Romania Literara Magazine and Iulian Boldea (photo): „The Book of Whispers”, an imposing epic contruction, with an impressive international destiny

                                                            Scriitura ca depoziţie

            Poet al sentimentului metafizic (Șamanul Albastru, Ochiul alb al reginei, Iisus cu o mie de brațe,Portret de femeie şi Dansul cu moartea), Varujan Vosganian este şi un prozator de mare succes, cu volumul de nuvele Statuia Comandorului şi, mai ales, cu romanul Cartea şoaptelor (2009), recompensat cu premii importante: Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române pe anul 2009, Premiul „Cartea anului 2009”, acordat de revista „România literară” etc. Poezia lui Varujan Vosganian se înscrie în sfera căutării simbolurilor fundamentale ale existenţei, circumscriind stări-limită (moartea, disperarea, confruntarea cu destinul, tentarea, în registru tragic, a limitelor umanului, toposul jertfei, cu toate ipostazele şi dimensiunile sale). O poezie semnificativă pentru acest registru tematic şi stilistic este Cuvântul care ucide, rememorare, în tonalitate de litanie obiectivată, a jertfelor din decembrie 1989: „îmi amintesc în douăzeci şi unu decembrie/ lumina era stranie, de început de lume,/ cînd cuvântul este chiar ceea ce este./ Cînd cuvântul moarte înseamnă chiar moartea,/ cuvântul glonte ucide iar cuvântul sânge/ este chiar sânge./ Gura nu mai rămâne decât un petic de ceară fierbinte./ Cuvintele țâșnesc, de parcă pescarul/ îşi sfâșie năvodul, lăsînd peştii slobozi,/ de parcă pescarul de oameni desface plasele sale./ Cele fără trup, cele spuse, rotesc peste lume,/ se năpustesc către buze, spre pleoape şi piepturi,/ către orice poate face cu putinţă tăcerea./ Coboară un clopot, o temniţă, o ureche întoarsă/ care sileşte fiecare gând să se audă./ Cuvântul zvîcneşte prin tîmple, şuieră în nări,/ explodează în inimi. Nu poţi să te aperi,/ Cele întrupate îngenunchează în faţa celor fără trup./ Pe oricare îl arăţi vinovat pare a fi prea puţin;/ de jumătate de veac apasă prea multă vină pe umerii noştri./ Şi atunci îmi spun: cel mai mare ucigaş a fost cuvântul./ Ce greu e să lupţi împotriva lui cu tăcerile tale./ Ce greu să-l găseşti tocmai pe acela căruia să îi ceri iertare”.

Într-un sugestiv poem al paradoxurilor existenţei, al coincidenţei contrariilor (Despre întîlnirea lucrurilor potrivnice sau Ivirea ta într-o dimineaţă geroasă), e sugerat momentul inefabil al întâlnirii dintre lumină şi umbră, dintre concreteţea făcutului şi reţeaua invizibilă de esenţe şi sugestii ale sacralităţii, transcrise în metafore esenţiale, obsedante (lut, pâine, tăcere, vin): „Dansează încet şi în deplină tăcere/ zeul cu trupul de fum/ în locul cel mai strâmt cu putinţă/ unde lucrurile potrivnice se netezesc/ cum ar fi cel dintre fiinţă şi nefiinţă/ dintre lumină şi umbră, cuvânt şi tăcere/ dintre zîmbet şi melancolie/ dintre somn şi trezie./ Tu abur şi ceaţă şi fum, tu iarbă a fiarelor/ prelinsă/ răcoare a lacrimii care sfîrîie pe obraz/ ca pe o plită încinsă/ apropie-te cu talpa veşnic desculţă şi desperecheată/ a zeului-negură, a păsării zeu;/ o ceaţă subţire/ răspîndeşte lumea, nepregătită încă/ pentru căldura trupului tău”. Una dintre figurile privilegiate ale poeziei lui Varujan Vosganian este oglinda, spaţiu de complementaritate şi comuniune a văzutului şi nevăzutului, a cunoscutului şi necunoscutului, în care lucrurile îşi pierd ponderea, conservându-şi însă fizionomia: ”Mă nasc în fiecare zi din sfântul duh./ Nestingherit,/ înfăţişările mele hălăduiesc pe pământ./ Oglinzile mă repetă întruna ca pe un vers/ ştiut pe de rost./ Lumina mă aşază/ în fiecare ochi de argint sau de apă/ de om ori de înger/ care mă priveşte./ Ne întîlnim în lumile încrucişate -/ cei care-mi seamănă voiesc sufletul meu/ zadarnic să-l fure./ Eu ştiu care din noi e cel adevărat;/ din orice altă imagine a mea/ lipseşte imaginea mea despre tine” (Neputinţa luminii). Semantismul reflectării, al reprezentării corporalităţii e cât se poate de elocvent în Portret de femeie, desen emblematic al organicului pur, al concreteţii carnalului ce adastă, ca într-un palimpsest, dinaintea unor sugestii şi irizări ale unei transcendenţe abia bănuite: „Ne-am desfăcut atunci. Ne-am închinat/ ca după o masă cu bucate curate,/ ca după o mărturisire spusă cu buzele celuilalt,/ deci fără ocolişuri./ Tu nu ştii că în acest răstimp perdeaua din templu/ s-a despicat ca un tunet/ lăsând pereţii orbi să se vadă./ Osuarele s-au frânt ca pâinea uscată/ braţe şi guri descleştate au ţâşnit din alcalii,/ piepturile uscate ticăie slab/ ca un ceasornic neîntors./ Perdeaua ruptă ca vântul în crengile negre,/ e doar un fundal pentru trupul tău alb:/ un petic de carne îmblânzită”. La fel de sugestivă este metafora ochiului, prin care reprezentarea realului e interiorizată, într-un regim jumătate mimetic, jumătate oniric al viziunii, prin care privirea este, în fond, margine a fiinţei şi margine a visului: „Ochiul este partea tăcută/ a trupului meu./ El păşeşte înainte, aşa cum în desişuri,/ călăuza zvârle piatra legată cu pânză,/ pentru a nu rătăci drumul drept./ Privirea e marginea fiinţei mele,/ aşa cum visul e marginea gândului meu./ Plouă cu ochi mari şi curaţi/ peste acoperişuri, pe asfalt, prin văgăuni/ prin crăpăturile scoarţei./ Ochiul meu, amestecat printre picăturile repezi,/ te va găsi oriunde te-ai ascunde/ te va îmbrăţişa cu lumina lui în tăcere./ Căci privirea e marginea fiinţei mele,/ iar tu eşti marginea visului meu” (Cel care priveşte).

Romanul Cartea şoaptelor a fost primit cu entuziasm nereţinut, atât în România, cât şi în străinătate. Nicolae Manolescu observă că aceasta e o „carte ieşită din comun, nici numai memorialistică, nici numai ficţiune, cu cîte ceva din amândouă, şi deopotrivă extraordinară prin modul în care ţese pe canavaua istoriei numeroase destine individuale. Am întâlnit rareori într-un roman, cum este în definitiv cartea lui Varujan Vosganian, o atât de mare densitate de viaţă umană şi de evenimente cruciale în existenţa unei comunităţi. Bogată, variată, palpitantă, cartea nu se poate lăsa din mână, pentru arta de povestitor pe care autorul o dovedeşte, ca şi pentru interesul documentar al reconstituirii unei istorii tragice“. Pe de altă parte, scriitorul însuşi sugerează câteva dintre cheile de lectură şi atuurile cărţii. Între acestea s-ar putea reţine caracterul depoziţional, dimensiunea neconcluzivă, forţa de a sugera, de a spune aluziv, şi nu de a judeca sau a condamna: „Cartea şoaptelor este cartea morților celor noi. Şi încă ceva. Romanul este o carte unde nimic nu este spus până la capăt. Romanul nu pune concluziile. Concluziile omoară arta. Romanul este doar un martor, o mărturisire. Sentința o da cititorul, el este judecătorul. De aceea, chiar şi aceeași carte e de fiecare dată altfel, după cum diferiți sunt, între ei, cititorii”.

Pitorescul documentar cu care debutează romanul (evocarea străzii armeneşti din Focşani, descrierea cămării bunicii Armenuhi, a cărţilor şi pozelor bunicului Garabet) se întretaie cu amprenta evocatoare, pseudomemorialistică a rostirii epice prin care „bătrânii armeni ai copilăriei” retrăiesc scene, întâmplări, gesturi exemplare şi destine ale trecutului, cu scopul de a se elibera de traumele unei Istorii delirante (genocidul din 1915, suferinţele şi exilul), într-o scriitură amplă şi densă, impregnată de lirism, de simţ tragic şi de grandoare. Istorie a unei represiuni şi carte a identităţii unei etnii oropsite de o istorie tragică, romanul lui Varujan Vosganian dispune de o multitudine de dimensiuni şi registre narative (carte de memorii, roman istoric, povestire în ramă – Rahmenerzählung, roman de familie, roman-cronică etc.), autorul descriind el însuşi formula epică sub auspiciile căreia se situează propriul demers: „Povestea aceasta, pe care noi o numim Cartea şoaptelor, nu este povestea mea. Ea a început cu mult înainte de vremea copilăriei mele, pe când se vorbea în şoaptă. A început chiar cu mult înainte de a deveni o carte. Şi nu a început în Focşaniul copilăriei mele, ci în Sivas, în Diarbekir, în Biltlis, în Adana şi în regiunea Ciliciei, în Van, în Trabizonda, în toate vilaietele Anatoliei răsăritene unde s-au născut armenii copilăriei mele şi care se numără printre eroii acestei cărţi. Ba chiar a început cu mult înainte, o dată cu legendele şi cu spaimele pe care bătrânii copilăriei mele le-au ascultat şi le-au simţit în copilăria lor. Pe când nu erau decât foi răscolite şi mai degrabă însângerate decât citite, paginile cărţii au continuat cu masacrele anilor 1894-1895 şi cu rezistenţa dârză a muntenilor din Sasun, a locuitorilor din Zeitun, conduşi de Partidul Hânceag, şi a fedainilor din Van”.

Întretăierea dramei colective cu cea individuală reface, în fond, traseul identitar al unei naţiuni greu încercate, atât prin suferinţele îndurate de-a lungul timpului, cât şi prin mistificările istoriei. Dimensiunea subiectivă este una pe deplin asumată, pentru că, dincolo de documente, de cifre, de concreteţea faptelor, e prezentă şi o asumare individuală, afectivă, a unui anume trecut, asimilat cu deplină luciditate: „Cartea şoaptelor, deşi plină de cifre ca o carte de istorie, nu este legată, de fapt, de niciuna dintre cifrele acelea. Adevărata istorie, cea care merită să fie povestită, e aceea care, oricând, dacă ar fi destui s-o povestească şi alţii s-o ţină minte, s-ar putea transforma în legendă, adică povestea cea mai puţin exactă cu putinţă. Am folosit cifre nu pentru că am avut nevoie de amănunte în plus la poveştile noastre spuse în şoaptă, ci pentru că era singurul mod în care puteam prezenta cu limpeziciune succesiunea evenimentelor. Dacă în afara ei povestea poate fi potrivită pentru oricare timp şi oricare loc, înlăuntrul ei este important să se ştie cine naşte pe cine, cine moşteneşte pe cine, cine blestemă pe cine şi cine anume poate rămâne personaj al poveştii, deci se poate povesti despre el, chiar şi după moarte. În această ultimă privinţă, Cartea şoaptelor e oarecum neobişnuită, căci, spre deosebire de alte istorii, aici moartea e doar un detaliu, iar mai importantă decât moartea şi, deci, decât viaţa, e memoria”. Legitim şi emblematic, mottoul cărţii („Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morții pe care îi plângem”) sugerează accentul tematic privilegiat, legat de traumele istoriei şi de dimensiunea tragică a unei revolte preschimbate în şoaptă („În copilărie am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că șoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandrețea sau rugăciunea”).

Unul dintre capitolele care impresionează cel mai mult, prin dramatismul evocărilor, prin sugestivitatea detaliilor de o pregnanţă maximă, este cel de al optulea, o adevărată incursiune în infern, în care se realizează şi o comparaţie între genocidul armenilor şi acela al evreilor, instrumentat de nazişti: “De la convoaiele duse în locuri izolate şi ușor de împresurat pentru a fi măcelărite, şi de la lagărele de concentrare pănă la moartea prin împușcare, înfometare, scufundare în apa înghețată, ori arderea de vii a muribunzilor, toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor, pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopol şi pănă la Deir-ez-Zor şi Mosul, au fost utilizate mai târziu de naziști împotriva evreilor. Atâta doar că în lagărele naziste deținuții purtau numere, iar această numărătoare macabră a sporit grozăvenia crimelor comise împotriva poporului evreu. Morții rămași în urma acțiunii de nimicire a poporului armean nu sunt mai mulți, dacă între crime de asemenea amploare se pot face comparații de acest fel, dar sunt mai nenumărați“. Trecutul este, pentru personajele care încearcă să îl retrăiască, să-l retranscrie cu concursul unei memorii afective participative, povară şi jertfă, reculegere şi extaz cathartic. Desigur, aşa cum s-a mai observat, eul-narator nu are, în ansamblul epic, o importanţă majoră, în calitate de actant; însemnătatea sa rezidă în consemnarea şi salvarea memoriei colective, expresie a identităţii unei etnii greu încercate: „Mai toţi oamenii în mijlocul cărora mi-am petrecut copilăria erau bătrâni. «Ce caută copilul asta printre noi?», întreba, râzând, Arsag, clopotarul. «Lasă-l, spunea bunicul Garabet. Nu e un copil obișnuit. E un copil bătrân de zile.» (…) «Tu ești bătrân din cauza zilelor noastre. Ce n-am trăit noi şi ai noștri ţi se adaugă ție.»”.

Subtil cunoscător al normelor narativităţii, scriitorul alternează procedee diverse (descrierea, observaţia unor tipuri umane, excursul anamnetic, tehnica digresiunii, glisarea de la un moment cronologic distinct la altul). Tensiunea cărţii rezultă din forţa detaliului revelator, din evocarea pregnantă, din descrierile minuţioase, de amplă rezonanţă afectivă: “Își legară fâșiile de așternuturi în jurul picioarelor, altfel tălpile goale s-ar fi lipit de pământ şi oamenii n-ar mai fi avut putere să şi le smulgă din noroi. Sub ploaia măruntă care topea orice contur, noul drum dura aproape o săptămână. Nu se puteau număra morții, căci, pe acest drum cețos unde nimeni nu vedea decât aburii albăstrui ai propriei respirații, celor care cădeau, carnea, înmuiata de ploaie, le era la fel de moale şi de lipicioasă ca şi lutul argilos. Erau călcați în picioare de către cei din spate şi carnea lor era amestecată, ca într-un aluat negru, şi acoperită de noroiul drumurilor. (…) Bărbaţii, atâția câți rămăseseră, se organizaseră în două grupuri. Unii se ocupau de căratul morților în afara taberei şi de săpatul gropilor comune. Morții erau mai greu de cărat în al treilea cerc căci, uscați ca pământul afânat şi cu oasele ușoare de frig, trăgeau apa şi se umflau, iar venele muiate de apă se spărgeau, înroșindu-se ca o carne crudă. Umflați şi greu de îndoit, ocupau mai mult loc şi gropile, pe lângă că pământul era lipicios, trebuiau făcute mai largi.” Sau, un alt fragment în care vizualizarea ororilor e impresionantă şi tragică: „Convoiul lor era format mai curând din niște mogâldețe. Păreau ușoare în bătaia vântului, un stol de pasări căzătoare (sic!), nu o înșiruire de oameni. Fotografiile făcute de călătorii străini care au reușit să se apropie de convoaie ori să-i fotografieze, în urmă, pe cei rămași neputincioși la marginea drumului, așteptându-şi moartea, ne înfăţişează, pe drumul spre Deir-ez-Zor, mai ales copii. Drumul spre al șaptelea cerc a fost un fel de cruciadă a copiilor. Având aceeași soartă ca a tuturor cruciadelor neînarmate. Copiii din acele fotografii sunt scheletici, cu trunchiul împuținat, cu burta suptă, cu coastele zvâcnind ca niște arcuri de oţel peste scobitura pântecului, cu mâinile şi picioarele subțiate ca niște crengi, cu capetele disproporționat de mari, ca şi găvanele ochilor, în care bulbii ies din orbite sau se adâncesc în fundul capului. Copiii privesc fără nici o expresie pe chip alta decât rătăcirea minţii, privesc ca de pe un alt tărâm, nu întind mâinile, nu cer nimic.” Lipsită de stridenţe de orice fel, cu un mecanism epic ce funcţionează ireproşabil, Cartea şoaptelor este o carte-martor, un testimoniu poematic, atroce şi obiectiv în acelaşi timp, un pomelnic purificator, cu înţelesurile şi subînţelesurile puternic individualizate, cu o fascinaţie a povestirii ce scufundă cititorul în oglinzile fantasmatice ale unui trecut cu contur dramatic, trăit şi retrăit cu fervoare. “Etnoficţiune istorică” (Marius Chivu), “ego-proză de mare finețe” (Irina Petraş), „meditație asupra istoriei” (Ioan Groşan), „o carte precum un memento” (Dan Cristea), naraţiunea şoptită a lui Varujan Vosganian e una dintre cele mai impunătoare şi mai durabile construcţii epice postdecembriste, cu un destin internaţional impresionant.