Nicolae Iliescu: Ce salt!

 „Cartea şoaptelor este ca un chivot purtat de poporul diasporei, carte-evantai unde se însemnează totul şi care cuprinde atât răcoarea începuturilor, cât şi neliniştile pâcloase ale devierilor imprevizibile prin timp. Romanul, căci asta este, la urma urmei, e o lungă şi încovrigată iniţiere, o mirare, o introducere în tainele lumii, o întinsă mărturisire.”

Ce salt!, exclama regretatul Ion „Nino” Stratan, prietenul şi colegul meu de an, când terminasem de citit bucata Departe, pe jos, în cenaclu. Până atunci, scrisesem piese năduşite în stil Sorescu sau Ionesco, pline cu personaje anapoda, ceva în genul lui Vişniec, cu clovni, cu Don Quijote, cu prietenii mei, cu părinţii mei, cu Napoleon etc. Erau, mai ales, venite dinăuntru, auto-poeme, mici eseuri pe vreo temă dată, chestii „asiate”, cum remarcase într-o duminică însuşi Al. Ivasiuc, prezent în calitate de invitat al lui Crohu la o şedinţă de-a noastră. Aşa aş exclama şi eu, acum, citind cartea intitulată chiar astfel, Cartea şoaptelor, a lui Varujan Vosganian, poet, prozator, politician armean din România.

Îl cunosc pe Varujan de mai bine de douăzeci şi ceva de ani, de pe vremea unui cenaclu ce îşi desfăşura şedinţele la Casa de Cultură a Sectorului 2, unde Uniunea Scriitorilor, condusă de D.R. Popescu, şi la recomandarea lui, ne trimisese pe noi, ăştia mai tineri, să dăm o mână de ajutor colegială celor ce aveau boccelele pline de texte, gata pregătite pentru lungul drum pe calea literaturii. Ne trimisese, zic, printre alţii şi pe mine alături de bietul Mircea Nedelciu, Aurel Maria Baros, Florică Iaru, parcă şi Cristi Teodorescu. Acolo, l-am ascultat cu poezie, dar mi-amintesc că şi cu un fel de proză poetică, pe Varujan, şi îmi plăcuse stilul metaforic, inteligent înşurubat, ironic îmbucat al lui. Debutase, de nu mă înşel şi nu mă contrazice, la „Urzica”, scos din maldărul de texte primite în redacţie de alt coleg şi prieten de-al nostru, Viorel Ştirbu. După aceea, pe la mijlocul anilor ‘90, Varujan mă invita la rândul lui pe la întâlnirile culturaliceşti ce aveau loc în curtea bisericii armeneşti, în biblioteca respectivă din fundul curţii, unde era şi Editura Ararat, unde lucra asiduu alt coleg şi fost prieten de-al nostru, Ştefan „Fane” Agopian.

Ei bine, Cartea şoaptelor este, cred, cel mai bun lucru scris până acum de autorul pe care l-am introdus, direct şi mai puţin discret, din memorie, pe frontispiciul acestei cronichete. Ea este un amestec de ficţiune, mai precis de autoficţiune şi de documentar atent al uneia dintre cele mai mari drame ale criminalului secol douăzeci, recunoscutul genocid al armenilor. Structurată simbolic şi simfonic – nu ştiu dacă mai ştiţi şi asta, dar Varujan nu este numai un simplu meloman, ci şi cântă la pian, mi-amintesc din vremea când şedea pe lângă mine, pe Busolei – în douăsprezece capitole ca nişte cânturi de epopee, cu o aglomeraţie de personaje, cu un narator care se povesteşte pe sine, de afară şi din interior, cu o grămadă deschisă de poveşti intercalate, cu o viaţă umilă, tragică pe alocuri, dar colcăind prin toate ungherele, aruncată peste coclauri şi înregistrată în heraldica superioară şi tihnită pe moment a ritualului pregătirii şi sorbirii cafelei. Vocile centrale, Ulise şi Nestor ai acestei iliade armeneşti, sunt, pe lângă narator, bunicii Garabet Vosganian şi Setrak Melichian. Ei plimbă poveştile din Focşani la Craiova, din Turcia în Persia, din Rusia până în Siria şi Liban. Poveşti în general triste şi înnodate, tratate cu multă delicateţe şi cu o mare cantitate de umor. Poveşti unele peste altele: a lui Melik, a lui Yussuf, a lui Aurel Dimofte şi a nevestei sale Anica, a lui Carol Spiegel, Vasile Niculiţă, Sahag Şeitanian şi a lui Micael Noradunghian, magul hărţilor. Unele nume sunt de-a dreptul născocite, am impresia, pentru hazul lor, Fringhian, Vrej Papazian, Staipelochian etc. (şi noi ne jucam, pe vremuri, cu nume fictive de tipul Hartan Academician sau Cvartal Politician, atunci când făceam franceza cu madame Bedighian şi la muzică o aveam pe madame Berenghi!; de altfel, e de observat cum această carte se hrăneşte cu şi din contribuţiile tuturor armenilor importanţi din cultura română, îl are ca lector pe Agopian, iar ca redactor pe doamna Magdalena Popescu-Bedrosian). Mai mult, Cartea şoaptelor este ca un chivot purtat de poporul diasporei, carte-evantai unde se însemnează totul şi care cuprinde atât răcoarea începuturilor, cât şi neliniştile pâcloase ale devierilor imprevizibile prin timp.

Autorul-martor-narator chiar spune: „În Cartea şoaptelor nu există personaje imaginare, de vreme ce toate au existat pe această lume, în locul, în vremea şi cu numele lor. Există un singur personaj care poate părea imaginar, prin faptul că existenţa lui transformă Cartea şoaptelor într-o realitate în trepte, care se multiplică pe sine, precum două oglinzi puse una în faţa celeilalte. Adesea, eu scriu despre povestitorul Cărţii şoaptelor. În povestea mea, povestitorul povesteşte despre Cartea şoaptelor. Iar în această nouă carte povestită apare din nou povestitorul care povesteşte. El povesteşte despre povestitor şi despre povestea lui.”.

Ce vrea să fie, de fapt, acest roman înţesat de documente, de istorie şi de personaje care se povestesc şi povestesc la rândul lor? Desigur, un sipet de amintiri, dar şi o colecţie de evenimente zbârnâind prin ceaţa deasă a veacului ce tocmai s-a încheiat de un deceniu. Zice, la un moment dat, un personaj dintre cei doi rezoneuri, că în lume nu există decât un singur război, care izbucneşte unde şi când nu te aştepţi, ca o urticarie. Cartea şoaptelor este un soi de răboj, unde sunt înscrise vieţi, morţi, focuri, mirosuri, gustul sărat al mării şi, evident, şoapte. Ele, şoaptele astea adică, învelesc diverse tandreţuri, asasinate, o contrabandă de cuvinte măcinate uşor, dar şi rugăciuni. Miracole, în general, bre! Romanul, căci asta este, la urma urmei, e o lungă şi încovrigată iniţiere, o mirare, o introducere în tainele lumii, o întinsă mărturisire. Un roman livresc, alcătuit parcă în calupuri, cum era halviţa în copilăria noastră şi cum era zahărul, în căpăţâni, îmi spunea mama, şi ea fiică de negustor de coloniale de la Brăila, dar mai înspre grecotei, că aşa era acolo, plin de greci, evrei, armeni, ruşi, turci şi, mai ales, români cu toţii. (De altminteri, ca să povestesc şi eu oarece, am un văr, Demirgian, iar un frate de-al mamei mele este îngropat în ţintirimul armenesc, că nu era loc la cele din preajmă. Şi, fiind cu părinţii mei în maşină, nu ne-am dat seama că nici nu deranjează pe nimeni, căci acolo, la marginea oraşului, stau alături cimitirele ortodox, lipovenesc, catolic şi armenesc, ultimele două înghesuite de o simplă potecă) Un roman care începe cu o hartă, cu un nuc, unde şade cocoţat un înger bătrân, spre care se uită un copil, şi se sfârşeşte prin sărutul pe care acelaşi copil i-l dă pe frunte bunicului Garabet, un fel de mort-viu asudând în coşciug. Dacă e să introduc acest roman într-o serie, l-aş aşeza alături de Ambasadorul lui Cochinescu sau de cartea despre Patimile Sfântului Tommaso d’Aquino, a lui Alex Mihai Stoenescu, alte best-seller-uri îmbibate de mirosul de scorţişoară al erudiţiei. Şi Şlapac, şi Ecovoiu, şi Agopian ar intra în linia asta, şi mai toată generaţia mea, dar cea mai mare apropiere mi-o inspiră romanele-memorial, foarte interogator ironice, ale lui Mihai Ispirescu, Coastele lui Adam, despre luni şi despre petrecerea zilelor, şi al lui Cavanna – vestitul fondator, printre alţii, al revistelor satirice „Hara-Kiri” şi „Charlie Hebdo” – Les Ritals, asezonat, cel din urmă, şi el, cu o hartă a domeniului întâmplărilor cuprinse între paginile lui.

Nota site-ului – Autorul „Cartii soaptelor” a debutat in Suplimentul literar-artistic al Scanteii Tineretului, in 1983, cu povestirea „Moartea lui Visarion”. Cel care l-a publicat in paginile revistei „Urzica, prin 1985, a fost dramaturgul Tudor Popescu. De asemenea, trebuie adaugat ca Hartin Fringhian si Vrej Papazian au existat pe acest pamant si chiar cu aceste nume, ca dovada chiar acest site unde apare testamentul lui Fringhian si unde, in album, la rubrica „Rasfoieste!” exista o fotografie care il infatiseaza pe Vrej Papazian, alaturi de alti eroi al cartii.

Articolul mai-sus citat, sub semnatura lui Nicolae Iliescu, a aparut in magazinul cultural „Clipa”, editat de Fundatia „Niste tarani”.