Viata medicala: Un roman „document-dramă”

  „Cartea şoaptelor” nu este o carte de istorie, ci „una a stărilor de conştiinţă”. În ea îşi află locul personaje diferite „al căror nume nu-l mai rosteşte nimeni. Pentru acestea din urmă, pentru morţii fără nume şi fără prenume, «Cartea şoaptelor» a rămas un pomelnic.

Cunoscutul om politic şi economist Varujan Vosganian, vicepreşedintele Uniu­nii Scriitorilor din România, a debutat editorial în primii ani ai ultimului deceniu din secolul al XX-lea, cu ceea ce s-a chemat „literatură de sertar”, concretizată în placheta de versuri „Şamanul albastru” şi cu volumul de proză „Statuia Comandorului”, pentru care Aso­ciaţia Scriitorilor din Bucureşti l-a răsplătit cu un premiu pentru „cea mai bună carte de proză a anului” în 1994. În 2001, el a publicat o ediţie bilingvă româno-engleză de versuri „Ochiul cel alb al Reginei”, iar în anul 2004 – un alt volum de versuri – „Iisus cu o mie de braţe”, apărut într-o elegantă casetă, bogat ilustrată, care se oferea cititorului sub forma unui triptic. Cu fiecare volum de versuri, Varujan Vosganian a demonstrat o maturi­zare a mijloacelor sale de expresie, o anume sensibilitate, aţâţ în poeziile de dragoste, cât şi în cele filosofice. Poetul are un profil liric aparte, versurile sale emanând o anumită melancolie, izvorâtă din stările sale emoţio­nale, privind la lume cu reţinere şi îngrijorare. Dar mereu cu nădejde în spiritul divin. De altfel, unul dintre criticii literari români considera că omul politic Varujan Vosganian „este dublat de un poet la fel de grav, de elegant şi de profund”.

Astăzi se poate spune că Varujan Vosganian se dovedeşte şi un romancier „la fel de grav, de elegant şi de profund”, căci am avut privilegiul de a fi printre primii cititori ai primului său roman – CARTEA ŞOAPTELOR – apărut recent la Editura „Polirom”.

Experienţa celorlalţi oa­meni de litere armeni din lume a dovedit că,  dacă prima generaţie   nu   dorea   să-şi amintească de tragedia trăită de poporul armean în 1915, cea de-a doua dorea chiar să uite,   iar   cea   de-a   treia generaţie nu numai că vrea să-şi amintească, dar chiar vrea să se întoarcă la rădăcinile sale. Ceea ce face din plin autorul romanului de debut „Cartea şoaptelor”.

Ca şi cum ar vorbi despre o experienţă personală, Varujan Vosganian se referă la experienţa bătrânilor copilăriei sale şi a celorlalte personaje care i-au populat primii zece ani ai vieţii, dar prin ele ajunge la personaje şi evenimente din trecutul dramatic al neamului său, fie că sunt oameni simpli, de rând, sau personalităţi care s-au afirmat într-un moment sau altul al istoriei comunităţii armene din România şi, prin extensie, cu personalităţi-cheie din momen­tele cele mai dramatice, chiar tragice ale vieţii armenilor de pretutindeni. Autorul conferă astfel o perspectivă narativă şi o fasonare estetică, dincolo de asamblajul romanesc al cărţii, ea fiind oarecum „o istorie personală”, în sensul de mărturie cu caracter istoric. Se simte că, dincolo de amintirile personale, autorul a consultat un bogat material cu caracter de arhivă, la care a adăugat informaţiile obţinute mai demult sau mai recent, prin contacte personale, ceea ce îi conferă romanului o greutate specială. Ca atare, fără teama de a greşi, se poate considera că avem de a face cu un roman de tip „docu-drama”, căci paginile cărţii aproape că nu au caracter de ficţiune, decât acolo unde genul o necesită şi imaginaţia autorului devine debordantă.

Fapt demn de remarcat este că toţi oamenii în mijlocul cărora autorul şi-a petrecut copilăria erau bătrâni, printre care, în prim-plan, se află ambii bunici, ambii trecuţi prin genocid şi salvaţi în mod miraculos. Din lectura romanului, reies amintirile cele mai duioase despre cei doi bătrâni înţelepţi. Cu deosebire despre bunicul patern, Garabet Vosganian, care l-a învăţat să se apropie de cărţi, de scris şi de povestirile cele mai dramatice din istoria neamului său. Fiind o persoană cu însuşiri şi îndeletniciri multiple, cu o bogată experienţă de viaţă, bunicul patern i-a deschis ochii asupra lumii, vieţii, credinţei. De altfel, autorul mărturiseşte, la un moment dat: „În copilărie, trăiam într-o lume a şoaptelor (…) Abia mai târziu am aflat că şoapte are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea şi rugăciunea”.

Varujan Vosganian se dovedeşte un romantic care recunoaşte că de la călugării din neamul său a primit puterea de a spune rugăciunea inimii, fără să mai aibă nevoie de cuvinte; de la războinicii din neamul său el a primit puterea de a fi învins, dar purtându-se ca un învingător, iar de la păstorii din neamul său a primit puterea de a cinsti anotimpurile. Aşa cum cinsteşte, de pildă, fructele-simbol ale armenilor – caisa şi rodia. Aceasta din urmă este pentru autor „mielul tăcut al Domnului”, căci dintre toate fructele pămân­tului, ea a ales să-i înso­ţească pe bătrânii bătrânilor săi pe drumurile morţii, tre­când prin cele şapte cercuri – etape ale deportării spre Deir-es-Zor, în deşertul Siriei. Varujan Vosganian revine obsedant la scenele exodului, reconstituite în imagini cutremurătoare. El consideră că, în general, mormintele se numesc şi se împodobesc, pentru ca „să nu fie cu totul uitaţi cei înmormântaţi acolo”. În schimb, „gropile comune au fost făcute pentru ca cei aruncaţi acolo să fie uitaţi cât mai degrabă”. De aceea, ele „constituie partea cea mai vinovată a istoriei.” Este evident că „niciunul dintre noi, care am avut fiecare pe bătrânii săi armeni, nu poate ocoli timpul acela, nu poate spune că nu l-a trăit. Pentru că fără ceea ce s-a petrecut în 1915, vieţile noastre nu pot fi explicate.”

Trebuie subliniat că în „Cartea şoaptelor” nu există personaje imaginare, ci toate au existat „în locul, în vremea şi cu numele lor.” De aceea, „Cartea şoaptelor” rămâne aceeaşi pentru oricare timp, „ca un coral de Johann Sebastian Bach, ca o poartă îngustă şi scundă”, pe sub care oamenii trec, înclinându-se cu smerenie.

Varujan Vosganian împleteşte, în mod fascinant, descrierea bisericilor şi a mănăstirilor armeneşti din Moldova, cu povestea unor străzi şi familii de armeni, cu povestea sosirii la Constanţa a celor patru sute de orfani-supravieţuitori ai genocidului, cu povestea lui Misak Torlakian, unul dintre eroii operaţiunii „Nemesis”, care a trăit o vreme în România, cu fascinanta personalitate a generalului Dro şi povestea armelor sale, cu destinul tragic al „Legiunii Armene”, cu existenţa lui Levon Zohrab (fiul ilustrului poet Krikor Zohrab, asasinat în 1915 de către autorităţile otomane), ajuns conducător al Monopolului Tutunului din România, cu povestea misterioasă a lui Mikael Noradunghian, conducător din umbră al masoneriei româneşti, cu povestea lui Harutiun Khntirian, consul în România al primei Republici Armene independente (1918-1920), cu emoţionanta poveste a fabricantului de zahăr Harutiun Frinchian.

Zguduitoare sunt şi povestea deportării în Siberia a savantului orientalist Hagop Djololian Siruni şi a altor intelectuali armeni din România după cel de-al Doilea Război Mondial, precum şi istoria repatrierilor în Armenia comunistă din aceeaşi epocă, despre care autorul îi asigură pe cititori că n-o vor găsi nicăieri, „căci nimeni n-a vrut s-o povestească până la capăt şi, cu atât mai puţin, s-o scrie în toată grozăvia ei”, cu un exemplu concret din familia naşului său.

Îată de ce „Cartea şoaptelor” nu este o carte de istorie, ci „una a stărilor de conştiinţă”. În ea îşi află locul personaje diferite „al căror nume nu-l mai rosteşte nimeni. Pentru acestea din urmă, pentru morţii fără nume şi fără prenume, «Cartea şoaptelor» a rămas un pomelnic.” De aceea, „Cartea şoaptelor”, ca orice carte, „nu este o cronică a lucrurilor trăite sau închipuite, ci a lucrurilor mărturisite”. Nu degeaba, bunicul său, Garabet, credea că „întotodeauna rămâne cineva care să povestească”. Astfel, Varujan Vosganian devine un erou al „Cărţii şoaptelor”, cu singura diferenţă între el şi ceilalţi care o vor parcurge, că el este întâiul ei cititor, postură despre care crede că „nu este decât întâmplătoare”.

Romanul „Cartea şoaptelor” îşi păstrează înţelesurile pline de miez şi, chiar dacă el apare, mai întâi, într-o limbă cu circulaţie restrânsă, cum este limba română, merită să intre pe deplin într-un circuit internaţional, astfel încât, pe lângă o traducere în limba armeană, să devină un bun al patrimoniului literaturii universale, prin traducerea în limbi de mare circulaţie, aşa cum, de altfel, s-a subliniat la recenta lansare oficială de la Bucureşti.

Sunt convinsă că romanul de debut al lui Varujan Vosganian va avea destinul pe care îl merită.

Madeleine KARACAŞIAN

VIATA MEDICALA nr.33/14 august 2009