Nord Literar Magazine and Terezia Filip: „The Book of Whispers”, an impressive book!

Terezia FILIP

DESPRE REVERBERAŢIILE ŞI   TRAGEDIILE ISTORIE „ÎN ŞOAPTĂ”,

CU TANDREŢE ŞI REVERENŢĂ

„În copilărie, am   trăit într-o lume a şoaptelor. Ele   se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte   înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea.”(Varujan   Vosganian)

                                                                      Într-o lume zgomotoasă care-şi perturbă mai mult sau mai puţin voluntar,   mai mult sau mai puţin intenţionat propriile mesaje prin ţipete stridente,   prin gesticulaţii agresive şi reacţii sfidătoare, dacă nu zeflemitoare şi   băşcălioase de-a dreptul, dar deopotrivă anihilante,   Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian   ne propune o privire inedită în real, o lectură a lui calmă şi discretă,   oarecum tandră, în şoaptă. Autorul e, de altfel, convins că există cărţi   zgomotoase, scrise pe vremea când oamenii vorbeau în şoaptă, şi care,   deşi se agaţă forţat de firul veşniciei, rămân sortite să moară repede,   ostenite şi sufocate (p. 255). Tot astfel, la antipod, există cărţi   şoptite despre vremuri zgomotoase, brutale şi necruţătoare, pe care   sinceritatea privirii şi puritatea reflectării le fac să intre cu forţă în   istorie şi, cu certitudine, şi în veşnicie. Cartea şoaptelor   este dintre acestea.

Tocmai   am încheiat lectura acestei impresionante cărţi şi, aflându-mă încă în raza   ei, în atmosfera fabulos-tragică a istoriei armenilor din ultimul secol,   petrecută la interferenţă, pe alocuri, cu istoria românească¹ şi   cu cea balcanic-orientală, încerc un sentiment ce reiterează mereu când e   vorba de lectura unor cărţi majore: că nu te poţi elibera brusc de povestea   unei cărţi, că nu poţi ieşi din ea facil, indiferent, ca şi cum nimic nu ţi   s-ar fi întâmplat. O carte bună e aidoma unei fiinţe, te marchează într-un   anumit fel, te respinge ori te cucereşte oferindu-ţi ceva din puterea şi   înţelepciunea ei, şi nu doar te informează, ci te îmbie ori te obligă la   redefiniri şi redimensionări ale propriei priviri asupra lumii. Acesta şi e,   de altfel, rostul literaturii, iar în opinia lui Varujan Vosganian, cititorul   este un punct de sprijin pentru traiectoria cărţii în lume, el situându-se   într-un fel de continuitate auctorială ce face cartea „să respire”,   „să supravieţuiască”, să dăinuie (p. 255).

Apărută   la Polirom în 2009, într-un format şi o ţinută grafică pe cât de elegante, pe   atât de expresive, cartea numără peste 500 de pagini, dovedind o consistenţă   epică, o tramă şi o formulă narativă întru totul impresionante, moderne, inedite.   Nimic trucat, nimic forţat şi artificial în substanţa epică, în tehnica   narativă, ci, dimpotrivă, totul subtil, rafinat, captivant şi convingător, de   la designul cărţii la privirea şi atitudinea auctoriale. Fotografia de pe   copertă prezentând un grup de armeni într-o barcă, în traversarea unei ape,   este emblematică pentru un întreg destin comunitar şi etnic, reprezentat de   câţiva indivizi, bărbaţi şi femei, navigând parcă în curenţii când mai calmi,   când mai învolburaţi ai istoriei.

Lansată   în numeroase oraşe din ţară şi de pe continent, cu prezenţa autorului, Cartea   şoaptelor a stârnit o fervoare şi-un interes pe care literatura   română a ultimelor decenii nu le-a mai cunoscut, iar la doi ani de la   publicare, vorbim deja de circuitul ei planetar, datorită solicitării   drepturilor de traducere şi editare avansate, şi unele realizate deja, de   către numeroase edituri din Austria, Suedia, Spania, Italia, America Latină,   Israel. Ce ne spun toate acestea? Că literatura autentică nu este un produs   forţat, artificializat prin experimente epico-prozaice năstruşnice,   combinatorii ori epatante, cum se-ntâmplă să întâlnim uneori în actualitate,   că o carte de mare forţă se naşte din experienţe de viaţă majore şi se   promovează oarecum firesc, de la sine, că gustul cititorilor nu se dezminte,   iar impactul public este însuşi actul ei de validare.

Cu   un titlu poetic, dar, posibil, nu lipsit de-o anumită ostentaţie bine   ascunsă-n metaforă, Cartea şoaptelor se impune de departe ca   fiind cel mai celebru roman al literaturii române a ultimelor decenii. Poate   doar Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda să fi   avut un asemenea ecou, poate Orbitor şi Levantul   ale lui Mircea Cărtărescu… În sintagma a şoaptelor – adică a   spunerii, a ecourilor şi a reverberaţiilor unor voci multiple ce-şi   interferează mesajul tentând parcă mai mult să-l obtureze şi să-l codifice   decât să-l expună în nuditatea şi tragismul lui –, titlul voalează   atât dimensiunea poetică implicită a epicului, cât şi funcţia cărţii în lume,   de cronică a vremurilor, a indivizilor şi a neamului lor. Dimensiunea ori   rezonanţa poetică implicită şi inefabilă este nu doar a epicului, ci şi a   realului însuşi, iar autorul Cărţii şoaptelor ştie şi   confirmă aceasta. Destinul colectiv al armenilor din ultimul secol şi   jumătate de istorie şi numeroase destine individuale exemplare, unele   aventuroase şi tragice, întreţes materia epică a cărţii.

Nu   neapărat fictivă, Cartea şoaptelor e oglinda vieţii unei   comunităţi, relevând stilul de viaţă al armenilor   sporit de – şi sporindu-l – farmecul oraşului patriarhal, atitudinea   calmă ori îndârjită, ori temperat-tenace a unor inşi excepţionali traversând   valurile tumultuoase ale unei istorii vitrege. Fascinaţia oglinzii este o   spaimă pretimpurie pentru autor şi un joc de copil, dar şi un simbol al   reflectării realului tangibil într-o altă dimensiune. Cunoaşterea,   participarea, experimentarea constituie sursa infailibilă şi inepuizabilă a   tuturor marilor cărţi din literatura lumii de la Dostoievski la Proust, de la   Dickens la Saul Bellow, de la Thomas Mann la Soljeniţîn, la O. Pamuk, la
D. Lessing sau Herta Müller, fapt evident şi în cazul cărţii lui Varujan   Vosganian. Prin realismul şi tragismul existenţei receptate mai mult sau mai   puţin direct şi reflectate ca atare, Cartea şoaptelor se   afirmă de departe ca o creaţie magistrală, cutremurătoare precum tragediile   antice şi tot pe atât de măreaţă fie prin amplitudinea istorică, fie prin   fidelitatea şi subtilitatea detaliului.

Oricât   de inconvenabil şi disconfortant uneori până la tragism, realul istoric, ce   face obiectul oricărei epopei şi ne conţine în ţesătura lui ca fiinţe, curge   indiferent, asemenea unui fluviu tumultuos târând cu sine învolburat destinul   indivizilor, oricare le-ar fi sentimentele şi suferinţele, voinţa şi idealurile   ce-i animă. Ce-i   rămâne atunci omului ca protagonist sau actor al unei istorii pe care nu el   şi-o alege? Nimic altceva decât tentaţia de-a potoli   ori, dimpotrivă, de-a înteţi tumultul timpului în care-i este dat să   existe, de a-l conforma cu propriile intenţii şi elanuri ori doar de a-şi   potrivi ritmul propriu cu cel al fluviului temporal. Aceasta este   fenomenalitatea sau fatalitatea istorică pe care Varujan Vosganian o   panoramează în cele 521 de pagini ale romanului său, acestea sunt cele două   atitudini ale actorilor şi ale actanţilor din carte. În accepţiunea   auctorială, timpul este viu, „el este o jivină”, iar tentaţia cea   mai teribilă a unor indivizi „este să se pună de-a curmezişul în curgerea   timpului”. Mai accentuat ori mai discret, fresca existenţei colective a   armenilor şi alunecarea lor ca un tragic fluviu uman pe harta terestră sunt   marcate în plan epic de firele destinelor individuale ce se întreţes proteic   şi colorat în designul ei.

Arta   narativă şi construcţia epică ale lui Varujan Vosganian transcend   modernitatea. Cartea şoaptelor nu se vrea o construcţie   subiectiv-auctorială – „nu e povestea mea”, afirmă autorul, – „ea   a început cu mult înainte de vremea copilăriei mele, pe când se vorbea în   şoaptă”… acolo unde s-au născut armenii copilăriei vosganianiene,   adică: „în Sivas, Diarbekir, Biltlis, în Adana şi în regiunea Ciliciei,   în Van, în Trabizonda, în toate vilaietele Anatoliei răsăritene unde s-au   născut armenii copilăriei mele”(p. 221). Cum în istoria modernă nici   existenţa individuală nu e doar rezultanta deciziei personale, independente   de structura şi ordinea socială, nici istoria popoarelor nu e independentă de   cea a lumii, autorul e fatalmente exponentul unui destin etnic şi istoric, al   unei mentalităţi, al unei culturi şi al unei spiritualităţi pe care şi le   revendică. Din această postură el vehiculează adevărul cu forţa pe care i-o   conferă experienţa şi înţelepciunea căpătate pe firul vieţii personale, ce   interferează viu cu istoria familială, cu tumultul social, cu avatarurile şi   tragediile armene.

Materia epică, masivă, structurată într-o ordine de tip   numeric, de la unu la 12, lasă impresia că literatura, ca   şi viaţa, afluează şi se orânduieşte conform unui principiu cosmic după care   realul curge către propria împlinire, într-un ritm pe care-l conţin în sine   şi-l relevă celor avizaţi numerele. Numărarea este aici un liant   epic şi existenţial. A număra reprezintă a exista, a face faţă   haosului, a intra în ritmul existenţei, a rezista schimbării, dar şi a   complicita cu ea. Pentru Varujan Vosganian, a număra e un ritual de   construcţie epică – nu neapărat un gest magic – ce desemnează a ordona fluxul   timpului, a cronologiza, a scrie ori a face istoria. Cele douăsprezece   capitole intitulate simplu, Unu, Doi, Trei etc. până la 12,   structurează istoria armenilor într-o simbolică ordine cu valoare de destin   ce, în anumite puncte/numere, prezintă dificultăţi maxime, momente cruciale,   unele paradoxale şi tragice. Fiecare număr-capitol concentrează o tensiune   specifică, îmbinând o doză de dramatism şi de idilism, de eşec şi de   împlinire, de ironie şi de tragism, în concordanţă cu puterea invizibilă ce   subliminează sau guvernează realul, exprimată întotdeauna de numere. Unu,   bunăoară, e povestea despre sine, despre familie şi casa   natală, despre bunicii Setrak Melichian şi Garabet Vosganian, figuri   emblematice ale copilăriei, din cele două ramuri ale neamului, despre strada   armenească din Focşani şi jocurile de copil, despre premoniţia bunicului   privind intruziunea copilărească la întâlnirile maturilor şi probabila   misiune de-a scrie: „Mă jucam sub masa din curte, când bătrânii povesteau   în şoaptă sau fredonau cântece frumoase cu înţelesuri triste… «Trimiteţi   copilul ăsta de aici», spunea câte una din femeile grăsuţe… «Lasă-l, zicea   bunicul. Întotdeauna rămâne câte cineva care să povestească. Te pomeneşti că   tocmai el o să fie povestitorul»” (p. 44). Unu e, deci,   oricând şi oriunde, punctul de start, începutul oricărei ţesături   existenţiale sau epice. Doi prezintă raportarea naratorului   la neamul său de călători, venind pe firul istoriei, din păstori, călugări,   războinici, negustori, cu zestrea lor de putere şi   înţelepciune, de răbdare şi credinţă.

Trei, responsabilitatea oricărui individ de-a trăi pe pământ mai mult decât   Iisus Hristos. Moartea lui Kennedy şi întâlnirile confidenţiale ale armenilor   într-un cavou din cimitir, pentru a asculta Radio Europa Liberă şi a comenta   în voie, interferează planurile temporale şi spaţiale ale istoriei. Speranţa   şi rezistenţa armenilor sunt privite critic şi ironic, cu o candidă   fidelitate şi cu umor. Patru e povestea personală şi   istorico-politică a anului 1958, a naşterii autorului, a morţii lui Petru   Groza, „poveste întretăiată ca o carte citită în lumina fulgerelor”,   a Generalului Dro, a Legiunii armene, a organizaţiei Nemesis, a unor   destine aventuroase, temerare şi, în felul lor, pilduitoare. Cinci…   Şase ş.a.m.d. Şapte prezintă planul   răzbunării armenilor împotriva paşilor turci care-au ordonat deportările şi   masacrele. Opt e un centru al epicului, punct culminant al   cărţii, de maxim tragism, povestea pieirii nesfârşitelor convoaie de armeni   surghiuniţi în 1915, în cele şapte cercuri ale morţii din   Deşertul Deir-ez-Zor. Primele exterminări debutaseră în 1895, iar deportările   masive şi genocidul din 1915 le continuă, anticipând sumbre experienţe   similare din secolul 20. Ecourile acestei tragedii fără seamăn în istoria   lumii – doar cu holocausturile nazist şi comunist – răzbat prin străbunici,   unchi, fraţi, veri, cunoştinţe – victime sau martori, până-n familia   scriitorului, în casa bunicului Garabet din Focşani. „Între ei bătrânii   copilăriei mele îşi povesteau întâmplările acelea. Întâlnirile la care   femeile şi copiii nu participau aveau loc după amiaza la băutul cafelei.   Trebuie să fi fost la fel peste tot, la Bucureşti, la Constanţa, la Ploieşti,   Piteşti ori Craiova, în curtea lui Nişan Hazarian, […] ori în casele cu   pridvor din Moldova. Conversaţii molcome precum cele la care asistasem în   copilăria mea…” (p. 228). Armenii se întâlnesc ritualic în momentele   crepusculare ale zilei şi, povestind şoptit, îşi ceremoniază viaţa şi   moartea, cuantificând bucurii şi drame, izbânzi şi eşecuri.

De   la bunicii săi, Varujan Vosganian a preluat nu doar ritualul şoaptelor   îngânate sub formă de cânt ori de rugă, ci şi pilda situării „la distanţă   egală de toate lucrurile, pentru a le putea înţelege”. Murmurul   bătrânilor armeni la lăsarea serii, în şoapte sau incantaţii   criptice, poate desemna orice: rugă, ritual profetic, tânguire, bocet; un mod   de-a exprima indicibilul existenţei: „Bunicul meu Setrak se aşeza, odată   cu căderea nopţii, în şezlong, sub bolta de viţă, în curtea casei din Craiova. […] Murmura. Putea fi orice, de la rugăciune   până la profeţie […] Bunicul meu Garabet se încuia în cameră şi cânta…   Murmurul bunicului Setrak şi incantaţiile bunicului Garabet erau   neîntrerupte…”. Atitudinea   naratorială fără emfază şi fără ostentaţie, molcomă şi nevindicativă vine   astfel dintr-o subtilitate a privirii candide în real, cu acuitate şi   rafinament, şi dintr-o moralitate exemplară, ştiind bine că nicio tragedie nu   mai poate fi diminuată retrospectiv, doar spusă, în ton şoptit, cu reverenţă   şi pietate. Şi aceasta pentru a nu pierde nimic nici din tensiunile, nici din   tainele care-au generat faptele.

Confident mai   mult sau mai puţin intenţionat, martor al unora din întâmplări şi candid   receptor al ecourilor ce răzbat din largul social ori din vâltoarea istoriei,   din prezent şi din trecut, până-n proximitatea auctorială, în casa şi în grădina   familiei din Focşani, la sfaturile de seară ale bătrânilor armeni, autorul   îşi revendică postura naivă de copil, oarecum complicitară, dar discretă,   reverenţioasă şi atentă la tot: la şoapte, la cuvinte, la obiecte şi   la chipuri, la fapte privite direct ori doar ascultate, venite de departe,   din timp, în poveştile şoptite de bătrâni. Adunaţi seara, după o veche   cutumă, ca la un sfat de taină – „bătrânii din copilăria mea îşi   beau cafeaua pe la şase după-amiaza. Ceremonialul preparării îndruma deja conversaţia   pe o cale domoală.” – şi dedulcindu-se cu halva împănată cu seminţe şi   arome orientale, de fistic, nuci şi alune prăjite, ori cu şerbeturi şi   prăjituri, ei stau drepţi pe băncile din grădină, vorbind şoptit, ca într-un   ritual, despre tragediile lor, pentru a înşela vigilenţa ochilor ce pândesc   de pretutindeni sau a urechilor ţintite într-acolo: „Erau şi lucruri care   se spuneau fără fereală. Chiar şi peste gard, ca de pildă că a venit maşina   cu pâine pe cartelă. Altele se spuneau numai cu fereastra închisă. Sau pe   banca din mijlocul curţii, dacă pe stradă nu trecea nimeni. Chiar şi atunci,   cu voce coborâtă, de parcă ar mai fi fost nişte ferestre pe care nu le puteai   închide, ori nişte trecători pe care nu puteai să-i vezi”. Ironia   auctorială e la fel de subtilă pe cât cea practicată de sfătoşii săi armeni,   căci a tăcea semnificativ ori a şopti, a vorbi din priviri şi semne ori   răspicat şi cu voce tare nu erau deloc gesturi confortabile: „Mai simplu   ar fi fost ca oamenii să stea aproape unii de alţii, cu capetele înclinate,   fără să fie nevoie să se concentreze atât pentru a nu pierde vreun cuvânt.   «De departe totul trebuie să pară firesc», explica bunicul. «Ei să creadă că   spui nişte fleacuri, că nu-ţi pasă. N-au decât să asculte. Adică, aşa vine   vorba.» Şi stăteau pe băncile de lemn, cu spatele drept, cu frunţile sus,   vorbind. Nu se aplecau unii către alţii, când îşi coborau vocea. Îşi auzeau   şoaptele cu o dibăcie nemaipomenită”. Şoptind astfel, armenii copilăriei   lui Vosganian îşi ceremoniază atât viaţa proprie, cât şi destinul colectiv,   într-un ritual prin care, în prezent, ei fac mereu locul cuvenit trecutului   şi găzduind cu grijă în poveştile proprii destinele   celorlalţi, pilduitoare, aventuroase, tragice, fie ele vieţi de lideri   ori de inşi de rând. Cum? Privind îndelung fotografii, gustând subţire din   ceaşca de cafea sau îndulcindu-şi buzele cu şerbet, strivind în dinţi un   sâmbure aromat de nuci prăjite, citind frânturi de texte, de scrisori şi din   ziare, privindu-se cu subînţeles, notând ce e de ţinut minte, mai mult   şoptind şi tăcând semnificativ la anumite subiecte, vărsând o picătură din   pahar ori rostind propoziţii eliptice cu subînţelesuri: „Cine ştie pe   unde îi putrezesc oasele!”, „Hm!” sau „De-acuma ce-o să ni   se întâmple?”. În Focşanii şi în casa copilăriei vosganianiene   interferează astfel real şi imaginar trasee şi destine de inşi excepţionali,   mari visători şi admirabili eroi ai poporului armean, businessmeni,   comercianţi, personalităţi politice, luptători temerari, arhierei şi lideri recunoscuţi,   toţi hăituiţi într-un fel sau altul de istorie.

Copil „bătrân de zile”, cum îl defineşte   bunicul Garabet Vosganian – figură emblematică a comunităţii ori confidentul   şi mentorul celor mai mulţi dintre armenii copilăriei sale, autorul se   insinuează în cercul celor mari, asistă mirat, priveşte curios, ascultă cu   atenţie, scotoceşte prin sertare, caută-n dulapuri, se miră şi întreabă,   rămânând să deducă adeseori singur sensurile. Afirmaţii de neuitat, replici   codificate ale bunicului ori ale unchiului Şahag îi rămân în auz, gnomice şi   sapienţiale, dezlegându-şi abia peste decenii înţelesurile. Cartea   şoaptelor se înfiripă astfel singură, simultan cu întâmplările şi cu   poveştile şoptite, iar perspectiva narativă îşi modifică mereu unghiul de   recepţie, căci copilul e când martor şi observator direct,   când receptor discret, voluntar sau ba, al ecourilor ce   reverberează-n chipuri felurite-n spaţiul copilăriei. Precum în multe din   marile cărţi ale lumii, în Cartea şoaptelor copilăria   reprezintă un fel de punct cronemic în care se repercutează concentric, mai   puternic sau mai atenuat, cercurile proxime şi cele îndepărtate ale   existenţei armene, de la Focşani şi Craiova, de la Ploieşti, Bucureşti şi   Istanbul, de la Trabizonda şi Erevan, de la Paris ori din Boston, New York,   din Anatolia etc.

Scriitorul în ipostază de copil e un cunoscut argument epic şi un subtil   artificiu narativ ce avertizează – nota bene – că nu e suficient să   vezi şi să cunoşti lumea ce ţi-e dată, ci e necesar mai ales să participi şi   să priveşti lucrurile, evenimentele, oamenii cu mirare şi inocenţă, cu   puritatea sufletului de copil în care reverberează şoptit experienţele şi   dramele celor mari. Copilăria – ştim de la Bachelard² –   este un fel de germene cosmic prin care se filtrează şi regenerează   experienţe pilduitoare, copilăria este cel mai convingător şi mai sincer   pretext epic. Copilul absoarbe prin ochii săi lumea în chipul cel mai pur cu   putinţă, cu blândeţe şi curiozitate, sine ira et studio. De aici   absenţa oricărei tentaţii justiţiare şi vindicative a autorului Cărţii   şoaptelor, în pofida suferinţei imense şi a nedreptăţilor   cutremurătoare îndurate de ai săi.

În Cartea şoaptelor se derulează   spectacular evenimente tragice şi scene semnificative: devastarea   oraşelor şi a vilaietelor armene din Trabizonda, Van, Adana, Zeitun, Sasun de   către turcii perdanţi ai războiului; ocuparea Băncii Otomane de către un grup   de tineri armeni, ca formă de protest la masacrele şi la genocidul   conaţionalilor; curgerea tragică şi fluidă – în cercuri – ca într-o gură de   iad, a convoaielor de armeni surghiuniţi spre Deşertul morţii, Deir-ez-Zor;   repatrierea tragic-ironică a unor armeni din România, la invitaţie sovietică,   apoi arestarea şi deportarea lor în Siberia; lupta îndârjită şi legendară a   generalului Dro şi a grupului său de rezistenţă; primirea orfanilor armeni de   către comunitatea din România şi locarea lor într-un orfelinat din Nordul   Moldovei; planul de răzbunare al armenilor şi suprimarea treptată a paşilor   decidenţi ai masacrelor; focul ţăranilor de la Vadu Roşca şi exterminarea   tragică a rezistenţilor la colectivizare de către un comando al Securităţii   condus de Nicolae Ceauşescu etc. În Cartea şoaptelor se   desfăşoară şi se întretaie spectaculos destine şi traiectorii individuale   ce pot constitui tot atâtea subiecte de roman: de la   profiluri de armeni din comunitate, ca Şahag Şeitanian, Arşag clopotarul,   Anton Merzian, Ohanes Krikorian, la figuri legendare şi emblematice precum:   Misak Torlakian, campion al răzbunării sângelui armean; mari visători şi   constructori de proiecte ce tentau să schimbe harta politică a lumii şi   istoria, precum Micael Noradunghian, mare maestru şi protector mason,   magul hărţilor şi al planului de integrare a României în SUA, ca o formă de   apărare de pericolul comunist şi sovietic; Hartin Fringhian, regele   zahărului, deposedat de fabrici şi peregrin prin munţi alături de oieri   şi de rezistenţi români; amiralul Onik Tokatlian ori Levon Zohrab,   tăinuitorul şi rătăcitorul, ce poartă culpa de-a nu-şi fi putut salva tatăl de   agresorii turci, înţeleptul episcop Vazken Balgian etc. Pe lângă evenimente,   tipologii, destine ce se-ntretaie şi se completează ţesând istoria, cartea   abundă de poveşti personalizate: a lui Siruni venit din Siberia, a   lui Spiegel reîntors din închisoare, a lui Mesia Khacerian devenit securist,   povestea ironic-amară a lui Simion „repatriat” în Armenia sovietică şi a   fratelui său, „Staipelochian”, a lui Arşag fotograful, povestea halucinantă a   dedublării lui Yussuf etc. Nu-i lipsesc însă cărţii umorul, ironia subtilă,   ludicul, reveria, nota idilică pe alocuri, dimensiunea gnomică, scene   spectaculos-simbolice – precum focul de la Vadu Roşca (cap. Şase)   – toate în proporţia potrivită a numărului de aur pe care îl   presupun şi îl reflectă operele împlinite.

Cartea şoaptelor e o creaţie magistrală cum încă nu s-au scris în acest început de secol   şi de mileniu, doar puţine în tot veacul 20, e calea propusă de autor pentru   o revanşă ce nu varsă sânge, nu oprimă şi nu răneşte, ci „învinge fără să   lase-n urmă învinşi”. Varujan Vosganian adoptă astfel nu răzbunarea unor   tragedii de neîndurat, de neiertat, nici măcar strigătul de durere, ci tonul   şoptit cu pietatea şi reverenţa ce se cuvin întotdeauna suferinţei, căci   într-o lume cât de cât înţeleaptă şi civilizată a spune adevărul este   suficient pentru a îndrepta oamenii şi cursul istoriei.