Doina Rusti (photo) – „The Book of Whispers, a beautiful novel!”

http://www.catchy.ro/ce-i-s-a-intamplat-lui-vosganian/54242

Când un scriitor are succes, sar toţi confraţii pe el. Nu ca să-l felicite, ci ca să-l ţină de mâini. Dacă are succes de librării, e un idiot care scrie chestii comerciale. Dacă are recenzii bune, e doar un piarist excelent, fără strop de talent scriitoricesc. Dacă ia premii, se declanşează o adevărată dramă naţională: se zguduie internetul de opinii negative, pozele nenorocitului scriitor sunt transformate în caricaturi, numele lui e aşezat, cu toată condescendenţa, la coada clasamentelor. Cei mai energici dintre denigratori se dedică imediat cauzei şi pun în mişcare trupele de nemulţumiţi, care fierb de multă vreme în fierea proprie, aşteptând momentul potrivit pentru a se exprima. Liderii războaielor sunt întotdeauna neobosiţi şi inventivi. Ei alcătuiesc cu probitate listele de înjurături, le distribuie şi iau toate măsurile ca lucrul să fie dus până la capăt. Se ridică imediat o căpetenie, care îl sună pe scriitor ca să-l întrebe dacă este la curent cu înjurăturile respective, apoi, pentru siguranţă, îi trimite o copie a celor mai alese invective, prin e-mail, SMS, şi prin poşta normală, eventual, printr-o scrisoare cu confirmare de primire.

Asta se întâmplă cu scriitorii care iau premii naţionale.

Vă întrebaţi poate ce se întâmplă cu cei care au succes internaţional. Cu ei lucrurile stau cu totul diferit. Pentru scriitorul de succes internaţional există două etape distincte.

În primul rând, se alcătuieşte o unitate de gherilă, care se străduieşte să închidă principalele trasee ale succesului. E-mail-urile încep să curgă, intrigile se ţes cu viteza netului, iar ostaşii cei mai devotaţi sunt trimişi în primele rânduri. Există întotdeauna un coordonator al serviciilor de informaţii, care are un pluton de blogeri, o piaristă, gata să-şi dea viaţa pentru el, şi un telefon gratuit. Se fac listele cu oferte pentru soldaţi – în premii, în cărţi publicate peste noapte, în rubrici tv şi, nu în ultimul rând, în funcţii şi în subvenţii, desigur, din buzunarul comun. Niciun sacrificiu nu este de ajuns pentru o cauză dreaptă. Un scriitor ieşit la rampa internaţională e împiedicat pe toate căile. I se ia urma şi toţi factorii implicaţi în oprirea agitatorului sunt puşi în mişcare cu o solidaritate totală şi patriotică. Diaspora este pusă la curent cu această stare scandaloasă: un impostor riscă să ne facă ţara de râs. El trebuie oprit, îngenuncheat, înlocuit pe loc cu un alt scriitor, devenit peste noapte extrem de important. Sunt reziliate contracte şi amânate tunee, în numele câte unei bine plasate gogoriţe, de genul că publicarea ori promovarea nenorocitului va declanşa un scandal fără precedent: e antisemit, e pedofil, a colaborat cu Securitatea, e spion. În cartea lui îşi bate joc de toată Europa. Iar editorii europeni iau foarte în serios astfel de ameninţări, mai ales că un zvon poate să terfelească repede orice pasiune.

Dacă, în ciudat acestei bătălii susţinute, totuşi scriitorul reuşeşte să-şi câştige notorietatea literară, toate ostilităţile mor instant. Lumea, până atunci luptătoare, cade la picioarele lui, iar atrocii atacanţi se transformă pe loc în linguşitori pe viaţă ai marelui învingător.

Acesta este traseul obişnuit al scriitorului român.

Mulţi scriitori de talent şi-au dat toată energia pentru a-şi ţine confraţii de mâini, iar această operaţie epuizantă le-a mâncat timpul, energia şi dragostea de scris, încât n-au mai apucat să dea marea operă la care visaseră ei înşişi.

Varujan Vosganian a scris o singură carte (Cartea şoaptelor) şi-a şi fost propus pentru Premiul Nobel. Această întâmplare nu putea să treacă neobservată.

Cazul lui este însă diferit. Ministru, senator, vicepreşedinte al USR, avea mijloacele să lupte împotriva eventualilor denigratori. Dar nu până la capăt.

Cartea şoaptelor a plăcut chiar de la apariţie, scriitorimea recunoscând că este un roman frumos, scris cu simţământ. Cartea narează, la persoana I, povestea unei familii şi istoria armenilor. Cele mai memorabile pagini se referă la genocidul pus la cale de o formaţiune extremistă turcă (1915-1922), soldat cu moartea a 1.500.000 de armeni. Mulţi au fost obligaţi să plece în deşert, spre Siria, într-un marş al morţii, tragedie care n-a fost niciodată recunoscută de către statul turc. Circumstanţele care au generat această stare de fapt sunt specifice Europei de după Primul Război Mondial, care a sfărâmat imperiile şi a schimbat fundamental harta Europei. Anatolia, populată de turci, greci, armeni etc, a intrat în nou formata Republică Turcă, ceea ce a declanşat un adevărat program de epurare etnică din partea turcilor.

Varujan Vosganian descrie drama armenilor din Anatolia, ucişi sau izgoniţi, ceea ce a conferit cărţii sale şi o miză politică. Tradusă în mai multe limbi, promovată, a stârnit entuziasm în comunităţile de armeni şi nu numai. În 2012, Uniunea Scriitorilor din România a propus romanul pentru Nobel. Acelaşi lucru l-a făcut şi organizaţia similară a armenilor. Apoi, în mod neaşteptat, Asociaţia Scriitorilor de limbă ebraică din Israela propus Cartea şoaptelor la Premiul Nobel. Cu toate că există mai mulţi scriitori evrei de top, forumul lor suprem l-a ales pe Vosganian. Versiunea ebraică a cărţii se pare că a sensibilizat, mai ales prin tema genocidului. (Pentru cine vrea să citească mai mult, vedeți cum sună propunerea scriitorilor evrei* la finalul articolului.)

Pe lângă reacţiile comunităţilor scriitoriceşti, au urmat şi reacţii politice. Guvernul turc a protestat oficial, cerând Guvernului României să nu promoveze cartea, considerând-o ofensatoare pentru turci. Astfel de nemulţumiri legate de cărţile de ficţiune sunt frecvente şi ele, de regulă, promovează cartea. Nu şi de data aceasta.

La scurtă vreme după ce Varujan Vosganian a fost pus pe lista pentru un posibil Nobel, a şi fost pus sub acuzaţie. S-a spus că în anul 2006 a subminat economia naţională şi de aceea a şi fost deferit Parchetului.

În lumea noastră politică, populată de seraliştii epocii comuniste, Varujan oricum era o ciudăţenie. Cine mai ţine minte că a fost coordonatorul programului de guvernare în 2004? Că a contribuit la cota aia unică de impozitare, de care ne bucurăm toţi? Că a adus Fordul în România? Că a facilitat existenţa Delphi Diesel Systems, la Iaşi, ori Parcul Tehnologic de la Titu? Sunt, oricum, fapte foarte palide în comparaţie cu bătăile din parlament, înjurăturile şi beţiile memorabile ori cu palatele aurite ale altor parlamentari. Prin comparaţie, Vosganian e un domn educat, care crede încă în forţa exemplului personal. Ceea ce trebuie să recunoaştem e un pic cam anacronic.

De Vosganian am auzit prima oară de la un poet bolnav fără speranţă, dar care spera încă într-o minune. Cineva l-a sunat pe Vosganian, care a şi răspuns, spre marea mea uimire, sărind imediat în ajutorul confratelui nostru. După aceea am avut de multe ori prilejul să constat că e un politician atipic, care răspunde întotdeauna la telefon. Mai mult decât atât: nu refuză pe nimeni, nu rămâne indiferent la suferinţa celorlalţi. Îşi plăteşte datoriile. E un om de cuvânt, generos şi luptător. Are entuziasm, are compasiune. Sunt puţini scriitorii care să nu fi fost ajutaţi de el. Şi toate astea într-o lume sufocată de oportunişti.

Habar n-am în ce constă vinovăţia lui presupusă, însă, cu moştenirea lăsată mie de strămoşi, am puţină încredere în justiţia românească. În ultimii ani am asistat deja la multe erori şi aberaţii, chiar pe această temă a acuzării unor personalităţi de top. Regizorul Andrei Blaier a fost acuzat public de colaborare cu Securitatea comunistă. Ziarele l-au terfelit, prietenii l-au blamat, iar Blaier a şi murit din cauza aceasta. La puţină vreme după aceea, el a câştigat post mortem procesul împotriva acuzatorilor, dovedindu-se că acuzaţiile nu erau adevărate şi că de fapt a fost hărţuit de Securitate non stop. Însă nimeni n-a mai scris despre aceasta. Iar cazul său nu este unul izolat. Presa din ultimii 10 ani a înregistrat un număr impresionant de acuzaţii retrase ulterior, prin adeverinţe de” necolaborare cu Securitatea”. Însuşi Varujan Vosganian a fost acuzat că e spion (cazul Turcu), dovedindu-se în instanţă că totul a fost doar o calomnie. Prin urmare mi-e greu să vorbesc despre acuzaţiile care i se aduc cuiva care ajunge peste noapte persona non grata. Certitudini nu sunt decât că Vosganian e un om onorabil şi un scriitor bun. Restul sunt întâmplări care se leagă în mod evident de ţesătura obişnuită a vieţii noastre româneşti. În plus, povestea ridică suspiciuni şi prin altceva. Vosganian este pus alături de Videanu (cel cu bordurile)! Această alăturare seamănă cu ironiile marinăreşti, din start făcându-mă să n-o iau în serios.

Şi există şi această plasare temporală mai mult decât dubioasă: acuzaţiile aduse lui Vosganian au început exact după ce a fost propus pentru Nobel. Or, cunoscând cum funcţionează ambiţiile scriitoriceşti, mi-e greu să cred că în aceste acuzaţii nu sunt amestecaţi confraţii noştri, scriitorii. Mai ales cei băgaţi în politică, nu foarte puţini.

Povestea lui Vosganian începe cu succesul accelerat al unei cărţi, continuă cu protestul turcilor, cu propunerea pentru Nobel, şi culminează cu nişte acuzaţii extraliterare, al căror rol, în opinia mea, nu este de a elimina un politician, ci de a scoate din circuit un scriitor, ajuns foarte aproape de consacrarea internaţională. Dacă citeşti ce-a scris presa internaţională, comparându-l, de exemplu, cu Marquez, este imposibil să nu vezi imediat şi feţele confraţilor luptători, înverzite de invidie. Ce alt scriitor român a mai avut asemenea presă? Mi-e greu să cred că treaba cu subminarea economiei nu are legătură cu succesul literar. Viaţa noastră literară este puternică şi bazată pe cele mai ridicole ambiţii.

***