Adrian Popa: „The unlived Dead People – a superb Metaphor!”

Ascultam astăzi la Radio România Cultural reluarea unui interviu (difuzat în februarie) cu Varujan Vosganian despre romanul său Cartea Şoaptelor.

Antrenantă, candidă şi deosebit de provocativă această contribuţie literară, istorică şi filosofică a fostului ministru de finanţe…reluarea căreia trebuie într-adevăr apreciată. Nu mă voi referi însă la miezul discuţiei, ci mai degrabă la reflecţiile marginale pe care publicarea romanului i le prilejuieşte autorului vis-a-vis de moarte, religie, divinitate. (A propos, „morţii netrăiţi” este o metaforă superbă în acest interviu, încapsulând foarte bine, cred eu, tragedia generaţiei armene de la începutul şi mijlocul veacului trecut).

 Dar, cum spuneam, în cele câteva cugetări filosofice periferice cărţii, Vosganian încearcă să schiţeze diferenţele dintre omul muritor şi zeii nemuritori, spunând mai întâi că râsul şi plânsul sunt apanajul exclusiv al omului (ca fiinţă reală) şi că ele lipsesc cu desăvârşire din vieţile zeilor (ca fiinţe ireale). Autorul mai face apoi un pas, schimbând registru, şi legănându-se uşor-uşor către subiectul autenticităţii istorice a omlui Iisus Hristos, de care ar trebui, spune el, să ne îndoim oarecumva, dat fiind absenţa viselor din toate notele biografice antice.

Ei, pentru un poet sau romancier, s-ar putea ca acest criteriu să însemne ceva; pentru un istoric însă, aş spune, nu are absolut nici o valoare (altminteri, ar trebui probabil să nege şi existenţa multor personaje istorice foarte certe).

De fapt, cred că nici măcar nu e important să stabilesc dacă visele, sau mai bine zis absenţa acestora din mărturiile literare ale vremii, au vreo legătură cu existenţa reală, în timp şi spaţiu, a lui Iisus Hristos (sau a oricărui alt personaj istoric). Mi se pare suficient doar să remarc aparenta nepotrivire dintre cele două reflecţii juxtapuse ale lui Vosganian asupra disimilarităţii om-zei, respectiv om-Iisus; pentru că, după cum se ştie, în tradiţia nou-testamentală, Iisus este dumnezeu-întrupat şi totuşi supus plânsului (în cel puţin două ocazii), dacă nu cumva şi râsului (dat fiind, de pildă, zicerile sale ironice).

Aşadar, pe baza primului criteriu, existenţa reală şi umanitatea ar fi garantate; dar, pe baza celui de-al doilea, ar fi negate. Sigur, se poate încerca şi o simbioză — de genul, dacă râzi şi plângi, dar totuşi nu visezi, s-ar putea să nu exişti în mod real (sau ca om) — dar, oricum am drege-o poetic domnul Vosganian, tot sună caraghios atât istoric cât şi mai ales ontologic!

Comentariul poate fi gasit pe adresa http://adipopa-newfolder.blogspot.com/