Laudatio pentru premiul oferit „Cartii soaptelor” de catre revista „Viata Romaneasca”
Laudatio la premiul pentru proza „Mihail Sadoveanu” a fost prezentat, in cadrul festivitatii care a avut loc la Sala oglinzilor din Casa Monteoru, sediul Uniunii Scriitorilor din Romania, de catre criticul Dan Cristea, redactor-sef al revistei „Luceafarul”. Cateva cuvinte de prezentare au mai rostit Nicolae Prelipceanu si Marian Draghici, redactorul-sef si redactorul-sef adj ai „Vietii Romanesti”.
Ceea ce gasesc extraordinar in Cartea soaptelor, dincolo de faptul ca ne ofera o originala si teribila marturie despre suferintele si pribegiile unuia dintre cele mai vechi popoare ale lumii, este imposibilitatea de a prinde si de a fixa precis aceasta scriere in felul in care s-ar prinde cu acul o insecta in insectar. Opera lui Vosganian depaseste definitiile si incorsetarile prea exacte, trece de limitele lor, le amesteca si le intretaie.
Este roman, dar si memorialistica, este poveste, dar si o saga alcatuita din mai multe povesti, este si istorie, dar si fictiune imaginara, este reconstructie, dar si poezie, este o cronica de familie, dar si o fresca tragica imbratisand colectivitatea anonima si un destin comun, al exilului si al pribegiei. Aceasta nefixare productiva de sens, aceasta fluiditate a incadrarilor categoriale se oglindeste si in incercarile multiple ale autorului de a-si defini scrierea si in a caror subsumare cred ca se afla si o buna parte din poezia iradianta a textului.
Dau cateva exemple, dintre multele pe care le ofera paginile operei: “Cartea soaptelor este o realitate in trepte, care se multiplica pe sine, precum doua oglinzi puse una in fata celeilalte”; “Cartea soaptelor nu este o carte de istorie, ci mai degraba o culegere de psalmi, caci vorbeste indeobste despre cei invinsi”; “Poate ca in loc de Cartea soaptelor, aceasta poveste s-ar putea numi Cartea lecuirii” caci “ea povesteste despre oameni trecuti printr-o suferinta de neinchipuit, de care fiecare a cautat sa se vindece in felul sau”; “Cartea soaptelor este o carte a starilor de constiinta”. Cartea soaptelor este o poveste, dar nu o poveste personala, ci o poveste a vorbitului in soapta. Se mai pot da exemple inca, dar ramane sa subliniem un lucru. Definirea cea mai incercata, cea mai des intalnita se face prin intermediul termenului de poveste. Iar aici Varujan Vosganian vine cu instinctul de exceptie al creatorului. Povestea lui e o poveste deschisa, care se multiplica parca de la sine, si unde o istorie nu o anuleaza pe cealalta, ci se adauga la aceasta.
Barthes observa undeva ca vorbirea este ireversibila si ca acest fapt constituie fatalitatea ei. Ceea ce este spus nu poate fi desfacut, anulat, ci doar corectat in sensul continuarii. Vorbirea este un soi de fosnet, fosnetul limbajului. Or acest fosnet al limbajului, sau in termenii cartii lui Vosganian, acest limbaj-soapta, care inseamna limbaj pe jumatate rostit, ambiguitate a vorbirii, dar si a auzuluui, limbaj de-abia articular sau articulat din rostire si tacere, din supunere si nesupunere, din realitate si sugestie, constituie tocmai ceea ce se straduieste sa surprinda creatorul si sa-i dea concretete si forma deplina. O asemenea transformare a fosnetului limbajului narativ, al legendelor, povestilor, evenimentelor si intamplarilor, intr-o voce puternica si inconfundabila reprezinta una din performantele de captenie ale lui Varujan Vosganian din mult laudata (si pe buna dreptate) Carte a soaptelor.
