Arca Literary Magazine and Constantin Butunoi: „Admiration for The Book of Whispers”

Constantin Butunoi
Un pariu câştigat *

Tot mai multe voci autorizate susţin, în legătură cu apariţiile editoriale din 2009, că Medgidia, oraşul de apoi, autor Cristian Teodorescu, Editura „Cartea Românească” şi Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian, Editura „Polirom”, sunt cele mai bune romane ale anului.

Ambele cărţi au în comun evocarea unor drame istorice: în primul caz, comunizarea forţată a României, în al doilea caz, tragedia poporului armean prigonit de agresori din toate direcţiile.

Varujan Vosganian, cunoscut şi ca om politic de orientare liberală (a fost ministru al economiei şi finanţelor), dar şi ca scriitor (este vicepreşedinte al U.S.R.), a publicat poezie, acum încercându-şi puterile în materia romanului; el realizează o scriitură memorialist-istorică împletită cu elemente de ficţiune, epicul fiind extrem de dens.

Nararea dramei poporului armean, mai mereu ameninţat de genocid, are ca punct de sprijin informaţii şi date biografice reale, ca urmare a unei documentări solide.

Pentru a evita înşiruirea liniară de evenimente ca într-o cronică obişnuită, autorul creionează, pentru fiecare personaj, şi nu sunt puţine, câte o poveste, de cele mai multe ori, fabuloasă, utilizând schimbările de planuri, în timp şi spaţiu.

Romanul are douăsprezece capitole. În partea de început, care conţine câteva capitole, comunitatea armenească din Focşani este înfăţişată din perspectiva copilăriei, văzută deci cu ochiul unui copil din care nu lipseşte tragicul: „Bunicii mei, Garabet Vosganian şi Setrak Melchian, au înţeles din secolul lor doar cât e de greu să mori în acelaşi pământ din care te-ai născut. Bătrânii armeni ai copilăriei mele nu au avut niciun mormânt la căpătâiul căruia să stea şi să-şi plângă părinţii.”

Bunicii au fost zeii tutelari ai copilăriei autorului. Bunicul Garabet era un înţelept: „Nu te grăbi, spunea. Rareori cel care pare că a învins e adevăratul învingător. Iar istoria au făcut-o învinşii nu învingătorii. A învinge e, până la urmă, un fel de a ieşi din istorie. (…) socotea că cei care fac istoria cu adevărat nu sunt generalii, ci poeţii, iar adevăratele bătălii nu trebuie căutate sub copitele cailor.”

Remarcabile sunt descrierile localităţii de baştină: „Focşaniul copilăriei mele era un oraş cu străzi largi şi case impunătoare. Pe măsură ce creşteam, străzile se îngustau şi casele se piperniceau. Aşa fuseseră dintotdeauna, de fapt, dar ochiul meu de copil le dădea, ca de altfel întregii lumi, dimensiuni enorme doar pentru mine. (…) Pe vremea aceea nu erau blocuri în oraş, iar casele cu etaj le numărai pe degete. Cu etaj şi cu mansardă fuseseră magazinele evreieşti de pe Strada Mare. La cutremurul din 1940 caturile de sus se prăbuşiră, iar magazinele se chirciră şi se strânseră unele în altele.”

Sunt povestite apoi, în cealaltă parte a cărţii, prin diverse reluări, peregrinările forţate ale armenilor, în care apar, în chip de eroi, personalităţile acestui neam: generalul Dro, comandantul Legiunii armeneşti în ultimul război mondial, Misak Torlakian, justiţiarul şi unul dintre colaboratorii generalului Dro, Onik Tokatlian, comandantul de cursă lungă, Harutiun Khâtirian, consolul fără ţară (Armenia devenise parte a R.S.Transcaucazia), Armen Garo, cel care a ocupat Banca Otomană, cu un grup 25 de oameni, cerând oprirea masacrului armenilor, Hartin Fringhian, supranumit regele zahărului în România interbelică, Levon Zohrab, păstrătorul hărţilor cu secretele francmasonice etc.

Generalul Dro îşi pusese speranţa în nemţi pentru ca Armenia să fie eliberată şi înfiinţase, pe teritoriul românesc, Legiunea armeană, speranţă spulberată odată cu înfrângerea de la Stalingrad: „…când Legiunea armeană a fost nimicită, iar resturile ei căutate de ruşi prin toată Crimeea cu o sete cumplită de răzbunare”.

Fatalitatea se ţine scai de personajele cărţii, regele zahărului, cel amintit mai sus, după naţionalizare, vinde nuci, obţinute, cu bunăvoinţa paznicilor, de pe terenul unei fabrici care îi aparţinuse. Onik Tokatlian, căpitanul de cursă lungă, cel care îşi salvase mulţi conaţionali de urgia comunistă, transportându-i pe mare, îşi trage un glonţ în tâmplă pentru că securitatea îi luase urma.

Informaţiile privind datele şi modalităţile producerii genocidului asupra poporului armean sunt de-a dreptul cutremurătoare: „Cadavrele zăceau pe marginea drumului, mare parte din ele sfâşiate de animale. Printre ele, muribunzi, femei şi bărbaţi epuizaţi de oboseală, foame ori sete, copii care nu înţelegeau ce li se întâmplă şi-şi aşteptau, rezemaţi de pietre ori de trunchiuri uscate, moartea.”

În cimitirul armenesc din Focşani, în capela familiei Seferian, se vorbea pe şoptite, de fapt, toţi bătrânii copilăriei autorului vorbeau pe şoptite. Era în plină teroare comunistă de la care nu erau exceptaţi nici românii; un episod dramatic se petrece la Vadul Roşca (şi în alte localităţi din zona Vrancea), pe timpul colectivizării forţate, la care participă chiar Ceauşescu: „Bărbatul acela, Ceauşescu, îşi lăsă braţul în jos cu o mişcare iute. Clopotul porni să bată din nou, acoperind şuierul gloanţelor care umplură aerul. Primul căzu Aurel Dimofti, întâi în genunchi, privind-şi nedumerit palmele lipite de pieptul din care ţâşnea sângele, şi apoi prăvălit, tot cu genunchii îndoiţi, pe spate, împins de gloanţele ce continuau să i se îndese în trup.”

În diverse ipostaze apar şi alte figuri centrale ale regimului comunist din România: „Nu există niciun impediment în funcţionarea lojei masonice, îi spuse Ana Pauker, invitându-l la Ministerul Afacerilor Externe. Ba mai mult, pentru a i se dovedi de câtă preţuire se bucurau lojile, Noradunghian primi şi o listă cu persoane de vază din Partidul Comunist, care să fie primite în ordin.” Sau „Şi, spre deosebire de ceilalţi, noul-venit, aşezându-şi pălăria lângă telefon şi rămânând în picioare, poate din respect, poate ca semn că nu dorea să stea prea mult, zâmbi şi spuse: «Sunt Chivu Stoica», cu aerul că prin asta ar fi lămurit pe loc mai multe lucruri.”

Documentaţia amplă şi arta narativă a autorului sunt de natură să stârnească admiraţia, dar, şi o anumită stare de perplexitate în faţa complexităţii iţelor narative.

Voi cita, pe scurt, câteva primiri entuziaste ale romanului apărute în presa culturală: „…e un roman foarte bun, dens, dar şi alert, ingenios compoziţional şi excelent scris – lucruri cu care, în fine, publicul larg şi critica de întâmpinare vor cădea de acord.” (Daniel Cristea-Enache), „Am întâlnit rareori într-un roman, cum este în definitiv cartea lui Varujan Vosganian, de o atât de mare densitate de viaţă umană şi de evenimente cruciale în viaţa unei comunităţi. (…), cartea nu se poate lăsa din mână, pentru arta de povestitor pe care autorul o dovedeşte ca şi pentru interesul documentar al reconstituirii unei istorii tragice.” (Nicolae Manolescu) şi „Scriind acest roman, Varujan Vosganian a câştigat un pariu pe care l-a pus cu el însuşi. Şi, sunt sigur, va câştiga şi pariul cu viitorii lui cititori.” (Ştefan Agopian). Subscriem.

http://www.revistaarca.ro/2010/1-2-3/12%20lecturi/butunoi%201-2-3_10