„CARTEA ŞOAPTELOR” A LUI VARUJAN VOSGANIAN, O ISTORIE REALĂ A GENOCIDULUI- Cotidianul Azg, Erevan

Comunitatea armeană din România este una din cele mai vechi din lume. Armenii au venit aici pentru prima oară în secolele 9-10. Istoria României este plină de personalităţi armeneşti, de armeni cu funcţii şi roluri însemnate.

Scriitorul Varujan Vosganian este preşedintele Uniunii Armenilor din România, membru al Senatului României, fost ministru al finanţelor. Acesta este autorul unei lucrări excepţionale, o carte în care a încercat să-i prezinte lumii Genocidul Armean prin istoriile unor oameni. De vorbă cu Azg, Varujan Vosganian povesteşte despre carte şi despre pregătirea ei.

Domnule Vosganian, despre ce este „Cartea şoaptelor”, care s-a bucurat de un însemnat ecou în presa românească?

Titlul cărţii este „Cartea şoaptelor” precum „Cartea tragediei” a lui Narekaţi, întrucît o asemenea carte nu este doar pentru a fi citită, ci şi pentru a mîntui. Cartea începe şi se sfîrşeşte cu povestea familiei mele, cu familia mea, dar cartea nu este doar o istorie de familie, ci se referă la soarta poporului armean. Cartea nu este numai despre armeni. Aici apar şi evrei, români şi alte naţii. Se povesteşte cum a ajuns familia mea în România, ce viaţă a dus bunicul meu, cum s-au chinuit, cum în acea perioadă de la începutul secolului 20 numeroşi oameni nu au trăit acei ani, ci doar s-au chinuit. Dar cartea nu este scrisă cu mînie, nu tinde să-i învrăjbească pe oameni, ci este o încercare de a explica faptul că lacrimile din ochii tăi nu trebuie să te împiedice să vezi lacrimile din ochii altora. Pot să spun că personajul principal este secolul 20 cu toate noutăţile sale negative, cu războaie mondiale, cu genocid. În această carte sînt descrise cele mai importante evenimente ale noastre, supliciile, martiriul poporului armean la Der Zor, aşa numitele şapte trepte spre moarte, cu descrierea tuturor acelor locuri şi întîmplări în care au pierit armenii. Se relatează apoi istoria ocupării Băncii Otomane de Armen Garo, istoria operaţiunii Nemesis, întrucît doi dintre eroii operaţiunii Nemesis, Misak Torlakian şi Aram Erganian, au venit la vremea aceea şi în România. Torlakian este unul dintre eroii acestei cărţi. Se povesteşte şi despre moartea lui Daniel Varujan, se spune că a fost ucis cu cruzime, dar trupul nu i-a fost găsit, astfel încît sperăm la învierea sa. Se povesteşte şi despre Komitas, Zohrab…

Aţi făcut o lucrare foarte serioasă, aţi reunit laolaltă în carte diferite teme şi informaţii.

În această carte se regăseşte esenţa, identitatea armenilor în secolul 20. Povestesc şi despre Repatriere, cînd o seamă de armeni din România au venit în Armenia în 1946. Dacă luăm orice familie armenească, de oriunde din lume, şi îi relatăm povestea, vom vedea că istoria ei este cea a întregului popor armean. Această carte ia mai multe forme: poţi doar să-i asculţi muzica, de la cîntările noastre bisericeşti cu Saiat-Nova pînă la Zim Kilikia sau Dle Iaman, sau Krunk… sau poţi să-i urmăreşti aromele… de pastramă, de ducliuri, sau culorile… Povestesc despre diverşi inşi, despre viaţa lor, oameni obişnuiţi cu biografii eroice: Levon Zohrab, fiul lui Krikor Zohrab, ce a venit în România, Mikaiel Noradunghian şi alţii. Sînt mulţi cei prezentaţi în această carte, nu-i voi enumera pe toţi.

Prezentarea atîtor istorii în carte cere o muncă de arhivă pe mai mulţi ani. Ce arhive au fost folosite pentru prezentarea acestor istorii?

De-a lungul multor ani am adunat aceste întîmplări. Pot spune cu certitudine că totul în această carte este real. Adică totul, la fel ca armenii, are documentul, certificatul aferent sau pe cineva în viaţă care poate sta mărturie. Materialele le-am adunat din diverse ţări, de la Centrul de cercetare a Diasporei armene de la Paris, din articole de presă apărute în diverse ţări de-a lungul timpului, din documentele şi actele păstrate în Germania, din mărturii despre anii genocidului şi deportarea armenilor, din diverse cărţi şi lucrări, din întîlniri personale cu bătrînii noştri şi din însemnările acestora.

Cînd s-a născut ideea scrierii acestei cărţi şi cît a durat adunarea materialelor?

Pot spune că am început să scriu această carte de cum m-am născut, întrucît am adunat aici toate amintirile mele. Am aşternut-o pe hîrtie din 2003 pînă în 2008. În 2006 am făcut parte din guvernul României şi m-am gîndit că nu trebuie să tipăresc cartea atîta timp cît sînt ministru, deoarece existau alte responsabilităţi, la înalt nivel diplomatic şi politic. În acelaşi timp, eu eram preşedintele comisiilor economice inter-guvernamentale româno-germană şi româno-turcă şi făceam parte din cele mai înalte organisme ale Uniunii Europene. M-am gîndit să nu amestec lucrurile, întrucît această carte relatează exact şi limpede ce şi cum a fost, nu încearcă să găsească un vinovat sau să arate cu degetul pe cineva. Dar se spune despre toate, despre ce fel de oameni erau Talaat, Enver, Gemal, ce fel de oameni erau aceia care i-au pedepsit, de la Armen Garo pînă la Soghomon Tehlerian, despre ce fel de oameni erau aceia care, după război, au visat să formeze legiunea armeană şi să salveze Armenia, cu ce visuri s-au repatriat armenii, cum după război bunicul meu a sperat că răzbunarea s-a încheiat, că omenirea va lua o altă formă, că genocidul va fi recunoscut şi că o Armenie independentă va apărea. Povestea începe în 1890 cînd, la Trabizon, se naşte Misak Torlakian – bunicul meu s-a născut în 1883 – şi se sfîrşeşte în noiembrie 1968, cînd au murit şi Torlakian şi bunicul meu.

Cartea a apărut anul trecut. Ani la rînd o carte nu a mai avut un asemenea succes în România. A primit cîteva premii, practic toate premiile literare din România, cu excepţia premiului Uniunii Scriitorilor, pe care l-am refuzat, deoarece sînt prim-vicepreşedinte al acesteia.

În afară de premiile literare, care a fost în România ecoul faţă de conţinutul cărţii?

Satisfacţia mea este aceea că în decurs de un an în România s-au scris peste 1.000 de pagini despre Genocidul Armean, aproape în toate revistele, prin această carte. Pînă la aceasta, în România, nu am reuşit pe căi politice sau de altă natură ceea ce am reuşit prin cultură. Cartea are aproape 500 de pagini, dar despre ea s-a scris dublu. În străinătate cartea încă nu a apărut, traducerea nefiind una uşoară, apar destul de multe cuvinte armeneşti scrise cu italic- anuşabur, manci, mair – iar traducătorul trebuie să depună un efort suplimentar. În acest moment se traduce în spaniolă şi va apărea la începutul anului viitor. Încă nu ne-am pus de acord cu cine şi unde să o publicăm în engleză. Este uimitor că există interes faţă de carte în Israel. Cotidianul Haaretz i-a dedicat cărţii o pagină întreagă, spunînd că este o capodoperă rară şi că de acum înainte Genocidul Armean are o descriere în literatura universală. Este o mare satisfacţie pentru mine că evreii au acceptat să traducă această carte. Va fi tradusă şi în italiană, sîrbă, arabă. Acum sîntem în negocieri pentru traducerile în germană şi franceză.

În ceea ce priveşte armeana, avem o dificultate, nu putem găsi un traducător din română în armeană. În România avem scriitori ştiutori de armeană, dar aceştia pot traduce din armeană în română. Pentru traducerea din română în armeană vreau ca traducătorul să fie localnic (din Armenia – A.H.).

Dar de ce nu o traduceţi chiar dumneavoastră?

Plăcerea este aceea ca altcineva să o traducă, pentru ca astfel tu însuţi să înţelegi mai bine ceea ce ai scris. Traducerea este un fel de comunicat, iar dacă o faci chiar tu va apărea impresia că te lauzi. Dar eu vreau să fie localnic, ca să ştie subtilităţile. Nimeni nu poate şti mai bine armeneşte ca cineva care a trăit aici şi a absolvit o facultate în limba armeană. Împreună cu Uniunea Scriitorilor din Armenia ne-am gîndit să o traducem, un scriitor să o desăvîrşească din punct de vedere artistic, iar apoi să o citesc eu. Şi măcar astfel să o traducem în armeană. După părerea mea, exemplarul autentic trebuia să fie în armeană. Dar am scris-o în română, iar aceasta, în esenţă, era deja o traducere.

De ce nu aţi încercat să o scrieţi în armeană, întrucît, dacă lucrurile vor continua aşa, mulţi vor scrie doar în limbi străine?

În orice limbă ai scrie trebuie să ai o vastă experienţă, să cunoşti bine viaţa, în toate detaliile. Eu am trăit în Diasporă şi nu am cunoscut nici măcar un ţăran armean pînă la 40 de ani cînd, ca observator al OSCE, am venit în Armenia în 1994. Armenii din România sînt orăşeni. Iar în această situaţie nu aş fi putut găsi cele mai potrivite cuvinte care să exprime felul în care ar fi vorbit ţăranul armean. De cealaltă parte, cartea este vie atunci cînd are cititori. Iar dacă nimeni nu-ţi deschide cartea, parcă te deznădăjduieşti. Şi de aceea am scris-o în româneşte. În al treilea rînd, trebuie să recunosc, am terminat facultatea în România, am diverse experienţe şi stăpînesc româna mai bine ca armeana. Armeana îmi este mai apropiată, armeneşte îmi este gîndul şi vorba cînd mă rog, cînd spun o vorbă de alint nu o pot spune româneşte. Astfel de vorbe dulci îi sînt dragi urechii în armeană. Dar atunci cînd trebuie să cîntăresc toate subtilităţile cuvintelor româna este mai potrivită. Dacă scriam armeneşte aş fi fost un scriitor mediu. Ne mîndrim cu marii noştri scriitori care şi-au prezentat universul în armeană, dar ne mîndrim şi cu, să spunem, William Saroyan, Henri Verneuil şi alţii. Eu mi-am făcut datoria în româneşte. Odată ţineam un discurs în armeană şi tatăl meu s-a tras deoparte, emoţionat. L-am întrebat de ce este emoţionat şi mi-a zis că vorbesc armeneşte mai bine decît el. În această privinţă şi eu mi-am făcut datoria: fata mea vorbeşte armeneşte mai bine ca mine. Mai am o datorie, aceea ca lumea să ne cunoască şi să afle că nu sîntem o cultură mică, izolată, iar scopul meu este acela de a ne îmbogăţi cultura prin cititori.

Interviu realizat de Aghavni Harutiunian

(Cotidianul Azg, Erevan, 17 iulie 2010)