Ovidiu Ivancu: Vosganian is the best romanian story-teller of the last decades

O carte magistral scrisă. Găsiţi aici o limbă română pe care, personal, n-am mai întâlnit-o în vreo carte citită până acum. Naturaleţea frazării e combinată cu un anume soi de complexitate a frazelor care, deşi arborescente, fascinează prin cadenţă. Ironia şi umorul au un aer robust, hotărât, alegerea cuvintelor şi tonul lor, aşezat şi tăios în acelaşi timp, mă fac să cred că, judecând după acest text, Vosganian e, poate, cel mai de seamă povestitor al literaturii române a ultimelor decenii. Cartea vorbeşte despre genocidul împotriva armenilor şi despre tragediile unei comunităţi, fără patetism gratuit, fără încrâncenare inutilă, reuşind salturi temporale, înainte şi înapoi, uneori pe durata a doar câteva paragrafe. O uluitoare putere de sinteză şi de surprindere a detaliului semnificativ, chiar atunci când el e, evident, ficţionalizat. Personajele au consistenţă, individualitate, forţă. Din secolul XIX şi până în secolul XXI, Varujan Vosganian  are fenomenala capacitate de a selecta pasajul care se potriveşte cel mai bine lucrurilor pe care vrea să le transmită, de a face conexiunile cele mai neaşteptate, sublime, între fapt şi metaforă. De departe, pasajele cele mai pline de încărcătură emoţională sunt cele care se referă la convoaiele de armeni, deportaţi până la Deir-Ez-Zor şi penultimul capitol, dedicat răspunsurilor la întrebarea „Ce-o să se întâmple acum?”.

Nota mea: 10

Varujan Vosganian, “Cartea şoaptelor”, Iaşi, Editura Polirom, 2012, 494 de pagini