Feed-back, magazine of literary experiment and Alexandru Zotta: The Book of Whispers, the resurrection of the epopee

Alexandru Zotta (foto): Varujan Vosganian – „Cartea șoaptelorȚ – resursecția epopeii

Feed-Back, revistă de experiment literar, Anul XI, nr. 11-12, noiembrie decembrie 2014

Cred că sintagma „cartea şoaptelor” stabilită ca titlu al volumului de proză al lui Varujan Vosganian (Polirom, Iaşi, 2009) este mai inspirată decât termenul de „roman”, adăugat în subtitlu: şi nu pentru că scriitura poetului Vosganian ar rămâne deficitară în privinţa unora dintre trăsăturile definitorii ale acestei specii epice, ci, dimpotrivă, pentru că această scriere deţine caracteristici care o fac să fie mai mult decât un roman. Iar dacă în teoria şi critica literară, postmodernă cu deosebire, conceptul de roman are o percepţie proteică, însemnând aproape tot ce se relatează despre „un personaj plasat într-o situaţie”, cum spune Etiénne Souriau, relaţia rămânând de o diversitate limitată doar de opţiunea autorului, cel de carte rămâne, categoric, mai puţin disputat. El este, pe de o parte, mai cuprinzător, iar, pe de alta, de un prestigiu mai ridicat, la care a contribuit în primul rând autoritatea textului scris; acesta era de cele mai multe ori un text sacru, alteori unul filosofic, mai apoi juridic sau administrativ, emanând de la o instanţă de putere. Cum operele mari ale omenirii conţin în denominaţia lor, integrală sau parţială, termenul carte, acesta se încarcă de aureola semnificaţiei de operă importantă a omenirii.

Dacă acceptăm, fie şi cu destule şi justificate amendamente, ideea că romanul este urmaşul epopeii, ceea ce înseamnă mai mult decât o ipoteză de lucru, ideea având acoperire amplă şi pertinenţă în practica literară, atunci, în diacronia genului epic, cartea lui Varujan Vosganian se plasează în intervalul anterior constituirii romanului ca specie epică, adică în partea dinspre epopee a romanului. Şi aceasta pentru că în primul rând conţinutul acestei cărţi este epopeic.

Cartea şoaptelor relatează un eveniment de importanţă decisivă din viaţa comunităţii armeneşti, deportarea armenilor din Turcia în 1915, moment pe care-l întregeşte prin raportare la contextul mult mai cuprinzător care l-a generat şi l-a condiţionat, şi prin consecinţele acestuia, urmărite până în zilele noastre, ajungând la o imagine care, chiar de nu mai întruneşte integral condiţia epopeică a totalităţii vieţii, rămâne impresionantă prin numărul şi diversitatea destinelor şi aspectelor înfăţişate.

* * *

Există diferenţe semnificative între facerea şi scrierea istoriei, cu deosebire pernicioase fiind poziţiile ideologice implicate în abordarea istoriei, care pot să ducă la convertirea adevărului istoric. Observaţia este valabilă şi pentru literatura de inspiraţie istorică, cu toată libertatea ficţiunii. În opera de inspiraţie istorică ficţiunea nu convinge dacă nu respectă evenimentele, cu atât mai mult, cu cât acestea sunt mai bine cunoscute cititorilor. La această exigenţă, asupra căreia a atras atenţia şi Eugen Lovinescu, este supus şi autorul de literatură.

Istoria este memoria trecutului, dar relatarea evenimentelor consumate, istorisirea acestora (s-o numim astfel pentru necesare diferenţieri de termeni), se rezumă la derularea evenimentului ca atare şi mai puţin la acele aspecte ale vieţii, în contextul cărora se produc evenimentele şi la efectele lor umane.

Pentru veridicitatea relatărilor este cu deosebire importantă relaţia dintre ordinea faptelor, ceea ce în discursul antic însemna inventio, iar structuraliştii şi semioticienii moderni numesc acum fabula, şi ordinea narativă, adică distributio în antichitate, şi subiect, în termenii semioticii literare recente.

Nivelul invenţiei la rândul lui întreţine un raport cu realitatea concretă în care se desfăşoară faptele, ficţiunea auctorială, care derivă dintr-o viziune asupra realităţii, fiind produsul unui Weltanschauung. Opera literară câştigă însă mult, şi nu numai în această privinţă, dacă adaugă la realităţile atestate documentar şi aspecte ce complinesc relatarea istorică şi întregesc astfel imaginea vie a societăţii în cauză.

Creator de ficţiuni, fictivizând chiar şi realitatea, poetul este suspectat de mistificarea adevărului şi, pe acest motiv, de la Platon încoace, este prigonit din cetate. Contemporanul acestuia, Aristotel, afirma însă că poezia este mai universală decât istoria, argumentând prin caracterul complex al „plăsmuirii” mimetice şi prin verosimilitatea imaginii, oricât de estetic mediate, a realităţii.

Mai aproape de timpurile noastre un autor interesat de romanul istoric, precum Alessandro Manzzoni, reclama incompletitudinea informaţiei istorice pentru o imagine completă şi convingătoare a vieţii observând că din relatarea istorică lipsesc tocmai cuvintele prin care omul timpurilor revolute şi-a rostit bucuria sau şi-a strigat mânia, adică mobilurile şi efectele ei umane. Iliada începe in medias res, cu mânia lui Ahille, adică în miezul vieţii individuale a unui personaj central al operei.

Niciodată relatarea istorică a bătăliei de la Vaslui nu va vorbi despre familia Jderilor ori, mai ales, despre „dumneaei comisoaia Ilisafta Jderoaia” şi nici campania lui Napoleon în Rusia nu va relata despre toate întâmplările din familiile Rostov, Bolkonski sau Bezuhov şi, mai cu seamă, despre primul bal al Nataşei Rostova. Lev Tolstoi a efectuat o documentare îndelungată pentru a cunoaşte cât mai exact desfăşurarea evenimentelor, dar s-a documentat asupra realităţii istorice, nu pentru a-şi imagina subiectul. Acesta, subiectul, este doar inspirat de realitatea istorică.

Pentru simplificare am spune că ordinea istorisirii este cronologică sau cauzală, în timp ce ordinea naraţiunii literare, a povestirii, este stabilită prin decizia instanţei auctoriale. Fiindcă depinde de subiectivitatea autorului, în opera de ficţiune putem admite, din dificultăţi de generalizare, principiul post hoc, ita propter hoc. Opera cu subiect istoric condiţionează totuşi ficţiunea, supune capacitatea de fictivizare a autorului exigenţelor adevărului istoric, chiar şi atunci când se recurge la reconstituiri simbolice, cum se întâmplă în romanele lui Vintilă Horia, în care structurarea relatării este determinată în principal de o ordine semnificantă.

* * *

Opinia autorului despre istorie o găsim exprimată direct către sfârşitul cărţii, când şirul întâmplărilor relatate pare a se încheia şi nevoia unui final, chiar dacă acesta rămâne deschis, se impune: „Adevărata istorie, cea care merită să fie povestită, e aceea care, oricând, dacă ar fi destui s-o povestească şi alţii s-o ţină minte, s-ar putea transforma în legendă, adică povestea cea mai puţin exactă cu putinţă.”

Poate că nu are importanţă exactitatea faptelor, mecanismul evenimentelor, deşi cine ar dori să le verifice le-ar putea lua ca surse documentare. Confruntarea informaţiilor cărţii cu imaginile albumului care o însoţeşte dovedeşte din plin autenticitatea relatărilor. Autorul nu ignoră importanţa acestora, dar o reclamă tocmai ca sprijin în ordinea povestirii, ca argument în favoarea poeticii proprii, mărturisind: „Am folosit cifre nu pentru că am avut nevoie de amănunte în plus la poveştile noastre spuse în şoaptă, ci pentru că era singurul mod în care puteam prezenta cu limpezime succesiunea evenimentelor.”

Se dovedeşte astfel că importanţa evenimentelor relatate este atât de mare încât ordinea faptelor s-a impus şi naraţiunii, ceea ce are impact deosebit pentru credibilitatea relatării. Aceasta s-a întâmplat şi pentru că o istorie a acestui eveniment nu s-a scris iar memoria acestuia s-a transmis către cei apropiaţi de către participanţi şi martori, ajungând la noi ca povestire, şi aceasta spusă în şoaptă…

Ne amintim că arheologul Henrik Schlieman a descoperit Troia conducându-se în primul rând după datele din Iliada şi mai puţin după lucrările şi tratatele de istorie. Acolo evenimentele au durat un deceniu, aici s-au petecut din 1895 până în 1927, dar consecinţele sunt urmărite până aproape de prezentul scrierii cărţii, pe parcursul a cel puţin trei generaţii.

Pe parcursul cărţii, la un moment dat autorul nu mai insistă asupra cifrelor care susţin realismul şi amplifică dramatismul şi tragismul întâmplărilor, recurgând la expresia nenumărate. Ajungem la momentul în care tragismul întâmplărilor este atât de intens şi efectul lor asupra conştiinţei e atât de puternic, încât nici nu mai e nevoie de a le multiplica prin alte ilustrări individuale, deşi realitatea istorică arată că numărul acestora se ridică la cifre cu multe zerouri.

* * *

Există în mijlocul cărţii lui Vosganian o observaţie subtilă privind condiţia naratorului şi rolul ei în organizarea materialului narat. După ce ne asigură că în Cartea şoaptelor „nu există personaje imaginare, de vreme ce toate au existat pe această lume, în locul, în vremea şi cu numele lui,” autorul atrage atenţia asupra aparenţei imaginare a figurii povestitorului, care asigură în primul rând continuitatea poveştii: „Adesea eu scriu despre povestitorul Cărţii şoaptelor: În povestea mea, povestitorul povesteşte despre Cartea şoaptelor. Iar în această nouă carte povestită, apare din nou povestitorul care povesteşte. El povesteşte despre povestitor şi despre povestea lui.”

Pentru înţelegerea mai clară a acestei succesiuni de instanţe narative se recurge la imaginarea situaţiei mai cunoscute: „Dacă ordinea ar fi inversată (…) atunci am avea visul, apoi visul din vis şi aşa mai departe”. Principiul narativ urmează modelul „conte à tiroir”, al încastrării „povestirii în povestire,” model cultural semantic ce contribuie la amplificarea semnificaţiilor relatării. Opoziţia simetrică faţă de vis accentuează şi veridicitatea faptelor relatate; altfel insistenţa explicativă ar fi superfluă, cum se mai întâmplă la unii postmodernişti emfatici.

Pentru procesul de elaborare a cărţii, dar mai cu seamă pentru receptarea ei critică, astfel de opinii sunt cu deosebire edificatoare, unele sunt adevărate chei hermeneutice ale textului literar. Şi se mai pot aduce în discuţie destule astfel de consideraţii teoretice pentru a observa că avem în faţă o carte care, pentru a argumenta şi a convinge, nu inovează literar de dragul modernităţii, ci accentuează funcţionalitatea unor structuri şi relaţii tradiţional sau modern constituite. Se pare că prozatorul nici nu-şi propune inovaţii estetice spectaculoase, iar dacă îşi propune unele, le face cu deosebită discreţie, şi acest aspect imprimă cărţii un caracter convingător. Impresia mea este că preocuparea, urmărită cu o deosebită consecvenţă de autor, este de ordinul mesajului, care îşi subordonează discursul. Dar, fidel unui mesaj de o tensiune şi o importanţă deosebită, expresia acestuia trebuie să fie deplină şi e firesc să convoace din experienţa de poet, în primul rând, dar şi de jurnalist şi de persoană publică, procedee retorice şi tehnici narative, epice şi descriptive, dintre cele mai diverse, condus tocmai de funcţionalitatea expresivă ridicată a acestora. Asupra acestora s-a exprimat cu competenţă şi inspiraţie criticul Ioan Holban, care a identificat în text şi procedeul hipotipozei, care aduce în simultaneitate întâmplări succesive imprimând imaginilor un surplus de vivacitate şi dinamism.

Putem astfel să afirmăm că volumul în discuţie are multe aspecte de epopee care nu pot fi ignorate în încercarea de calificare literară a acestuia. Deşi reprezintă doar o realizare aproape singulară, cred că este suficientă pentru a avansa ipoteza că timpul epopeii nu a trecut definitiv. Iar dacă aceasta nu rezistă, avem cel puţin alternativa acoperitoare a excepţiei de la regulă. În opinia mea Cartea şoaptelor este o epopee a poporului armean, epopeea genocidului cunoscut, chiar dacă nu şi recunoscut de multe instanţe care judecă istoria.

Trebuie să luăm neapărat în considerare şi observaţia autorului privind receptarea ei în contextul contemporan: „Cartea şoaptelor e oarecum neobişnuită, căci, spre deosebire de alte istorii, aici moartea e doar un detaliu, iar mai importantă decât moartea şi, deci, decât viaţa, e memoria.”

Faptul că moartea este un detaliu nu tebuie să reducă nicidecum din tensiunea deosebită a întâmplărilor, pentru că realismul operei, puterea ei de convingere rezultă tocmai din relieful imprimat detaliilor, fie acestea portrete sau biografii, scene sau tablouri, descrieri sau naraţiuni, toate relatări deosebit de fidele ale întâmplărilor petrecute în istoria poporului armean. Consumarea morţii sau numai ameninţarea ei repezintă un moment liminar pentru viaţa personajelor şi a întregii comunităţi, diversitatea de înfăţişări a acesteia constituind întotdeauna un detaliu esenţial. Particulare şi concrete, aceste „moduri de a muri” rămân în memorie şi în conştiinţă.

Prozatorul Vosganian deţine o extraordinară pricepere de a reliefa detaliul, o artă a insolitării episoadelor şi tablourilor, portretelor şi peisajelor. La acestea participă cu deosebire nivelul reflecţiei auctoriale. Dacă ordinea lucrurilor, stabilită de istorie, este acceptată şi de instanţa narativă, reflecţia, cu deosebire, instituie ordinea semnificaţiilor. „Cartea şoaptelor” nu este o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă”, avertizează autorul, plasându-şi reflecţia tocmai la mijlocul cărţii, în poziţie de pivot cum spune Lucien Dällenbach, care-i permite să iradieze pe tot cuprinsul volumului, să-i amplifice rezonanţa. Fiecare detaliu este însoţit, precedat sau urmat de reflecţii care îi reliefează semnificaţiile adresându-se astfel nu numai memoriei, ci şi conştiinţei contemporanilor. Autorul subliniază acest aspect al scriiturii sale menţionând: „Aşadar, dacă am şterge din ea orice înşiruire de ani şi orice socoteală a zilelor, Cartea şoaptelor şi-ar păstra toate înţelesurile. Lucruri de acest fel s-au întâmplat întotdeauna oamenilor de pretutindeni. De fapt Cartea şoaptelor , în miezul ei, rămâne aceeaşi pentru orice timp, ca un coral de Johann Sebastian Bach, ca o poartă îngustă prin care oamenii trec, aplecându-se ori strângându-se unii într-alţii.” Poziţiile acestei treceri prin poarta strâmtă a ameninţării inevitabile, sunt simbolice, exprimă supunerea sau solidaritatea, atitudini care generează şi legitimează revolta, similar viziunii camusiene.

Reflecţia nu scoate întâmplările din ordinea lor istorică, din cronologie; dar prin semnificaţiile ei cartea se extinde dincolo de istorie, actualizează şi generalizează experienţa suferinţei, relevându-i sensul profund uman şi, dincolo de concretul unei istorii particulare, orientarea ei eschatologică. În acest fel se amplifică la scară universală semnificaţiile unui eveniment concret şi particular; reflecţia imprimă cărţii şi o dimensiune exemplară, parabolică.