Anul literar 2009 – Anul crizei, anul prozei

Articolul cu acest titul a fost publicat de Daniel Cristea- Enache in Observatorul cultural nr 250 (508) din 14-20 ianuarie 2010.

„Cristian Teodorescu, prin Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească), şi Varujan Vosganian, cu Cartea şoaptelor (Polirom), au dat cele mai bune romane româneşti din 2009. Extrem de diferite, cărţile lor au în comun recuperarea şi integrarea ficţională a unui trecut asumat individual şi explorat, în cercuri tot mai largi, la dimensiunile familiei, ale comunităţii, etniei şi naţiunii. La Cristian Teodorescu avem drama României interbelice comunizate cu forţa; la Varujan Vosganian, tragedia armenilor hăituiţi de agresori diferiţi şi risipiţi în toate vînturile istoriei. Surpriza produsă criticii de întîmpinare şi publicului larg de către Varujan Vosganian este considerabilă.”

Fiindcă întotdeauna am fost înclinat să văd, prin sticla unui pahar, mai degrabă partea plină decît pe cea goală, nu mă voi lăsa nici în acest bilanţ personal al anului editorial 2009 pradă pesimismului catastrofic.

Evident, sub raport economico-financiar, 2009 a fost un an de serios recul pentru mai toţi cetăţenii României capitaliste. În spaţiul public al informaţiei socio-culturale, vîrful aisbergului deprimant constă în închiderea unui ziar de tradiţie precum Cotidianul sau  în falimentarea unei edituri, Nemira, puternică şi vizibilă în anii ’90. Sub aceste lucruri triste stă subţierea dramatică a oricum firavei noastre clase de mijloc, de întreprinzători şi consumatori stimulînd, prin cerere, oferta.

Selecţie dură, dar corectă

Există însă şi un element pozitiv în această diminuare (pesimiştii incurabili vor spune: prăbuşire) a pieţei autohone de bunuri materiale şi simbolice. Economia de piaţă are enormul avantaj că se adaptează din mers la supraîncălzire, ca şi la contracţie, verificînd în parametri ce diferă potenţialul firmelor, al companiilor şi al oamenilor care le compun. În perioade de exces consumerist, cum am înregistrat în 2008, toţi competitorii au succes. În perioade de criză, o selecţie dură, dar corectă în coordonatele ei, tranşează lucrurile, separînd companiile sănătoase de cele prost întocmite, profesioniştii de veleitari, pomanagiii guvernamentali de capitaliştii veritabili. Oricît de originală ar fi, în continuare, economia noastră de piaţă, mecanismele tradiţionale de ajustare şi autoreglare deja funcţionează.

Douăzeci de ani după 1989, procesul de transformare structurală poate fi considerat încheiat. De la un sistem cultural centralizat, etatizat şi controlat ideologic s-a produs în timp transferul către un sistem deschis, plural, liberal, diversificat ca paletă a opţiunilor individual-comunitare. Cu cîţiva ani în urmă, subvenţiile de la Stat aveau încă o pondere însemnată în fluxul editorial. În ecuaţia anului 2009, ele aproape că nu mai contează. Nu spun că Statul n-ar trebui să se implice în subvenţionarea culturii scrise şi în conservarea patrimoniului naţional. Spun doar că acest sprijin, atunci cînd este oferit la întîmplare (sau dirijat, pe bază de clientelă politică), nu ajută, de fapt, la nimic. Căci sistemul de subvenţii trebuie să completeze patrimonial „rutele“ comerciale, buna funcţionare a pieţei de carte, iar nu să ridice, fraudulos, edituri fantomatice la palierul de performanţă al celor veritabile.

Mai toate apariţiile editoriale notabile din 2009 au aşadar un fundal relativ sănătos, fiind generate de un sistem cultural în care se şi inserează. Ele se datorează, pe de o parte, talentului şi productivităţii literatorilor români, iar pe de alta, stării generale a lucrurilor în cîmpul cultural, afectat de criza economică, dar şi reîntărit de ea. În aceste condiţii, fără a avea intenţia de a face calambururi sau exageraţiuni retorice, anul Crizei e unul… îmbucurător. O carte bună apărută în 2009 este o carte care se susţine din ambele puncte de vedere: ca entitate simbolică inefabilă, valorizată şi receptată estetic, şi ca produs real pus în vînzare de o companie de profil şi achiziţionat de un număr de cumpărători-cititori. Şi numărăm multe cărţi bune, în bilanţul lui 2009…

Timpul are răbdare cu romancierii

Majoritatea sînt de gen prozastic, ceea ce, iarăşi, e un element pozitiv. Poezia se scrie oriunde, oricînd şi, hélas!, oricum. Proza se scrie şi se publică într-un sistem funcţional – şi într-o durată mai lungă a proiectelor duse pînă la capăt. Lăsînd deoparte excepţiile de la regulă (capodoperele impredictibile), cărţile semnificative de proză devin reprezentative pentru un interval temporal, pentru o epocă literară şi pentru un spirit de aşezare, într-un fel anume, a societăţii. Proza fixează şi structurează timpul în care trăim; iar dacă anul recent încheiat a furnizat atîtea surprize şi confirmări în genul epic, înseamnă că timpul, vorba lui Preda, are din nou răbdare cu romancierii şi cu cititorii lor. 

Cristian Teodorescu, prin Medgidia, oraşul de apoi (Cartea Românească), şi Varujan Vosganian, cu Cartea şoaptelor (Polirom), au dat cele mai bune romane româneşti din 2009. Extrem de diferite, cărţile lor au în comun recuperarea şi integrarea ficţională a unui trecut asumat individual şi explorat, în cercuri tot mai largi, la dimensiunile familiei, ale comunităţii, etniei şi naţiunii. La Cristian Teodorescu avem drama României interbelice comunizate cu forţa; la Varujan Vosganian, tragedia armenilor hăituiţi de agresori diferiţi şi risipiţi în toate vînturile istoriei. Surpriza produsă criticii de întîmpinare şi publicului larg de către Varujan Vosganian este considerabilă. Dacă ar fi să aleg însă unul dintre aceste două romane excepţionale, aş merge pe veritabila bijuterie epică a lui Cristian Teodorescu. Remarcabil e, totodată, nivelul majorităţii cărţilor de proză de pe lista următoare, pe care se înscriu autori din toate generaţiile: de la „şaizeciştii“ Augustin Buzura (Raport asupra singurătăţii, Polirom) şi Norman Manea (Vizuina, Polirom) la „optzecişti“ precum regretatul Ioan Lăcustă (Replace all, Polirom), Matei Vişniec (Sindromul de panică în Oraşul Luminilor, Cartea Românească), Bedros Horasangian (Miss Perfumado şi alte femei, Leda), Constantin Stan, (Trăieşte şi mergi mai departe, Editura Pămîntul, Piteşti); şi de la inclasabilii generaţionist Radu Ţuculescu (Stalin, cu sapa-nainte!, Cartea Românească), Florin Manolescu (Mentaliştii, Cartea Românească), Andrei Cornea (Poveşti impertinente şi apocrife, Humanitas) la autori debutaţi şi afirmaţi după 1989 ca Dan Perşa (Cărţile vieţii, Cartea Românească), Ioana Drăgan, Mafalda (ALLFA), Dan Lungu (Cum să uiţi o femeie, Polirom), Lucian Dan Teodorovici (Celelalte poveşti de dragoste, Polirom) ori Liviu Bârsan (Asylant, Curtea veche).

Poezia, volume din sfera mai-mult-decît-onorabilului

Ascensiunea scriitorilor de ultimă generaţie, care au depăşit stadiul tinerelor speranţe şi au dat volume noi din sfera mai-mult-decît-onorabilului, se observă şi mai clar în domeniul poeziei. Dan Coman (Dicţionarul Mara, Cartier), Claudiu Komartin (Un anotimp în Berceni, Cartier), Elena Vlădăreanu (Spaţiu privat, Cartea Românească) şi Domnica Drumea (Not for sale, Cartea Românească) reconfigurează, prin calităţile şi chiar prin imperfecţiunile plachetelor publicate, paleta largă, diversificată, a noului lirism. Trebuie, de asemenea, menţionaţi mereu profesionistul Alexandru Muşina, cu Regele dimineţii (Editura Tracus Arte, Bucureşti), şi Ion Zubaşcu, cu Omul disponibil (Brumar), sintetizator şi sintetic. Pe un podium virtual se plasează un autor dispărut de un timp dintre noi şi recuperat editorial: Ion Monoran (Eu însumi, ediţie îngrijită de Viorel Marineasa şi Daniel Vighi, Cartea Românească), discretul şi atît-de-poetul Mircea Bârsilă (Monede cu portretul meu, Editura Pământul, Piteşti) şi, pe prima poziţie, formidabila Angela Marinescu, cu ale sale Probleme personale (Cartea Românească). Cel puţin nouă apariţii pregnante în ordine lirică înseamnă că anul prozei este unul bun şi în materie de poezie.

Critica, debuturile, memorialistica

Mai sărac s-a dovedit 2009 în ceea ce priveşte cărţile bune de critică şi istorie literară, eseu şi publicistică. George Ardeleanu, cu monografia N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii (Humanitas), şi Gelu Negrea, cu exhaustivul Dicţionar subiectiv al personajelor lui I.L. Caragiale (Cartea Românească), Vasile Ernu, cu provocările intelectuale din Ultimii eretici ai imperiului (Polirom), şi Mircea Mihăieş, cu o carte, în fine, „serioasă“ precum Despre doliu (Polirom), inconfundabilii publicişti-eseişti-scriitori Cristian Tudor Popescu (Cuvinte rare, Polirom) şi Dan Petrescu (Secta gînditorilor de estradă, Polirom) şi-au onorat, în orice caz, statutul. Nu acelaşi lucru se poate spune despre studiul Martei Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Polirom), în care autoarea a confecţionat, tendenţios şi distorsionat-academic, imaginea unui Sebastian precursor şi ilustrator al extremismului de dreapta interbelic.

Nu stăm rău nici la capitolul „Debuturi“. Dintre zecile de noi apariţii, se detaşează Andrei Terian, cu intimidantul tom G. Călinescu. A cincea esenţă (Cartea Românească), provocatorul programatic Ovidiu Şimonca, cu interviurile din Pot să vă mai enervez cu ceva? (Cartier), originala Corina Sabău (Blocul 29, apartamentul 1, Polirom) şi savurosul Matei Florian (Şi Hams Şi Regretel, Polirom); nu în ultimul rînd, Stoian G. Bogdan, cu un volum de poezie ca o gură de aer tare: Chipurile (Cartea Românească). Va fi greu pentru juriile ce vor delibera asupra debuturilor din 2009… 

Constanţa Buzea, cu ecorşeele din Creştetul gheţarului. Jurnal 1969-1971 (Humanitas), Virgil Nemoianu şi Sorin Antohi, cu discuţia analitică din România noastră. Conversaţii berlineze (Editura MNLR), şi Gabriel Andreescu, cu implicat-reflexivul L-am urît pe Ceauşescu (Polirom), confirmă vitalitatea, de la an la an, a sferei non-fiction: memorialistică şi jurnal, interviuri şi autoscopii.

De mare impact au fost, în 2009, unele dintre sutele (fără exagerare) de evenimente desfăşurate pe întinderea sau în extensiile României culturale. Premiul Nobel pentru Literatură acordat Hertei Müller a dus la închiderea, chiar şi pe jumătate, a unui vechi complex românesc (de ce nu avem şi noi un Nobel?); şi a provocat replierea aproape comică a unor critici şi istorici literari, deveniţi subit admiratori ai laureatei. Turneul lui Salman Rushdie, în România, a determinat o coadă, la Tîrgul de Carte, cum n-am mai văzut decît în anii în care Octavian Paler dădea autografe la standul Editurii Albatros. În fine, relansarea Colecţiei BPT de către Jurnalul naţional a oferit publicului larg posibilitatea unei reconectări cu autorii noştri canonici, de la antebelici şi interbelici la „şaizecişti“. O iniţiativă privată contribuind la lectura de masă… 

2009 e, cum se spune, deja istorie. Anul marii crize financiare nu a fost – din fericire – şi unul de criză editorială. Dimpotrivă.