oricărui alt lucru şi al oricărui alt sentiment decât foamea, băgau în gură tot ce le cădea în mână, rodeau scoarţă de copac, cârpe impregnate cu gustul sărat al sudorii sau feca­le, care, din cauza înfometării, erau tari şi împuţinate, ca ale caprelor /…/ Cei care, la câteva zile o dată, cutreierau corturile pentru a scoate trupurile sfârte­cate sau descompuse nu se mai cutremurau. Ba, unii o făceau dinadins, din vânători de corbi sau de hiene deveniseră vână­tori de morţi. De aceea, cei de sub corturi îi măsurau cu băga­re de seamă şi nu încredinţau oricui mortul lor /…/ Cei vii ză­ceau ore întregi nemişcaţi şi adesea adormeu cu ochii des­chişi, orbind din cauza arşiţei care le ardea albul ochilor. Iar cei morţi tresăreau uneori, din cauza diferenţelor mari de tem­peratură dintre noapte şi zi, atunci când încheieturile se muiau la soare sau, din contră, se strângeau odată cu gerul nopţii / …/ Când se dădu sem­nalul, convoiele începură să se formeze din nou. O parte au fost îndreptate spre răsărit, că­tre Marat şi Suvar. Altele merseră spre apus, luând drumul Da­mascului, în ambele direcţii, deznodământul era acelaşi”) şi atunci când povesteşte, bună­oară, despre adunările bătrâni­lor armeni ai Focşaniului în ci­mitir, în jurul criptei unde se află radioul, la difuzorul căruia ascultau, cu precauţie, veştile şi comentariile politice ale lumii dinafară, în anii ’60.

Varujan Vosganian are plă­cerea reconstituirii în detalii pi­toreşti a micului univers casnic, cu parfumul exotic al bucătăriei şi cu alintul aromelor din fruc­tele ce nu sunt niciodată doar simple poame, ci au, la rândul lor, încărcătura unor semnifi­caţii de viaţă („…rodia, fructul fructelor. Rotundă ca un măr, mare cât o gutuie, acrişoară precum fructele Ierusalimului, cu coajă groasă prcum fructele tropicale, cu boabe multe ca un ciorchine de strugure ghemuit în palmă, şi lăsând, strivită în pumn, să i se scurgă zeama de culoarea sângelui. Suntem în­rudiţi părin sânge cu rodia. Cai­sa e fructul celor ce stau lao­laltă. Rodia, în schimb, este fructul singurătăţii şi al exodu­lui. Având sânge ca şi omul, ea poate avea şi sentimente. Rodiei i se face dor. Poate aştepta mult timp neatinsă. Este, dintre toate fructele, cu tot sângele ei, ex­presia cea mai sugestivă a jert­fei. Şi, dintre toate fructele pă­mântului, ea a ales să-i însoţeas­că pe bătrânii bătrânilor mei pe drumurile morţii, spre Dier-ez-Zor, în deserturile Mesopotamiei”).

Biografia sa – a eroului ro­manului, ce este autorul însuşi, la vârsta febrilă (fericită) a ini­ţierilor, a cunoaşterii lumii – se contopeşte cu biografia epocii, o etapă în care nu poate înţelege prezentul fără sentimentul tră­irii acute a trecutului. Un trecut în care trebuie să se regăsească şi să-şi identifice rădăcinile, faţă de care se responsabilizează tocmai motivându-şi propria personalitate: „…povestea vieţii oricărui om e alcătuită doar în parte din ceea ce trăieşte în timp real, restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi (…) unul dintre eroii acestei cărţi nu este, în ciu­da vârstei sale, un om bătrân. Pe măsură ce eu am crescut, buni­cii au început să întinerească (…) pe măsură ce paginile aces­tei cărţi se scriu, se răsfoiesc, iar eu înaintez în vârstă, bunicii mei întineresc, iar eu voi fi bătrân şi îi voi legăna, ne vom naşte şi vom muri împreună”.

Romanul autobiografic – Car­tea şoaptelor – al lui Varujan Vosganian este romanul unei vieţi petrecute în freamătul şoap­telor, al tainelor istoriei şi al ac­tualităţii, al iniţierii în dimensionalitatea dramatică a existenţei. Un roman dintre acelea pe care le poţi scrie doar o dată în viaţă, rotund în sine şi fără continuare; un roman singular în expresie şi mesaj, un roman ce devine, prin originalitatea sa irepetabilă, punct referenţial în opera auto­rului, dar şi în peisajul literar actual, la noi.