Interviu realizat de Iolanda Malamen cu autorul „Cartii soaptelor”.

Acest interviu, realizat de Iolanda Malamen, va aparea in curand in culegerea de interviuri „Scris si de scris”, ajunsa deja la al saselea volum.

 „Cartea soaptelor” nu ne asmute pe unii împotriva altora, ci ne cheamă mai degrabă în noi înşine.

Iolanda Malamen: Varujan Vosganian, care dintre copii te-a însoţit mai mult în Cartea şoaptelor : copilul din tine, sau copilul care ai fost?   

Varujan Vosganian:  Asta este o nuanţă pe care puţini o fac şi probabil că distincţia dintre cărţile copilăriei care sunt autentice şi celelalte care sunt doar nişte ,,amintiri din copilărie,, constau în faptul că autorul se străduieşte să facă diferenţa dintre copilul din el şi copilul care a fost. Poate  că Elias Canetti, de pildă, a reuşit să vorbească prin copilul care a fost. Copilul din tine e însoţitorul tău. El creşte odată cu tine şi devine un copil cu chip bătrîn, aşa cum, dacă priveşti icoanele observi că Iisus  din braţele Fecioarei Maria nu are chip de copil, ci, cum se spune uneori este un copil bătrîn de zile. Copilul din tine (fără să-ţi dai seama) îmbătrîneşte odată cu tine, în schimb copilul care ai fost este mult mai greu de abordat. A te reîntoarce şi a-l privi pe copilul care ai fost este un gest de conştiinţă dificil.

I.M. De ce?

V.V. Fiindcă nu cunoaşte nici ce este păcatul şi nici ce este iertarea. Şi de aceea el este mult mai neîndurător, mult mai sincer.cu amintirile pe care le păstrează. El vede lucrurile întocmai. El neştiind ce trebuie să ascundă, spune lucrurile aşa cum sunt. E greu pentru cel care eşti acum să-ţi imaginezi că lucrurile sunt mai mari decît îţi par astăzi, şi să te gîndeşti că lucrurile au un mister mai mare. La drept vorbind, cea mai bogată memorie omul o are cînd se naşte, şi nu cînd moare, pentrucă de fapt, viaţa e un fel de a arunca peste prăpastie cîte ceva. Culmea este că cel mai mult înţesat de memorie este începutul şi nu sfîrşitul,  fiindcă între început şţi sfîrşit apare uitarea. Efortul meu a fost de-a scrie Cartea şoaptelor cu ochii copilului care am fost.  Dacă se observă, personajele din carte nu au  netezimea pe care precauţia adultului încearcă să o pună asupra lor. Ele sunt cum sunt: au şi măreţie şi slăbiciuni, şi poate tocmai de asta cartea a convins o mare parte de cititori. Ea nu este nici o carte propagandistică, nici o carte pătimaşă, nicio carte care doreşte să tranşeze nişte adevăruri istorice. Fiica mea care împlineşte anul ăsta 18 ani mi-a spus după ce a citit-o, că la o pagină îi venea să plîngă şi la alta să rîdă. Ea conţine un amestec de ironie cu tragism. La drept vorbind dacă nu ai o notă naturală, (oamenii avînd diverse clape ca şi pianul, pe care cîntă cu sufletul lor), cu un astfel de subiect poţi aluneca foarte uşor în patetism.

I.M Mai ales în cărţile de autoficţiune…

V.V. Vezi tu, în cartea asta există şi cîteva mari dificultăţi ale autorului. Cea dintîi este legată de faptul că el trebuie să vorbească auctorial despre lucruri care se întîmplă cortexului său, familiei lui, neamului lui. Ori, a vorbi cu oarecare detaşare dinafara lucrurilor despre nişte lucruri care fac parte din fiinţa ta, e complicat. Asta seamănă cu alergatul pe vîrful picioarelor. Tentaţia este să aşezi talpa bine pentru a ajunge cît mai departe, dar eşti nevoit să alergi pe vîrfuri. Trebuie să te gîndeşti tot timpul că scrii cartea nu numai pentru ceea ce simţi tu, ci şi pentru ceea ce s-a întîmplat. Eu trebuie să spun deschis că între ceea ce simt eu pentru lucrul ăsta şi modul în care s-a întîmplat e o anumită diferenţă. Iată, de pildă, s-ar putea întîmpla ca sentimentele amestecate ale oamenilor care au suferit atunci să fie oarecum estompate de cel care vrea să fie părtinitor. Unii dintre ei au suferit istoria în loc s-o trăiască, alţii însă au simţit nevoia să se răzbune În această carte există un personaj pentru care ura este un fel de-a trăi. N-am încercat să-l ascund. Copilul care am fost este şi el personaj şi m-a salvat. El nu a fost nicio lupă care să strîmbe lucrurile, n-a fost nicio grindă convexă sau concavă.

I.M. .Ai renunţat în momentul în care ai predat manuscrisul editurii la vreun capitol?

V.V. Din cartea iniţială lipseşte un capitol  care mie mi se pare cel mai edificator.în ceea ce spun. L-am scos pentrucă era prea personal  Era o descriere a curţii mele de la Focşani. Era o descriere a copacilor din curtea mea şi mi-am dat seama că cele mai exacte amintiri le am nu despre oamenii pe care i-am întîlnit, ci despre copacii pe care i-am văzut. Aducîndu-mi aminte de curtea copilăriei mele am rememorat copacii pînă şi cu nervurile de pe trunchiuri, cu mirosul fructelor lor, cu forma umbrei pe care o lăsau. A fost şi pentru mine o surpriză să constat cît de proaspătă şi cît de exactă este amintirea acelor copaci.

Trebuie să spun că această carte a fost şi pentru mine un mod de a mă redescrie pentrucă erau lucruri lăsate sub lacăt pe care nu le mai descrisesem.. Poate că în privinţa asta au dreptate acei psalmi ai lui David care se numesc O cîntare a treptelor...Intrarea în tine însuţi nu este nici pe uşă şi nici pe fereastră, ci este o coborîre în trepte: Te regăseşti .încetul cu încetul şi eu intrînd în mine însumi, am început uşor să rememorez amintirile pe care le-am dus în ultimii 20 de ani şi care au lăsat neatinse multe din lucrurile acestea. Martorul acestei cărţi încearcă pe cît posibil să fie martorul a nici uneia dintre părţi şi să fie martorul unor vremuri. El este cu atît mai dificil de supus mărturisirilor, cu cît istoria pe care el o reprezintă nu este întotdeauna memoria lui. El vorbeşte nu doar despre lucrurile pe care şi le aminteşte, dar vorbeşte şi despre modul în care-şi aminteşte amintirile altora.. E ca şi cum (se întîmplă uneori),  visezi că visezi. E o memorie a memoriei, cu atît mai dificil, cu cît ambiţionezi autenticul.

I.M. De regulă autoficţiunea care redeschide o memorie ce mai sîngerează, devine mai mult sau mai puţin revendicativă. Cartea şoaptelor nu ,,păcătuieşte,, prin asta. Aici cu siguranţă lucrează şi măiestria scriitoricească şi forţa extraordinară de-a domoli contrariile, de-a echilibra.

Mai este într-un fel şi noutatea unui lucru cumplit de care s-a vorbit mai puţin.în secolul trecut..

V.V. În Cartea şoaptelor sunt descrise într-adevăr, evenimente care n-au preocupat cîmpul literaturii pînă acum: De exemplu, convoaielele care au mers în Mesopotamia. Ele au fost foarte rar descrise.E o carte care se numeşte Ferma ciocîrliilor, a unei doamne, Arslan, din Italia care vorbeşte despre o mică comunitate. Ceea ce deosebeşte cartea mea de alte scrieri de referinţă, este aceea că personajul nu este un om sau altul, ci secolul 20. Probabil că, dacă s-ar încerca rememorarea istoriei secolului 20, din scrieri, aşa cum poţi să vizualizezi istoria lui Spartacus din romanul lui Giovagnioli, sau poţi afla despre persecuţiile creştinilor, din Quo Vadis al lui Henryk Sienkiewicz, această carte ar putea să fie utilă. Personajul central cum spuneam este secolul 20, cu tristele sale descoperiri. Secolul 20  a făcut şi descoperiri formidabile: antibioticul, pilula anticoncepţională, a ajuns mult mai repede pe lună decît în sufletele oamenilor, dar a avut şi nişte descoperiri triste:cele două războaie mondiale, descoperirea gropilor comune, conceptul de apatrid,  ideologiile ca expresie a autorităţii, a descoperit această formidabilă şi neîncetată căutare de sine.care a vînturat popoare. Acesta este personajul! În carte nu se vorbeşte numai despre armeni.

I.M. În carte se vorbeşte bineînţeles şi de români, de evrei….

V.V.Despre . răscoala ţăranilor din Vadu Roşca, cu trimitere către multe din tragediile ultimilor 60 de ani. Se vorbeşte despre teroare, despre instinctele de proprietate reprimate de către noile autorităţi din structurile comuniste…

I.M. Despre închisorile comuniste..

V.V. Despre înstrăinarea celor ieşiţi din aceste închisori. Se vorbeşte apoi despre revolta din munţi care a căpătat în munţii Vrancei, prin fraţii Paragină şi căpitanul Timaru, una dintre expresiile ei cele mai dîrze şi cele mai tragice. Vorbeşte şi despre tragediile evreilor. Cartea nu încearcă să monopolizeze pentru armeni tragedia genocidului şi face şi o anumită paralelă între genocidul armean şi holocaustul evreiesc.

I.M. De ce s-a vorbit relativ puţin despre acest  genocid?

V.V. Să comparăm întîi cu Holocaustul. Holocaustul s-a întîmplat la cîteva decenii mai tîrziu, cînd mijloacele de informare, de înregistrare erau mult mai avansate În al doilea rînd, în timp ce turcii au încercat pe cît au putut să acopere aceste grozăvii şi să vadă numai finalitatea lor, nemţii au ţinut o contabilitate drastică

 

I.M. Chiar  maladivă

 

V.V. Da, chiar maladivă. Probabil că se gîndeau că vor moşteni pămîntul.şi că nimeni nu le va cere vreodată socoteală. În al treilea rînd, în timp ce acest genocid a avut loc în 1915-1916, în cea mai atroce formă a sa, şi aliaţii au ajuns în Turcia după sfîrşitul războiului, în Germania, aliaţii care au ocupat-o, au găsit lucrurile în funcţiune, ca să zic aşa. Convoaiele din Anatolia nu mai erau decît nişte oase fărîmiţate de nisipurile Mesopotamiei, cînd acest genocid a fost conştientizat. Astea sunt cîteva dintre motive. Mai există totuşi încă un motiv care de data asta le deosebeşte categoric şi este însăşi rădăcina acestei negări a genocidului: germanii i-au persecutat pe evreii din diaspora, din ţinuturi prin care rătăceau, genocidul împotriva armenilor a avut loc la ei acasă. În timp ce Holocaustul, urmat fiind de recunoaşterea şi de o atitudine cu totul schimbată a autorităţilor germane faţă de tot ceea ce s-a întîmplat, acelaşi lucru petrecîndu-se în Turcia, ar fi pus în discuţie şi pămînturile de pe care aceşti oameni au fost dislocaţi şi ucişi. Să  nu mai vorbim de faptul că Germania a devenit parte a comunităţii europene, şi a fost una din ţările care ulterior s-a aflat în avangarda mişcării democratice europene, în timp ce Turcia, multă vreme a rămas într-un naţionalism milităros, care a exclus o astfel de comunicare. Acum lucrurile s-au mai schimbat, existînd multe personalităţi de origine turcă care au o altă atitudine faţă de evenimentele de atunci. 

I.M Să ne gîndim numai la scriitorul Orhan Pamuk, unul dintre recenţii laureaţi ai Premiului Nobel pentru literatură…

V.V.  Da, citindu-l ne dăm seama că şi în Turcia începe  procesul de conştientizare. Toate acestea, la care s-a adăugat şi faptul că Armenia nu a mai avut o structură statală (fiind încorporată în Uniunea Sovietică), au  ca statul armean să fie în imposibilitatea de-a mai avea  o atitudine în această privinţă, şi au făcut ca acest genocid, primul din secolul 20, să rămînă după o sută de ani subiect de dispută.

I.M. În opinia ta, cine a spus cel mai frumos lucru despre carte, pînă acum?

V.V. Eugen Negrici, cînd a numit-o  carte identitară a poporului armean, adăugînd  că nicio istorie a armenilor nu se poate scrie fără a o avea în bibliografie.

 

I.M. Mi s-a părut iarăşi interesant că nu ai politizat romanul. Într-un fel pare că te-ai ferit să faci acest lucru.

 

V.V. Vezi, cartea nu este un manifest politic şi îmi pare bine că ai sezizat acest lucru. Ea este scrisă de cineva care din 1990 încoace cere în Parlamentul României recunoaşterea genocidului, cineva care face parte din structurile de vîrf al diasporei armene şi tentaţia ar fi fost s-o transform într-un manifest politic.Ea este mai degrabă un subiect de meditaţie. Observi că la un moment dat se vorbeşte despre Cartea şoaptelor ca despre o carte a lecuirii. Ea poate fi comparată cu acea Carte a plîngerii  de acum o mie de ani, care era folosită atunci cînd nu mai exista nicio şansă pentru bolnavi, ca mijloc de lecuire miraculoasă.:Ea era pusă  pe pernă, lîngă bolnav, în speranţa că acesta se va vindeca. Ea este o carte care nu ne asmute pe unii împotriva altora, ci ne cheamă mai degrabă în noi înşine.

 

I.M. Dincolo de complexitatea acestei cărţi, trebuie spus că eşti un profesionist al scrisului, cu reuşite certe în poezie şi proză. Nu am plecat de la ideea că voi citi o carte-mărturie-document, dimpotrivă eram pregătită să-l citesc pe scriitorul Varujan Vosganian.  

 

V.V.  Aş vrea să fac nişte precizări: au existat comentarii care au arătat surpriza în legătură cu faptul că primul roman poate să fie aşa de elaborat. Trebuie să spun că acesta e al patrulea roman pe care l-am scris, numai, că pe celelalte nu le-am publicat. Primul a fost scris la 22 de ani şi singurul lui cititor a fost Mircea Ciobanu. .Aceste cărţi (nepublicate) nici nu mai există în forma lor iniţială..

 

I.M. Cartea şoaptelor, ca să revin la virtuţile ei literare, are o cinetică extrem de bine structurată.şi o limpezime şi suflu, aproape muzicale.

 

V.V. Ea se citeşte destul de uşor şi are o mecanică interioară ce ar putea să desluşească ceva din faptul că te ţine în priză, te convinge şi amestecă fără să disturbe, medii atît de diferite, cum ar fi realitatea mică, şi realitatea istorică mare. Îţi dau un exemplu: romanul este construit pornind de la universul amintin de Marquez (cum spunea Agopian) al bunicului care seamănă puţin cu personajul din Un veac de singurătate, dar el, dacă ar fi rămas acolo, ar fi putut să fie o pastişă după Elias Canetti, sau dacă era mai glumeţ putea să ducă cu gîndul la tipologia  lui Creangă sau a lui Gorki. Vorbind în permanenţă despre copilărie creează însă, cîte o întredeschidere către universul mare, după care se reîntoarce la universul mic. Există cîteva chei care le leagă. În momentul în care eu am simţit de pildă că universul mare, realitatea istorică, ar putea să impieteze în referirile despre Războiului Mondial, am readunat totul în chivotul răspunsurilor lămuritoare,.care îl reîntoarce pe cititor în universul mic, într-un univers ca în Numărul Aleph  al lui Borges, în care tot ce se întîmplă în universul mare, are o reflectare în universul mic.Există simboluri care trec aproape neobservate, dar care încheagă romanul. Finalul cu bunicul care nu a murit, ci a plecat în felul său. Dincolo de viaţa lui, era purtătorul unui vis şi acest popor n-a reuşit să iasă încă din propriile vise.Simbolul cu fotografiile..Oamenii se fotografiază în momente de mare pericol, pentru a salva ceea ce este viu în ei….Printre personajele cărţii se numără mătănii, mirosuri, pistoale, grăunţe de cafea, de nisip care se comportă ca oricare personaj real,

 

I.M. O mecanică a romanului, subtilă, ingenioasă şi bine dozată..Deşi poate părea  scrisă relativ uşţor, ca într-o descărcare a memoriei, ai scris-o în cîţiva ani, revăzînd-o de nenumărate ori.

 

VV. Am scris-o în 4 ani, şi rescris-o de vreo 10-12 ori, în alţi doi ani.

 

I.M.Este un  roman care provoacă şi recitirile unor autori celebri:  Canetti, Marquez, (cum aminteai), mai nou  Haruki Murakami. Ha Jin (Gunoaiele războiului), ş.a.m.d…

 

VV Cineva îl amintea şi pe Ismail Kadare, în cel puţin cu evenimentele din munţi, cu partizani, cu tipul ăsta de dîrzenie fanatică

 

I.M. Albanezii au prin tradiţie acest tip de demnitate mitică.

Exista însă riscul ca acţiunea romanului să fie îngreunată pe alocuri de unele tentaţii,livreşti, dar graţia scriitoricească a făcut să nu cazi în capcana lor.

 

VV. Ştii cum e:: dacă rezişti unei ispite supreme, vezi pînă unde poţi să mergi.. Capitolul cu anul naştertii mele este un capitol care aparent nu are legătură cu restul cărţii, în care consemnez evenimentele. Istoria familiei mele are un fundal care o poate influenţa, cum şi ea influenţează. Vezi capitolul timbrelor, prin care face un periplu istoric…

 

I.M. Foate puternic capitolul cu cavoul,

 

V:V El se  termină aproape metaforic cu personajele care ies unul cîte unul în lumea cealaltă şi continuă să vorbească despre morţi.

Acolo am simţit nevoia să vorbesc despre Anwar El Sadat, Aldo Morro, ca, permanent să existe comunicarea între fundalul istorei mari şi istoria mică şi probabil asta scoate personajele mici din anedoctic.

 

I.M. Tatăl tău trăieşte. A citit cartea?

 

V.V.A citit-o şi mi-a spus: înseamnă că l-ai iubit foarte mult pe bunicul.

 

I.M.De ce n-ai vorbit mai mult despre părinţi?  Sunt foarte puţin prezenţi în carte.

 

V.V. În primul rînd pentrucă lucrul ăsta aparţine şi unei realităţi. Pe mine de fapt m-au crescut bunicii din partea mamei şi din partea tatălui.Dar dincolo de asta, am vrut să subliniez că personajele se opresc practic la generaţia bunicilor mei şi că eu nu fac decît să povestesc  Părinţii mei s-au născut în România, au avut o altă traiectorie. Însă au avut marele merit de a nu tulbura comunicarea pe care am avut-o cu bunicii. În carte, tatăl meu e doar un fel de călăuză care mă duce pînă acolo şi mă lasă.

 

I:M. De altfel, în finalul cărţii le-ai adus mulţumiri.

 

V.V.Da, şi asta are o importanţă: atîta timp cît părinţii sunt vii, între tine şi moarte mai există un hotar, mai există nişte păzitori de vise care sunt ei,. şi nu eşti încă faţă în faţă cu moartea. Nefiind faţă în faţă cu ea, poţi să ţi-o imaginezi, poţi să te îndrăgosteşti de ea ca de o femeie. De aceea în carte, ea nu este o scadenţă, este un personaj….

Fiecare loc, fiecare timp are o carte a şoaptelor. A mea a fost scrisă avînd în centru caisul din curtea copilăriei

Şi de aici acţiunea se întinde din Kamciatka şi pînă în California. Asta nu este puterea mea de a relaţiona, ci puterea lucrurilor de a relaţiona. De unde ai pornit? Ai pornit de la tufa în flăcări a lui Moise, de la copacul uscat din Cairo din povestea O mie şi una de nopţi rescrisă de Paulo Coelho, Lumea în care trăim este ca un ochi uriaş de albină ce recreează o imagine pe care fiecare petic al ochiului îl vede În fiecare punct există o corespondenţă cu toate celelalte puncte ale lumii. Realitatea însă este foarte greu de definit. Există lucruri care se întîmplă şi altele care ai vrea să se întîmple Faptul că pentru mine realitatea nu este o convenţie, e dat chiar de o propoziţie a cărţii: ,,Eu sunt mai ales ce nu am putut împlini,,. Ceea ce sunt eu nu este rezultatul a ceea ce am fost, e mai degrabă a ceea ce n-am fost. Cea mai adevărată dintre vieţile pe care le port e viaţa netrăită.Şi coperta cărţii arată asta. Fotografia redă realitatea de fapt. Realitatea e cea care nu se vede, este tărîmul celălalt, este un  fel de celălalt mal al Acheronului şi undeva este şi o moschee. Fotografia a fost aleasă cu oarecare îndemînare, dar personajele centrale se află într-o realitate, dar şi în reflectarea  realităţii. Ele merg împreună cu trecutul lor, ştii de unde vin dar nu ştii încotro merg.

Fotografia a fost făcută în 1926, probabil pe Dunăre, (în spate cred că este Silistra), şi este şi ea o cheie,. Mai vreau să spun că în carte, multe dintre lucrurile care par întîmplătoare au locul lor. Morţii sunt un personaj cheie, mai ales morţii cei noi , morţii neasumaţi, morţii de care ne e teamă, morţii care au murit în locul nostru, pentru ca noi să trăim într-un anumit fel în locul lor. O carte a şoaptelor ar trebui scrisă despre morţii din 1989. Eu nu reuşesc încă să mă eliberez de propria viaţă Probabil că am trăit cum scrie în această carte, nespus.Într-un roman pe care-l scriu acum vorbesc şi despre aceşti morţi.. .

 

I.M. Spune-mi Varujan Vosganian, ai mai putea scrie încă o carte avînd fundal genocidul armean? Te-ai mîntuit de moarte scriind această carte?

 

V.V. Mie nu mi-e teamă de moarte şi nu-mi e teamă, nu că aş fi mai curajos decît alţii, ci pentrucă s-a întîmplat ceva în viaţa mea care m-a lecuit de moarte. Am stat în faţa ei cîteva ore, aşteptînd să fiu omorît, legat cu mîinile la spate pe un cîmp, (şi Dostoievski a avut o trăire similară), dar spun foarte deschis că-n ultimele luni cînd scriam cartea asta a început să-mi fie frică de moarte. Adică îmi era teamă că nu am să pot s-o termin. Momentul în care m-am destins a fost cel în care i-am dat-o lui Agopian s-o citească. Din clipa aia, orice s-ar fi întîmplat cu mine, cartea era la adăpost şi  pe mîini bune.

 

I.M Ai fost dornic s-o publici imediat, după cele cîteva ecouri din cercul închis în care circulasde?

 

V.V. Îţi mărturisesc, am avut mari ezitări în a o publica. Există această prejudecată legată de oamenii politici, că sunt marcaţi de cabotinism şi doresc să fie recunoscuţi şi în altceva decît în mediul politic. Apoi, fiind în politică, sunt mulţi oameni care nu te simpatizează din motive politice, nemaivorbind de faptul că eu în politică eram şi într-o zonă care, în ochii multora nu e compatibilă cu literatura: ministeriatul finanţelor. De aceea am mai revăzut-o de încă zece ori…      

 

I.M Ca să nu mai vorbim  că  foarte mulţi  nu prea simpatizează cu literatura…

 

V.V. Cînd a apărut, avea deja un mic public al său, fiind citită de Ştefan Agopian, Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, Adrian Alui Gheorghe, Gabriel Chifu, George Bălăiţă, Magdalena Bedrosian, (o excepţională truditoare pe carte), şi Silviu Lupescu care a vrut imediat s-o publice la Polirom. Cartea a fost pentru mine o eliberare, o moştenire pe care eu o dau mai departe. E foarte interesant că, în clipa în care cartea a fost publicată, în foarte puţin timp s-a semnat şi un protocol între Armenia şi Turcia privind recunoaşterea frontierelior şi stabilirea legăturilor diplomatice.şi asta face ca dezbaterea din jurul cărţii să nu fie marcată de patimi. Interesant este şi faptul că în perioada în care am fost ministru de finanţe am fost şi şeful comisiei mixte româno-turce de dezvoltare economică. Reîntorcîndu-mă la mine, spun clar că nu continui.să scriu despre acest subiect.. Am deschis un site care se cheamă ,,carteaşoaptelor.ro.,, Încep acum să adun documente şi mărturii ale cărţii. În clipa asta cartea asta am sfîrşit-o. Am adunat deja mărturii, oameni care au început să-mi aducă fotografii.şi documente. De pildă, o doamnă mi-a adus certificatul de naştere al tatălui ei care a fost prieten în copilărie cu un personaj, altcineva care mi-a adus stenograma procesului în care unul din personaje, Mesia Hacerian a fost condamnat la moarte pentru sabotaj în timpul guvernării germane.

 

I.M. Aşadar, într-un fel cartea ia un nou curs, scriindu-se mai departe singură.

 

V.V. Da, din fericire ea continuă să se scrie, prin mărturii ale vremii şi prin evoluţii ulterioare. Ea nu-mi mai aparţine. Este o carte pe care acuma  o scriu vremurile. Va fi foarte bine ca cineva, asumîndu-şi destinul românesc în această formă, pornind de la sipetele şi criptele familiei să scrie o carte a şoaptelor despre poporul român. Un om poate să scrie în două limbi, însă nu poate să scrie două cărţi identitare pentru două neamuri.  De aceea ar trebui scrisă o carte a şoaptelor fără vanităţi, despre noi românii, aşa cum suntem:nici mai grozavi, nici mai slabi decît alţii..

 

I.M. Aminteai despre cartea pe care o scrii acum.

 

V.V. Lucrez la un nou roman. Nicolae Breban mi-a spus că mai dificil decît a reuşi cu primul roman, este să reuşeşti cu al doilea.

 

I.M. Pe mine mă uimeşte că, în viaţa politică cronofagă  de timp şi de iluzii găseşti puterea de-a scrie, mai ales că proza cere un regim special de lucru.

 

V.V. Să-ţi spun  ceva Iolanda, dacă nu aş fi avut experienţa politică nu aş fi putut să scriu Cartea şoaptelor, pentrucă e o carte care îţi permite să te mişti cu oarecare uşurinţă prin spaţii diverse. Dacă nu ai avut ocazia să priveşti lumea de sus, în sens instituţional, fuireşte, e foarte greu să te încumeţi să amesteci dimensiunile şi vremurile. La un moment dat trebuie să priveşti lumea de pe o poziţie care să te ajute să înţelegi şi altceva decît să priveşti prin fereastră sau deschinzînd un ziar.Trebuie să înţelegi tectonica lumii în care trăieşti, ca să te poţi reface. Problema este ca să reuşeşti să laşi la vestiar smochingul şi să te îmbraci în hainele de lucru ale scriitorului. Asta este sigur, o problemă dificilă.

 

I.M. Vizavi de ceea ce ţi-a spus Breban, cititorii chiar aşteaptă să-ţi citească următoarea carte.

 

V.V. Sigur, şi-mi dau seama că principalul meu concurent acum în viaţa literară, nu este vreun alt scriitor (eu fiind prieten cu scriitorii), ci tocmai această carte. Sunt conştient de asta, dar în acelaşi timp m-am eliberat de lucrurile pe care le-am scris. Va trebui să mă eliberez şi de Cartea şoaptelor

 

I.M. Foarte puţine cărţi din literatura română a ultimilor 50 de ani, au (şi-mi asum acest lucru)  acea încărcătură morală care să le întregească. Pot fi cărţi excepţionale, pătimaşe, dureroase, nostalgice, dar foarte puţine ating sublimul moral. Cartea ta este e ca un  creier neatins de demoni, într-un corp la fel de sănătos.  Ea mai are calitatea, după cum remarca Marius Chivu, (dacă nu mă înşel), de-a fi o carte universală.

 

V.V. Aşa cum genocidul apare aici doar ca o cheie, nefiind subiectul întregului roman, practic el apărînd în momentul aureea, aşa cum sunt Fugile lui Bach. Dacă ai să numeri în carte şi ai să iei o Fugă de Bach, eu pot să explic formele Fugii pe această carte. E o pagină care face parte din toată această tehnică:de a simţi momentul în care cititorul începe să fie împovărat, şi-i dai ieşirea către ceva. E ca la retorică. Atunci cînd vorbeşti, te uiţi la capetele ascultătorilor . În clipa cînd capetele stau nemişcate, poţi continua. În clipa în care vezi capetele mişcîndu-se, ştii că trebuie să rupi ritmul şi să-l arunci în altă dimensiune. Trebuie să creezi o fractură în care să-l faci să tresară. Cînd  se vorbeşte de lucruri insuportabile (mîncatul morţilor, carcasele încovrigate ale copiilor morţi de foame), atunci apar două personaje care brusc, goale, pleacă din tabăra de deportaţi şi se îndreaptă spre deşert

 

I.M. O imagine patetică şi filmică

 

V.V.    .Locul în care se încheiau masacrele este practic frontiera de unde începe Edenul. E foarte straniu că,după mii şi mii de ani omenirea s-a reîntors în acelaşi loc, care pe vremea aceea era ţinutul paradisului, însă, în forma infernului. Cele şapte cercuri ale morţii danteşti au hotarul exact acolo de unde omenirea a plecat închipuind Paradisul. Sunt doi oameni care brusc se dzbracă şi pleacă goi spre deşert. Acolo este şi un paragraf care este scris după modelul biblic, cu copacii care foşnesc, strămoşi, ş.a.m.d. Cititorul trebuie tot timpul privit ca un interlocutor, care stă faţă în faţă cu tine, ca personajul din Doctor Faustus al lui Thomas Mann care avea tot timpul interlocutorul invizibil în faţa lui.

 

I.M. S-ar putea scrie o nouă carte pe marginea romanului…

 

V.V. Să-ţi spun, dacă tot ai deschis vorba despre asta, că eu sunt copleşit de primirea care i s-a făcut cărţii. Şi ceea ce s-a scris despre carte în cîteva luni, depăşeşte paginile cărţii. Adunate, cronicile, interviurile sunt mai mari decît cartea. Eu o să le adun şi voi face o carte despre cartea asta, pentrucă, şi aici am să spun un lucru de unde ar putea începe o nouă dezbatere, dragă iolanda, noi, românii avem nevoie de o dezbatere în ce ne priveşte pe noi, pornind de la un astfel de subiect. Îţi dau doar o singură fereastră: dacă închidem ochii nu putem imagina nicio figură a morţilor din Decembrie 1989. Cu excepţia Clujului şi a Timişoarei, unde au fost reţinute un nume sau două, nimeni din România nu cunoaşte numele vreunui nume mort la Revoluţie.

 

I.M. Cehii au trei tineri martiri morţi în anul în care URSS-ul a invadat Cehoslovacia şi numele lor sunt cunoscute  în întreaga lume:Jan Palach, Jan Zoze,  Evzen Plocek..

 

V.V. La Praga există un monument în centrul oraşului şi numele lui Palach a fost dat şi unui asteroid.

 

I.M.  O piaţă din centrul Pragăi îi poartă şi ea numele.

 

V.V.La noi nimeni nu ştie Călin Nemeş, de Lucian Martiş, şi de atîţia alţii, nimeni nu ştie că ultimul om care a murit cu arma în mînă luptînd împotriva securităţii, a fost un ţăran din  Munţii Banatului, pe numele lui, Ion Banda, nimeni nu cunoaşte pilda lui Mircea Vulcănescu care dormea pe jos ca Iuliu Maniu să stea mai bine, sau de generalii lăsaţi uzi ca să moară în stradă îngheţaţi.  Noi românii, ca să aruncăm nelinştile pe care le prevestea Noica, trebuie să trecem şi printr-o carte a şoaptelor, vorbită în şoaptă şi nu strigată sau ocărîtă. Profesorul meu de pian îmi spunea că nimic nu este mai greu decît să cînţi tensionat, dar încet. Toţi au tendinţa cînd vor să spună ceva răspicat, să strige, sau să cînte la pian repede, cînd vor să cînte tare. Să poţi cînta încet dar profund!

 

I.M. Îmi face bine să cred că această lipsă de respect faţă de figurile emblematice şi tragice ale istoriei noastre, este un lucru care mai are şansa de-a se îndrepta

Poate că românii nici n-am fost provocaţi îndeajuns.

 

 

V.V. Citind ce s-a scris despre Cartea Şoaptelor,  se vede cum transpare dorinţa pe care o au românii de-a vorbi cu aceste chei, cu această mecanică interioară şi cu multă profunzime. Poate că această carte va fi o provocare.

 

I.M. Un gînd despre literatura română? Despre politică nu voi întreba nimic. De fapt, calitatea de scriitor îţi aduce uneori ironii din partea adversarilor politici. E ca şi cum s-ar lega de un lucru superfluu, neserios şi aproape necuvincios. Ironii imbecile, cum ar fi spus Alexandru Paleologu.

 

V.V. În legătură cu mine, în mod straniu argumentele care se ridică împotriva mea sunt că scriu poezii şi că ştiu să cînt la pian, ceea ce nu-mi creează mie o problemă, ci celor care mă atacă.     

Literatura română este deja pregătită să iasă în lume. Problema este că trebuie să o ajutăm să fie tradusă, să fie popularizată, şi este nevoie şi de o atitudine instituţională. Ieşit înafara graniţelor, scriitorul se va simţi un fel de pelerin, ca la Santiago de Compostela, desculţ şi căutînd adăpost la mila unora şi altora, zicînd bogdaproste că vreun agent literar din altă ţară se gîndeşte la el, fără să aibă un avocat, cu care să se consulte atunci cînd semnează un contract pentru străinătate, tremurîndu-i sufletul.că Institutul Cultural n-o să aprobe un supliment de finanţare pentru traducător. Pînă cînd toate astea nu vor fi îndreptate, scriitorul român se va simţi stingher în ţara lui. Scriitorul n-are nevoie de ajutor pentrucă are tot ce-i trebuie, chiar din preaplin; de asta şi scrie.  Are însă nevoie de respect Şi cine să i-l dea, dacă nu pămîntul pe care s-a născut? Iată, pămîntul românesc a luat Premiul Nobel, prin Herta Muller, dar cred că şi limba română merită acest premiu, pe cît merită pămîntul care a generat-o.