Varujan Vosganian, propus pentru Premiul Nobel

Posted by Mihaela Serea on ianuarie 30, 2014 in Ce-am mai auzit

Foto: ziare.com

Propus de Uniunea Scriitorilor din România, alături de Mircea Cărtărescu, Nicolae Breban şi – nou pe lista de propuneri – Norman Manea.

Azi dimineaţă, la RFI, Nicolae Manolescu a explicat cum şi ce alege juriul Nobel:

• Se tot scurtează listele, până se ajunge la cinci nume din toată lumea, dintre care se alege câştigătorul.
• Ideea este ca opera respectivilor să fie reprezentativă nu doar regional, ci şi global.
• Observa Nicolae Manolescu că, în majoritate, au fost preferaţi romancieri, mai rar poeţi sau dramaturgi şi mai deloc eseişti, teoreticieni sau istorici literari.
• Şi să fie tradus şi citit în cât mai multe limbi.

My guess was: «Cartea şoaptelor» este cea mai valoroasă carte apărută în România după 1989, probabil alături de «Istoria literaturii române» de Nicolae Manolescu. Cum el însuşi nu se vedea luat în calcul, elegant, cu modestie şi realism, îi susţine pe cei patru mai sus menţionaţi. Oricum i-ar fi susţinut, sunt sigură.

„O carte de Nobel“, am spus şi am scris după ce am citit «Cartea şoaptelor». Are tot ce-i trebuie pentru Marele Premiu: istorie, documentare şi ficţiune, memorialistică şi iar istorie, poezie şi, în plus, evocă Focşaniul, un Focşani din care eu am mai prins doar puţin, preţ de doi-trei ani, până au început demolările masive şi au ras tot ca-n palmă.

„Păcat că nu se poate câştiga Nobelul pentru o singură carte“, mi-am zis cu regret. „Mai puteţi scrie una ca asta?“ l-am întrebat cu o fărâmă de nădejde. „Peste doi ani o să mai scot ceva… altceva“, mi-a răspuns. Au trecut patru ani până când a apărut volumul «Jocul celor o sută de frunze şi alte povestiri» pe care acum îl citesc, în paralel cu altele… (Nu făceam aşa şi nu recomand asta, dar s-a întâmplat din motive profesionale.)

De data asta, e vorba de ficţiune 100%, uşor fantastică… numai cât trebuie şi cum trebuie, poveşti seducătoare, adică îţi rămân în minte, te trezeşti gândindu-te la ele, cu un sentiment nou, necunoscut, dulce-amar-mentolat… (Aici fac aluzie la un vers al lui Horia Gârbea: „şi alte mentolate mistere“. Ştiaţi că Horia Gârbea a debutat în 1985 cu poezie? Vom vorbi despre asta, neapărat!)

Da, poate că e pe acelaşi culoar cu Cărtărescu de data asta, dar e mai cuminte, mai clar, mai disciplinat. Nu te pierzi prin hăţişurile imaginaţiei autorului, nu dozează fantasticul şi suprarealismul aşa de impulsiv cum face Cărtărescu, adică are măsură, are echilibru. Cărtărescu e fascinant, e genial, e… iar Vosganian e un om bine-sănătos la cap, doar foarte inteligent şi foarte talentat.

Nu cred că va primi Nobelul, pentru că, totuşi, numai două cărţi… Că alea de poezie nu prea contează, au fost doar laboratorul pentru ce a urmat în proză. Dar scriu aici ca să-mi reînnoiesc îndemnul de a citi «Cartea şoaptelor», dacă n-aţi citit-o încă – ştiu, sunt atâtea de citit că, inevitabil, mai şi ratăm câte ceva – pentru că nu-s pe lume două cărţi ca asta! (Vreau să zic one of a kind.) După ce a fost gata, patru ani a pigulit-o şi a pritocit-o, pentru că n-a vrut s-o publice cât era ministru în funcţie, ca să nu se ia lumea de cartea lui, vrând să lovească în el. Pare greu de crezut, dar iată ceva povestit de o colegă care, cu nişte ani în urmă, i-a luat un interviu:

Stătea pe scaun, cum stau oamenii şi, cam stânjenit, îşi tot trăgea de manşetele pantalonilor să nu i se vadă şosetele… Candid ca un ghiocel…

http://omulsiorasul.wordpress.com/2014/01/30/varujan-vosganian-propus-pentru-premiul-nobel/