Svenska Dagbladet and Anders Bjorkman: „The Book of Whispers, the taste and the destiny of the armenian people”
Noi ecouri suedeze
Dr. Dan Brudașcu
Buna mea prietenă, doamna Lena Akerlund din Stockholm, îmi semnalează (și traduce din limba suedeză textul original) că, în ediția sa din 3 septembrie a.c., prestigioasa publicație SvD Svenska Dagbladet publică un articol consacrat recentei apariții, sub titlul Viskningarnas bok, a versiunii suedeze a Cărții șoaptelor a scriitorului român Varujan Vosganian. Articolul este semnat de criticul literar Anders Björkman, unul din cei mai importanți exegeți literari suedezi ai momentului. Redăm, în continuare, opiniile criticului literar suedez pe marginea cărții autorului român:
Cartea șoaptelor are gust de caise dulci și de tartă cu rodii. În jurul ei e un miros de alune prăjite și de tămâie orientală de la ritualurile religioase. Este un roman care încearcă cu mult curaj să traseze liniile poveștii triste a poporului armean. Dl. Varujan Vosganian ne permite să gustăm mâncarea armeneasccă, să ascultăm muzică și să luăm parte la ritualurile religioase. Și chiar dacă suntem obligați să ne confruntăm cu opresiunea și violența suferite de poporul lui, e o carte plină de umor și de căldură.
Autorul pornește din micul oraș Focșani din partea răsăriteană a României. El a crescut aici, dar bunicul lui Garabet și toate celelalte rude ale sale șoptesc în jur despre ceea ce a fost înaintea vieții lor în România – despre viața trăită la Istanbul, Trabzon, Izmir, Erzurum și în alte orașe din Imperiul Otoman de altă dată, Turcia modernă de azi. A fost o viață care a avut un sfârșit brusc odată cu genocidel din 1915. Cartea șoaptelor este o cronică a acestei tragedii și a ceea ce s-a întâmplat cu supraviețuitorii.
Mulți au plecat în România și au devenit meseriași și negustori aici. Pentru unii asta a fost într-adevăr foarte bine și au putut să ocupe poziții sociale importante în noua lor patrie. Dar odată cu al II-lea război mondial și apoi cu comunismul, totul s-a schimbat. Viața a fost colectivizată cu forța – nimănui nu i s-a mai permis să aibă propria afacere, iar armenii, un neam de negustori, și-au văzut dispărând magazinele și economiile.
Unii au fost ulterior atrași de propunerile sovietice de a se întoarce în țara lor natală, acum sub forma Republicii Sovietice Armenia. Dar mulți au fost neîncrezători – se putea oare avea încredere în sovietici? ce-ar însemna să trăiască în Uniunea Sovietică, deși s-ar fi aflat pe meleagurile armene? Cei care au preferat să rămână în România au luat probabil decizia corectă. Nu a trecut mult până ce sovietele staliniste paranoice au găsit potrivit ca acești armeni să fie trimiși în închisorile și lagărele din Siberia. Era suficient faptul că ei trăiseră în afara Uniunii Sovietice pentru a-i discredita și condamna.
Cartea șoaptelor nu e cronică de familie clasică, nu există un fir comun al povestirii care să ducă din punctul A în punctul B în ordine cronologică. Cu ajutorul șoaptelor rudelor referitoare la diverse povești armenești, întâlnim câțiva indivizi, care încearcă în moduri diferite să navigheze printre dezastrele ce-i înconjoară. Sunt, de exemplu, victimele genocidului în marșuri ale morții prin deșert: o mamă ce-și vinde fiul pe un sac de făină beduinilor în încercarea de a-i salva viața. Băiatul este circumcis și primit în comunitatea musulmană a acestor nomazi – el nu mai este armean, dar supraviețuiește.
Există desigur și răzbunători armeni care în timpul Operațiunii Nemesis îi ucid pe generalii și pașalele ce s-au aflat în spatele genocidului. Ei sunt împușcați pe străzile din Berlin și Istanbul, precum și în alte orașe.
Și sunt cei care iau armele în mâini, devin soldați și încearcă să lupte pentru țara lor, mai întâi de partea rusă în primul război mondial, apoi de partea germană în cel de al II-lea. Dar nici rușii, nici nemții nu intenționează, desigur, să acorde armenilor independența.
Dl. Varujan Vosganian reușește să aducă la zi tragedia de la 1900 a armenilor – o istorie care nu e suficient cunoscută publicului, dar care trebuie neapărat spusă. Ceea ce oferă Vosganian cititorilor sunt fapte, evenimente reale, dar le oferă într-o extrem de citibilă formă literară.
Dr. Dan Brudașcu
http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/CULTURA/Noi%20ecouri%20suedeze%20de%20Dan%20Brudascu.htm
Varianta originala:
Det smakar söta aprikoser och syrligt granatäpple om ”Viskningarnas bok”. Kring den står en doft av rostade valnötter och österländsk rökelse från kyrkoritualer. Det är en roman som djärvt försöker teckna det armeniska folkets sorgliga historia. Varujan Vosganian låter oss smaka den armeniska maten, höra musiken, vara med på gudstjänsterna. Och trots att vi också tvingas möta förtrycket och våldet som drabbat hans folk, så är det en bok fylld av humor och värme.
Författaren utgår från den lilla staden Focsani i östra Rumänien. Här är han uppväxt, men det som farfar Garabet och alla de andra släktingarna viskar om handlar oftast om livet före Rumänien – det som man levde i Istanbul, Trabzon, Izmir, Erzurum och andra städer i det dåvarande osmanska riket, dagens Turkiet. Det var ett liv som fick ett plötsligt slut med folkmordet 1915. ”Viskningarnas bok” är en krönika över denna tragedi och vad det blev av dem som överlevde.
Många tog sig till Rumänien och blev här hantverkare eller handelsmän. En del gick det riktigt bra för och de kunde få framstående positioner i sitt nya hemland. Men med andra världskriget och därefter kommunismen förändrades allt. Livet tvångskollektiviserades – ingen fick längre ha sin egen rörelse och armenierna, ett utpräglat handelsfolk, fick se sina butiker och besparingar gå upp i rök.
Några lockades senare av sovjetiska propåer om att återvända till hemlandet, nu i form av sovjetrepubliken Armenien. Men många var tveksamma – kunde man lita på ryssarna? Vad skulle det innebära att bo i Sovjet, även om det var på armenisk jord? De som valde att stanna i Rumänien gjorde troligen rätt. Det tog inte lång tid förrän det staliniskt paranoida Sovjet tyckte att dessa armenier bäst hörde hemma i fångläger i Sibirien. Bara det faktum att de tidigare hade bott utanför Sovjetunionen var tillräckligt för att misstänkliggöra dem.
”Viskningarnas bok” är inte en klassisk släktkrönika, här finns inte en röd tråd i en historia som utvecklas från A till B i kronologisk ordning. Med hjälp av släktingarnas viskningar om olika armeniska öden möter vi ett antal individer som på olika sätt försöker navigera bland de katastrofer som omger dem. Här finns till exempel folkmordets offer på dödsmarscher genom öknen; en mor som säljer sin son för en påse mjöl till beduiner i ett försök att rädda hans liv. Pojken blir omskuren och upptagen i dessa nomaders muslimska gemenskap – han är inte längre armenier, men han överlever.
Här finns också armeniska hämnare som i ”Operation Nemesis” dödar generalerna och paschorna som låg bakom folkmordet. De skjuts på öppen gata i bland annat Berlin och i Istanbul.
Och här finns de som tar till vapen, blir soldater och försöker slåss för sitt land, först på rysk sida under första världskriget, därefter på tysk sida under det andra. Men vare sig ryssar eller tyskar har så klart för avsikt att ge armenierna frihet.
Varujan Vosganian lyckas levandegöra det armeniska folkets tragiska 1900-tal – en historia som inte är tillräckligt känd hos allmänheten och som verkligen behöver återberättas. Det Vosganian ger läsaren är fakta, verkliga händelser, men han bjuder på dem i en mycket läsvärd skönlitterär form.
