Doina Rusu : Compendiu românesc al unei istorii zguduitoare

„Mi-aş dori ca romanul lui Varujan Vosganian să fie o piatră la temelia unui viitor monument al holocaustului armenesc, ridicat undeva, pe drumul dintre Sivas şi Deir-ez-Zor, sau pe muntele Musa Dagh.”

Toamna acesta a adus iubitorilor de lectură un dar a cărui valoare sporeşte prin unicitatea sa. Darul acesta se numeşte „Cartea şoaptelor” şi este primul roman al lui Varujan Vosganian, cunoscut pînă acum doar ca poet şi teoretician.Mărturisesc că, după ce am citit-o pe nerăsuflate, mi-am dorit să fi fost eu autoarea acestei cărţi.

Nu pentru că aş fi armeancă, ci ca semn al respectului pe care familia mea îl avea faţă de comunitatea armenească din oraşul în care am copilărit. Reamintindu-mi de – a lungul anilor unele amănunte de un specific inedit din viaţa locuitorilor Străzii Armeneşti – mulţi dintre ei urmaşi ai celor care primiseră de la Alexandru cel Bun ucazul prin care domnia accepta înfiinţarea la Suceava a unei episcopii armeneşti – mă întrebam cum se face că intelectualitatea armenească nu naşte o scriere care să scoată la lu­mină  istoria multimilenară a acestui popor indo-european, greu încercat   de-a lungul veacurilor şi care, ameninţat cu dispariţia, a avut  puterea de supravieţuire a ierbii ce creşte din nou după ce-a fost strivită  sub copitele cailor. 

Şi iată că lucrul acesta îl face acum Varujan Vosganian care, mergînd pe firul memoriei strămoşilor, a unor fotografii şi al unor documente, reface din crîmpeie disparate, cu un excepţional dar de povestitor, zbuciumata istorie a armenilor, cu filele ei însîngerate de genocidul care s-a abătut la sfîrşit şi la început de veac XX asupra acestui neam ale cărui ţinuturi se întindeau odinioară de la Marea Neagră la Marea Caspică şi pînă la Mediterana.

Titlul cărţii devoalează o realitate explicabilă prin numeroasele persecuţii de o cruzime inimaginabilă, pe care le-au suportat armenii – primul popor din lume creştinat oficial  –  mai întîi hăituiţi, zdrobiţi fizic şi psihic pînă la decimare, ca într-un cleşte al morţii, atît de către Imperiul Otoman, cît şi de Rusia devenită sovietică, şi persecutaţi mai tîrziu  de către comunismul românesc, aservit Moscovei.

Atunci cînd aveau de discutat ceva important, eroii cărţii, unii dintre ei scă­paţi ca prin minune din infernul convoaielor de exterminare, mînate sub şuieratul gloanţelor spre Siria, vorbeau în şoaptă şi în locuri ferite de urechile neprietenilor. Şoaptele acestea, ale bunicilor, rudelor sau cunoscuţilor din comunitatea arme­nească din Focşani i s-au întipărit în memorie şi în suflet copilului Varujan, iar peste ani, scriitorul Vosganian le-a împletit cu felurite întîmplări din destinul necru­ţător al armenilor, pentru a ni le oferi acum, sub forma unui amplu roman bine structurat, în care traumele propriei familii se subsumează suferinţelor neamului.

Din mozaicul istoric se desprind personaje vii, memorabile, caractere puternice, indiferent dacă ele sînt eroi însufleţiţi de ideea autosacrificiului întru izbăvirea neamului, sau sînt simpli naratori ai tragicelor evenimente. Bunicul din partea tatălui, înţeleptul Garabet Vosganian, cumnatul său, imprecativul Sahag Şeita­nian, cizmarii Merzian şi Minasian, care se concurau între ei, Arşag, clopotarul bisericii, bunica Arşaluis şi alţii care se adunau la sfat de taină sub caisul din mij­locul curţii, departe de garduri şi indis­creţia vecinilor, populează universul copilă­riei autorului, încărcat de amintirea şoaptelor lor. Li se alătură bunicul din partea mamei, Sertak Melichian, descen­dent al unui strămoş identificat într-un anume Melic, prinţ din ţinutul Tabrizului de astăzi, legendarul general Dro, cu povestea armelor sale, devenită folclor, consulul de la Bucureşti al efemerei Re­publici Armene din anii 1918-1920, înalţi prelaţi ai bisericii armeneşti, membrii grupului justiţiar „Nemesis“, avîndu-l în centru pe etern rătăcitorul războinic Misak Torlakian, Harutiun Fringhian cu fa­bulosul său testament, ca simbol al neîn­genunchierii, şi mulţi, mulţi alţii, care alcătuiesc împreună ceea ce autorul însuşi defineşte ca fiind „o carte a stărilor de conştiinţă“. Iar pe Varujan Vosganian însuşi, conştiinţa îl face să nu focalizeze persecuţiile comuniste doar asupra ar­me­nilor săi, ci să-i considere pe aceştia fraţi de suferinţă cu românii. Înăbuşirea revoltei ţărăneşti împotriva colectivizării forţate din Vadu Roşca, sub comanda personală a lui Ceauşescu, întregeşte tabloul dramatic al României, mînată cu pistolul  pe „gloriosul drum al comunismului biruitor“.

Interesul documentar este stimulat de cursivitatea povestirii, care reuşeşte să înglobeze evenimente cruciale din viaţa armenilor, popor care a renăscut prin mai toate ţările lumii din supravieţuitorii calvarului în care au fost aruncaţi deliberat, sub ochii nepăsători ai marilor puteri. Nu o dată, peste tragismul zguduitor al întîm­plărilor se ridică, victorioasă, dorinţa aprigă de a trăi, consfinţind perenitatea unui neam care-şi revendică prin strămoşi des­cendenţa din miticul supravieţuitor Noe.

În timp ce autorul reconstituie dru­murile presărate cu oase ale convoaielor morţii, îi răsar în memorie – uimitoare prin forţa coloristică precum exoticele flori ale deşertului – întîmplări din viaţa cotidiană a armenilor din Focşani, Con­stanţa, Galaţi sau Bucureşti, aflaţi mereu sub ochiul vigilent al autorităţilor, indi­ferent dacă acestea erau antonesciene sau comuniste. Nararea se face cu amară du­ioşie şi un umor bîntuit de tristeţe. La in­trarea trupelor sovietice în Focşani, un ceasornicar iese, plin de entuziasm şi sfidînd dezacordul comunităţii, în întîm­pinarea acestora şi-l îmbrăţişează frenetic pe unul dintre soldaţi. Acesta-l priveşte mai întîi nedumerit, apoi îi pune ţeava pistolului mitralieră sub bărbie şi, după ce-i smulge neinspiratului armean ceasul de la mînă, îl îmbrînceşte în noroiul şan­ţului. De atunci şi pînă la moarte, respec­tivul n-a mai purtat decît ceas de buzunar. Meseriaşii cărora li s-au naţionalizat pră­văliile descoperă cooperativa, se anga­jează în noua formă de muncă şi speculează lipsa de responsabilitate individuală asupra proprietăţii colective, şterpelind de acolo tot ce le trebuie pentru atelierele clandestine de acasă. Deliberările consi­derate importante au loc într-un cavou gol, devenit ascunzătoarea unui radio, la care se ascultau ştirile transmise de BBC, şi a fotografiei vegheate de o candelă a comandantului Onik Tocatlian, cel care salvase cu nava sa sute de armeni, întîi de pe frontul sovietic şi, mai tîrziu, din faţa tăvălugului bolşevic abătut peste România. În tot acest timp, pentru derutarea curioşilor, preotul cădelniţează pe afară, ca la un parastas. Despre ce discutau „con­juraţii“ cu atîta fereală? Făceau, spre exem­plu, supoziţii asupra celor interesaţi în împuşcarea lui Kennedy şi se întrebau neliniştiţi dacă va fi sau nu război. Celor care n-au cunoscut România dinainte de 1989, teama acesta de a vorbi le poate părea hilară, dar, într-o Românie terorizată de interdicţii, ea devenise o componentă a existenţei. Armenii momiţi de către Stalin să se întoarcă în patria ciopîrţită şi înglobată în RSSF Transcaucaziană, pentru a fi apoi deportaţi în Siberia, trimit scrisori în care descriu viaţa îmbelşugată din Armenia sovietică, dar se plîng că domnul Carne îi vizitează doar o dată pe lună, domnul Brînză cel mult o dată pe săptămînă,  şi nu uită să transmită salutări călduroase domnului Staipelochian.

Specificul etnic nu se rezumă la fizionomii, multilingvism, apetitul pentru comerţ şi covoare. El se metamorfozează în culori, fructe sau mirosuri, evocate cu nostalgie şi pioasă aducere aminte. Peste vicisitudinile vieţii îşi întinde protector ramurile caisul – prunus armenica, pomul tradiţional al armenilor – cu fructele sale galben-aurii, culoare prezentă şi pe steagul Republicii Armenia, iar mirosul nucilor prăjite, gustul scorţişoarei şi aroma cafelei măcinate manual şi fierte în ibric de aramă tronconic, cu gîtul strîmt, „ca să înghesuie aburul şi să şuiere“, îmblînzesc clipele unei existenţe care se zbate între disperare şi speranţa ce-şi extrage sevele din roşul sîngeriu al sucului de rodie.

Drept încheiere, vă invit ca din mulţimea aprecierilor elogioase prilejuite de apariţia cărţii să citim împreună cele scrise de Nicolae Manolescu, ştiut fiind că domnia sa este extrem de parcimonios în aprecieri laudative la adresa creatorilor de literatură ai zilelor noastre:

„Iată o carte ieşită din comun, nici numai memorialistică, nici numai ficţiu­ne, cu cîte ceva din amîndouă, şi deopo­trivă extraordinară prin modul în care ţese pe canavaua istoriei numeroase desti­ne individuale. Am întîlnit rareori într-un roman, cum este în definitiv cartea lui Va­rujan Vosganian, o atît de mare densitate de viaţă umană şi de evenimente cruciale în existenţa unei comunităţi. Bogată, variată, palpitantă, cartea nu se poate lăsa din mînă, pentru arta de povestitor pe care autorul o dovedeşte, ca şi pentru inte­resul documentar al reconstituirii unei istorii tragice.“

La acest laudatio aparţinînd celui mai important critic literar român al ultimilor decenii, îmi permit să adaug un gînd pe care mulţi îl au, dar puţini îl rostesc public: mi-aş dori ca romanul lui Varujan Vosganian să fie o piatră la temelia unui viitor monument al holocaustului arme­nesc, ridicat undeva, pe drumul dintre Sivas şi Deir-ez-Zor, sau pe muntele Musa Dagh.Dar pentru aceasta, se cere mai întîi tradus în cît mai multe limbi de circulaţie internationala.

Articolul a aprat in Revista Ararat 19-20/2009.