The literary critic Nicolae Oprea (photo): „The Book of Whispers is a masterpiece!” His new book includes a comment about it

Criticul literar si profesorul Nicolae Oprea, in prezentarea facuta „Jocului celor o suta de frunze”, la Pitesti, in seara zilei de 6 martie 2014, a inceput prin a face o referire la Cartea soaptelor, pe care o considera o capodopera. Prin cele doua volume, autorul devine, in opinia dlui Oprea unul dintre cei mai importanti prozatori postbelici.

De curand, Editura Tracus Arte a publicat volumul „Cronicar intarziat” al profesorului argesean, volum ce reuneste o seama de comentarii critice. Printre ele se gaseste si articolul intitulat „Cartea traiti/scrisa a soaptelor”, publicat in Revista Arges, si pecare noi l-am prezentat deja pe site-ul nostru. Iata, spre rememorare acest comentariu critic>

Cartea trăită / scrisă a şoaptelor

Spre deosebire de congenerii săi (cu disponibilităţi polivalente) care s-au îndreptat spre genul epic după consacrarea în lirică, Varujan Vosganian s-a manifestat de la început în dublă ipostază, debutând simultan, în 1994,  cu o culegere de proză scurtă (Statuia comandorului) şi alta de versuri (Şamanul albastru). Când părea să încline către poezie – după Iisus cu o mie de braţe din 2004 -, revine în perimetrul prozei cu un roman care a obţinut mai toate premiile posibile în mişcarea literară de azi, mai puţin Premiul Uniunii Scriitorilor (autorul retrăgându-se principial din competiţie împreună cu ceilalţi scriitori din conducerea U.S.R.). Cartea şoaptelor (Ed. Polirom, 2009) este, într-adevăr, o carte de primul raft valoric al literaturii contemporane, atât prin concepţie, cât şi prin conţinutul ei dens şi dramatic. Sub învelişul istoric verificabil, prozatorul surprinde, în fapt, într-un registru epopeic, cu simetrii şi anti-simetrii expert dozate, sentimentul tragic al destinelor umane, uzând de „mărturiile vremii”.

Transcrisă în jurul vârstei de 50 de ani – deducem din ultimul eveniment istoric datat 2007 -, Cartea şoaptelor are, la prima vedere, forma unei cronici de familie cu timbru autobiografic. În fapt, „letopiseţul” familiei Vosganian îşi lărgeşte progresiv sfera până devine o cronică a neamului armenesc, căci „povestea” începe la 1890, având ca punct nodal de plecare genocidul turcesc din 1915, trecând prin „existenţa efemeră a Republici Armene” din 1918, până spre anii celui de-al doilea război mondial, urmaţi de exterminări şi deportări şi, în fine, constituirea dirijată a Republicii sovietice a armenilor dezmoşteniţi. Istoria tragică a apatrizilor este proiectată panoramic pe ecranul istoriei universale, întrucât fondul personal al poveştii se topeşte aievea în magma istorică.  Personajul central devine, astfel, secolul al douzecilea alcătuit din „mii de faţete”, cum argumentează romancierul într-o carte-anexă. Drept urmare, romanul se sustrage încadrării formale în categoriile realismului, lipsindu-i personajul principal propriuzis.

Dar există un povestitor central, autorul disimulat, flancat îndeaproape de cei doi bunici, Garabet Vosganian şi Setrak Melichian, amândoi „foarte buni povestitori” (în calificarea auctorială). Ei reprezintă, altfel spus, stâlpii de susţinere ai naraţiunii cu substrat istoric.

Deschisă cu anii miraculoşi ai copilăriei, petrecuţi la Focşani într-o lume a şoaptelor („Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea”), Cartea şoaptelor, întemeiată pe dovezile vremurilor tulburi, este proiectată ca „o poveste fără sfârşit”. Deşi faptele de viaţă sunt furnizate de martorii istoriei sau aflate din documente  care certifică adevărul istoric: „Cartea şoaptelor  este o poveste pe care nimeni nu o spune pe de-a-ntregul, de parcă fiecare se temea să înţeleagă totul, încercând astfel să-şi mântuie viaţa de lipsa de sens”. Prozatorul dublat de cronicarul disimulat şi-a asumat rolul „hărăzit” de povestitor al „vieţii în trepte” a bunicului Garabet Vosganian, cel care a întrevăzut în el povestitorul odiseii armenilor încă din copilărie: „Bunicul Garabet mi-a stârnit bucuria de a scrie, sperând că într-o zi voi fi povestitorul, fără a mă îndemna, însă, niciodată la asta şi fără a-mi dezvălui firul poveştii”. În fapt, paşii povestitorului sunt dirijaţi discret din umbră de bunicul protector, care îi lasă după moarte, într-un fel de testament nescris, jurnalul său de însemnări spre a completa golurile memoriei.

Cartea şoaptelor este una care se citeşte înainte de a fi scrisă, fiind productul esenţial al memoriei colective. „În Cartea şoaptelor – avertizează scribul – veţi găsi tot felul de personaje; unele trec fără nume şi fără chip, personaje anonime şi colective” care „au purtat pecetea secolului XX”. La începutul altei poveşti, se propune o denumire alternativă a cărţii, la fel de adecvată, Cartea lecuirii: „Căci ea povesteşte despre oameni trecuţi printr-o suferinţă de neînchipuit, de care fiecare a căutat să se vindece în felul său. Şi cum realitatea este rareori leacul realităţii, bunicii mei şi bunicii bunicilor mei păreau că se învârt în cerc, reîntâlnind aceleaşi dureri şi vedenii. Lăsând în urmă lucrurile reale, poporul bunicilor mei s-a călăuzit după lucrurile imaginare şi după lucrurile imaginate, anume cele care nu existau şi cele pe care, existând, ei se încăpăţânau să le vadă altfel de cum sunt”. Începutul ei s-ar afla în altă carte scrisă cu o mie de ani în urmă, Cartea plângerii: „Faptul că ea se numea Cartea plângerii, iar cea de faţă se numeşte Cartea şoaptelor nu înseamnă că drumul de la plâns la şoaptă a fost unul al vindecărilor. Înseamnă că, pe vremea aceea, oamenii nu pierduseră încă libertatea de a plânge şi, în acel elogiu adus de Grigore din Narek divinităţii, Dumnezeu era încă la îndemână”. Povestitorul ajunge apoi să-şi renege condiţia de personaj datorită acceptării convenţionale a omniprezenţei auctoriale: „Nu sunt un personaj al Cărţii şoaptelor şi, chiar fără mine, lucrurile s-ar fi petrecut întocmai. Singura diferenţă dintre mine şi ceilalţi care citesc această carte este că eu sunt întâiul ei cititor, ipostază care, cum spuneam, nu e deloc întâmplătoare”. Chiar dacă în paginile ei sunt datate precis evenimentele, „Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă”. Punând semnul egalităţii între viaţă şi text, la modul postmodern, povestitorul se proiectează autoreferenţial în oglinda realităţii care multiplică  ipostazele naratorilor într-o succesiune ficţională certificând istoria repetabilă: „”Există un singur personaj care poate părea imaginar prin faptul că existenţa lui transformă Cartea şoaptelor într-o realitate în trepte, care se multiplică pe sine, precum două oglinzi puse una în faţa celeilalte. Adesea eu scriu despre povestitorul Cărţii şoaptelor. În povestea mea, povestitorul povesteşte despre Cartea şoaptelor. Iar în această nouă carte povestită, apare din nou povestitorul care povesteşte”. Şi o ultimă justificare pentru a distinge Cartea prescrisă în şoaptă de Cartea de istorie, în pofida datărilor exacte: „Adevărata istorie, cea care merită să fie povestită, e aceea care, oricând, dacă ar fi destui s-o povestească şi alţii s-o ţină minte, s-ar putea transforma în legendă, adică povestea cea mai puţin exactă cu putinţă. Am folosit cifre nu pentru că am avut nevoie de amănunte în plus la poveştile noastre spuse în şoaptă, ci pentru că era singurul mod în care puteam prezenta cu limpezime succesiunea evenimentelor”.

Asemenea delimitări reiterate programatic – alcătuind partea de meta-roman a acestei pseudo-cronici apocrife – reliefează patosul temperat al relatării, controlat de luciditate, cu irizări ironice subterane. Deseori sarcasmul generic la adresa trecutului istoric reconstituit în registrul veracităţii este atenuat prin simţul umorului care-l caracterizează pe evocator, însoţit de surâsul amar din colţul gurii. Frazarea ceremonios-rafinată susţine osatura romanului prin pregnanţă aforistică, începând cu spusa înţeleaptă a bunicului inserată în motto şi până la aforismele propriuzise care certifică personalitatea povestitorilor aşa-zicând flotanţi. Arta naratorului derivă, înainte de toate, din valorificarea expresivului leitmotiv al comunicării în şoaptă în condiţiile existenţei în sistemul totalitarist. Nonsensul istoriei amplifică  simţul comunicării interzise într-o lume întunecată şi „plină de spaime” în care absurditatea istorică îi obligă pe oamenii supuşi terorii să străbată cu „tristeţe resemnată” drumul lung „de la plâns la şoapte”, ca într-o călătorie prin Infern.

Pe lângă acest motiv ordonator al călătoriei prin infernul istoriei din lumea umbrelor, logica interioară a naraţiunii romaneşti e susţinută de motivul adiacent al fotografiei.  Familiile armenilor stabiliţi în oraşul de câmpie de la întretăierea drumurilor întreţineau aievea cultul fotografiei: „ Era felul lor de a rămâne împreună, căci, scurtă vreme după aceea, familiile s-au împuţinat şi s-au risipit. Astfel, deşi mulţi au pierit, nedumeriţi şi cu atâta sfiiciune încât nici până astăzi nu li s-au găsit mormintele, chipurile le-au rămas întipărite pe cartoanele sepia, decolorate pe margini. Vrând să amintească, cu tot dinadinsul, că au existat vreodată. Presimţind ce avea să li se întâmple”. Forţa evocatoare a romancierului (sprijinit de povestitorii orali) este generată de uşurinţa reconstituirii faptelor cu ajutorul fotografiilor de epocă. „Începutul poveştii e o fotografie” – ar fi formula introductivă a istorisirii. Altădată, „fotografia povesteşte” de la sine sub ochii iscoditori ai privitorului-narator. Până şi bunicul Garabet, eroul de referinţă al cărţii şoaptelor, trăieşte „o viaţă paralelă” reflectată în imagini statice. Memoria şi fotografia – alcătuiesc, în fond, fundamentul romanului. Aşa se face că prozatorul a simţit nevoia să completeze Cartea şoaptelor cu un veritabil meta-roman iconografic, publicat în paralel sub titlul Cartea şoaptelor. Album (Ed. Ararat, 2009). Sunt reunite  în acest album istoric / familial imagini cu eroi reali, ale căror explicaţii reproduc fraze întregi din roman, în acelaşi spirit al autenticităţii.

Mixtura organică dintre memorialistică şi povestea-povestire brodată pe canavaua istoriei dramatice constituie atu-ul acestui roman pe care numai convenţional îl putem defini de evocare istorică. Optzecist din ramura tânără, Varujan Vosganian se impune în proza contemporană prin stilul său concentrat şi energic, intrând în competiţie valorică, alături de Ştefan Agopian şi Bedros Horasangian, cu prozatorii de excepţie ai generaţiei deja sexagenare.”

l