Armanda Filipine (photo) and Braila Chirei: „The Book of Whispers” reminds to me the time of Mihai Eminescu

Recitesc din “Cartea soaptelor” a lui Varujan Vosganian si ajung, in preajma Zilei Culturii Romane (15 ianuarie – data nasterii poetului Mihai Eminescu), la episodul in care Harutiun Khantirian – unul dintre fondatorii Uniunii Armenilor din Romania, primul presedinte al acestei uniuni si consul general al Consulatului Armeniei la Bucuresti (din 1918, cand s-a infiintat, pana in 1929 cand a fost scos oficial din “uz’ pentru ca Armenia fusese dezmembrata…) – nu mai este gasit in biroul sau de la consulat. Disparitia este una misterioasa, ori poate doar asa vrea sa ne lase impresia autorul, cel care spune atat de frumos ca cei cei care intrau acolo l-ar fi putut descoperi pe Harutiun Khantirian daca ar fi cautat printre rafturi si carti ori printre dosare, unde dintre stampile colorate consulul (unei tari care fusese distrusa de atacatori si stearsa din paginile geografiilor) “s-ar fi putut strecura dincolo de aceasta lume ca un scorpion de carti”. Si mai spune Varujan Vosganian ca, in schimb, a fost gasit pe birou textul, in armeana, a poemului “Mortua est!” a lui Eminescu pe care Harutiun Khantirian l-a tradus si l-a scris cu o cerneala ce parea extrem de proaspata in momnetul disparitiei…

Acestea si multe alte episoade din carte imi transfera o stare stranie, de melancolie, de parca as citi amintirile unor bunici, a unor oameni dragi si care au insemnat ceva pentru mine. Poate pentru ca Varujan Vosganian scrie despre armeni – poporul sau – cu o dragoste blanda, cu o luciditate – nu ocoleste adevaruri, nu indulceste trasaturi, nu infrumuseteaza chipuri ori caractere – aproape rece si cu o fantezie lingvistica impresionanta, de adevarat poet, exact cea care ii face pe multi sa-l urasca de-a dreptul pentru talent.

Patrunzand si mai adanc in tainele sentimentului care ma invaluie ca un balsam, pentru ca – trebuie sa recunosc – imi place sa vad cu ce gingasie isi creioneaza armeanul nostru semenii cu nume stranii, ca de pasari miraculoase si de ape vindecatoare, ori de zane si elfi, imi amintesc si o senzatie care se potriveste bine momentului: acea bucurie si surprindere placuta a mainilor ce ating si apoi mangaie o bucata de catifea: moliciunea si finetea, simplitatea si totusi sofisticata aparitie in lumea modei sunt atribute ce infioara si dezmiarda simturile, le ametesc si le asmutesc asupra frumosului ca un hamesit/ gurmand asupra mancarii.

Una peste alta, in preajma armenilor din “Cartea soaptelor’ cu povestile lor de viata atat de frumos purtate in slova de autor, nostalgia mea devine de catifea si se multiplica, asemeni oglindirii in cristal, gata-gata sa cante, sa doineasca, sa planga si sa surada tainic in acelasi timp cu acela tarit de armeni, ba inca si cel trait de Eminesc. Pentru ca asa, in poeme si carti, Mihai al lui Eminovici este viu si nemuritor. Si cultura germineaza frumos, ca graul painii. Care si ea, painea cea de toate zilele, daca are un mester fauritor plin de har, iese gustoasa si frumoasa si parfumata de nu-ti mai trebuie altceva sa te saturi… Asa si cuvintele, si oamenii, si scriitorii si oricare faurar de bine si frumos… cinste tarii/ tarilor care ii are si le trezeste, cum mi s-a intamplat mie, nostalgii de catifea si pofta de (re)lectura.

* * *

Si acum… sa-i dam Cezaului ce e al sau. Sa ne bucuram de poemul eminescian (preluare de pe net)

Faclie de veghe pe umezi morminte,
Un sunet de clopot în orele sfinte,
Un vis ce îsi moaie aripa-n amar,
Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senina,
Cu râuri de lapte si flori de lumina,
Când norii cei negri par sombre palate,
De luna regina pe rând vizitate.

Te vad ca o umbra de-argint stralucita,
Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,
Suind, palid suflet, a norilor schele,
Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O raza te-nalta, un cântec te duce,
Cu bratele albe pe piept puse cruce,
Când torsul s-aude l-al vrajilor caier
Argint e pe ape si aur în aer.

Vad sufletu-ti candid prin spatiu cum trece;

Privesc apoi lutul ramas… alb si rece,
Cu haina lui lunga culcat în sicriu,
Privesc la surâsu-ti ramas înca viu

Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala,
De ce-ai murit, înger cu fata cea pala?
Au nu ai fost juna, n-ai fost tu frumoasa?
Te-ai dus spre a stinge o stea radioasa?

Dar poate acolo sa fie castele
Cu arcuri de aur zidite din stele,
Cu râuri de foc si cu poduri de-argint,
Cu tarmuri de smirna, cu flori care cânt;

Sa treci tu prin ele, o sfânta regina,
Cu par lung de raze, cu ochi de lumina,
In haina albastra stropita cu aur,
Pe fruntea ta pala cununa de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,

Când viata-i o balta de vise rebele;
O, moartea-i un secol cu sori înflorit,
Când viata-i un basmu pustiu si urât.

Dar poate… o! capu-mi pustiu cu furtune,
Gândirile-mi rele sugrum cele bune…
Când sorii se sting si când stelele pica,
Imi vine a crede ca toate-s nimica.

Se poate ca bolta de sus sa se sparga,
Sa cada nimicul cu noaptea lui larga,
Sa vad cerul negru ca luminile-si cerne
Ca prazi trecatoare a mortii eterne…

S-atunci de-a fi astfel… atunci în vecie
Suflarea ta calda ea n-o sa învie,
Atunci graiu-ti dulce în veci este mut…
Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Si totusi, tarâna frumoasa si moarta,
De racla ta razim eu harfa mea sparta
Si moartea ta n-o plâng, ci mai fericesc
O raza fugita din chaos lumesc.

S-apoi… cine stie de este mai bine
A fi sau a nu fi… dar stie bine
Ca ceea ce nu e, nu simte dureri,
Si multe dureri-s, putine placeri.

A fi? Nebunie si trista si goala;
Urechea te minte si, ochiul te-nseala;
Ce-un secol ne zice ceilalti o dezic.
Decât un vis sarbad, mai bine nimic.

Vad vise-ntrupate gonind dupa vise,
Pâna dau în mormintele ce-asteapta deschise,
Si nu stiu gândirea-mi în ce sa o sting:
Sa râd ca nebunii? Sa-i blestem? Sa-i plâng?

La ce?… Oare totul nu e nebunie?
Au moartea ta, înger, de ce fu sa fie?
Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,
Trait-ai anume ca astfel sa mori?

De e sens într-asta, e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte nu-i scris Dumnezeu.

(1871, 1 martie)

https://brailachirei.wordpress.com/2016/01/14/nostalgii-de-catifea/