Gheorghe Grigurcu (photo), proeminent literary critic: „The Book of Whispers – a grounding masterpiece of the romanian contemporary prose”

Un soi de epopee

            Goethe definea romanul drept o “epopee subiectivă”. Formula care acum, în toiul postmodernismului, poate apărea oarecum desuetă se potriveşte ca o mănuşă romanului semnat de Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor. Întrucît acesta conţine, împletite într-o impunătoare unitate a viziunii, două teme şi anume “marea crimă” săvîrşită de Imperiul Otoman împotriva armenilor şi răsfrîngerea acesteia în destinul familiei autorului ca şi în propria-i fiinţă. Evenimentele istorice pe care le are în vedere scrierea reprezintă un concentrat de cruzime. Pot fi socotite o prefaţă a Gulagului şi a Holocaustului, cu trista deosebire că n-au încă parte de omologarea de care beneficiază ultimele forme de genocid. Presupunem că, evocîndu-le, romancierul a avut senzaţia unui fakir care se culcă, public, pe un pat de cuie. În drumul de coşmar către Deir-ez-Zor, masele de armeni trăiau un Auschwitz în avans: “Mii de corturi făcute din zdrenţe. Femei şi copii goi, atît de slăbiţi de foame, încît stomacul lor nu mai primea mîncarea. Groparii aruncau în căruţe, laolaltă, morţii şi muribunzii, ca să nu mai piardă vremea”. Doar zece la sută din deportaţi au ajuns la numita ţintă. De aici au fost mînaţi către Mosul, “dar aveau să moară în deşert, înghiţiţi de nisip sau înghesuiţi în grote în care, laolaltă, morţi şi muribunzi, li s-a dat foc”. Decepţia conducătorilor etniei jertfite a fost cu atît mai mare cu cît s-a asociat cu ingratitudinea regimului Junilor Turci pe care l-au ajutat să acceadă la putere, considerînd că va sista prigoana ordonată de sîngerosul sultan Abdul Hamid. Dar n-a fost aşa: “Vartkes efendi, viitorul deputat de Erzerum îl ascunsese în locuinţa sa, în timpul contrarevoluţiei, pe Halil Bey, acelaşi care, mai tîrziu, va ordona uciderea sa”. Nu mai puţin cumplită s-a arătat comportarea lui Stalin, iniţiind, la finele celui de-al doilea război mondial, repatrierea armenilor, a căror mulţime “se împrăştia ca nişte picăţele, pînă la margine, spre Australia, Argentina, Etiopia ori Canada” şi neezitînd a-i supune, pe cei reîntorşi ca şi pe localnici, unor deportări masive. Sadismul despotului roşu se vădea într-o anume factură a operaţiei ce se desfăşura “cu încetul, fără grabă, ca o delicatesă pe care nu doreşti să o termini dintr-o dată”. Aceasta ar fi partea obiectivă a “epopeii”. Întors asupra conştiinţei proprii, Varujan Vosganian apelează reflex la mijloacele de apărare împotriva Răului infernal în cauză, aşa cum un metalurgist îşi pune, în faţa cuptorului încins de flăcări, ochelari şi mănuşi de protecţie. În primul rînd, o  tentativă de evacuare a realului oribil de propriu-i conţinut. O salvatoare irealizare. N-ar putea fi abordată istoria ca o ficţiune, fie şi una amar-ironică?  Desigur: “Adevărata istorie, cea care merită să fie povestită, e aceea care, oricînd, dacă ar fi destui s-o povestească şi alţii s-o ţină minte, s-ar putea transforma în legendă, adică povestea cea mai puţin exactă cu putinţă”. Ce s-ar mai putea spune în faţa mixturii vieţii cu moartea care, la scara crimelor ce au fost comise, friza fabulosul? “Cartea şoaptelor e oarecum neobişnuită, căci, spre deosebire de alte istorii, aici moartea e doar un detaliu, iar mai importantă decît moartea şi, deci, decît viaţa, e memoria”. Deoarece epopeea posedă şi aspecte ale miracolului, această normă e conştiincios respectată de prozator. Bunicul d-sale primea vizitele familiare ale morţii care îi relata despre răposaţii vechi, de-acum aşezaţi în condiţia lor, singurii ce posedau dreptul de-a vorbi, căci ceilalţi, “morţii cei noi se iveau pe la ferestre, cu obrajii palizi şi ochii strălucitori, prelingîndu-se pe geam, gros, ca uleiul de maslu”. Neîmpăcaţi, aceştia din urmă ascultau lectura bătrînului din Cartea şoaptelor,  încuviinţînd, “pentru că, spre deosebire de morţii cei vechi, morţii cei noi îşi găseau liniştea pe măsură ce se vorbea mai mult despre ei”. Aşadar povestirea ca o modalitate de redempţiune… Romanul conţine diverse mişcări speculative, aidoma unui om care poartă-n spinare o povară grea, spre a-şi atenua efortul. Ţelul urmărit: un inefabil, o transcendenţă sui generis, care să semnifice evadarea din lumea suferinţei (“ceea ce voiau ei să cucerească nu se află pe lumea aceasta”). Ori reducţia la virtualitate: “Cea mai adevărată dintre vieţile pe care le port, ca un mănunchi de şerpi înnodat la un capăt, e viaţa netrăită”. Lepădîndu-se de eu, socotind că povestitorul e doar o “prezenţă întîmplătoare”, deoarece în lipsa lui eposul tragic ar fi decurs la fel, Varujan Vosganian cinsteşte sacrificiul neamului căruia îi aparţine prin sacrificarea orgoliului de creator. Impersonalizarea aceasta e modul d-sale impresionant de jertfă. Cartea şoaptelor: o operă de temelie a prozei noastre contemporane.

Gheorghe Grigurcu