Victor Gh. Stan (photo) and „Destine” Magazine: The author of „The Book of Whispers”, a name in the top of romanian novelists
Romanul care se recomandă singur şi îl introduce pe Varujan Vosganian (n. 25 iulie 1958, Craiova) în lumea prozatorilor de elită este Cartea şoaptelor (Editura Polirom, 2009). Concentraţia romanului este atât de densă încât dacă am lega prima frază din el de Munţii Pădurea Neagră am acoperi sufletul apei Dunării până în Marea Neagră. Prin această pânză de lumină am putea vedea în deschiderea făcută de Varujan Vosganian în comunitatea sa de armeni, întinsă pe clipa de durere a istoriei în care personajele sunt alese de autor după criteriile stabilite şi dezvoltate de el prin aceste filme de acţiune.
Încă din anii tinereţii noastre îl ştiam un poet îndrăzneţ şi de valoare, şi iată că Varujan Vosganian, schimbând cerneala din călimară, ne introduce în lumea narării, o lume de altă factură poetică. Bucuria reuşitei sale este un fior de lumină pentru noi cei care ştim a citi o proză încrustată meşteşugit într-un roman de valoare. Lucarea, adică romanul Cartea şoaptelor se deschide cu un motto, pe scurt, cu o vorbă mare spusă de bunicul autorului, respectiv Garabet, personajul în jurul căruia întreaga acţiune este depănată: “Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge”. Astfel de vorbe cu tâlc întâlnim pe toată suprafaţa oglinzii bine argintate, unde priceputul autor a ştiut a alinia oameni cu bucurii şi tristeţi, cu urcuşuri şi decăderi, pe o arie destul de largă în desfăşurarea amplei acţiuni. Chiar şi obiceiurile armenilor din România sunt interesante, mai ales conturate cu Dleiaman, cântecul rătăcirii, sau Grunk, cântecul cocoşului, cântece trase înduioşător cu arcuşul pe vioară de bunicul Garabet; alteori: “Bunicul meu Garabet se încuia în cameră şi cânta. Erau cântece ciudate, în turcă ori arabă, dintre acelea pe care le cântă derviştii deşertului. ”.
Prin tunelul CARTEA ŞOAPTELOR, prietenul meu şi al dumneavoastră de-acum, scriitorul Varujan Vosganian a lăsat să treacă spre noi o frescă a unei clipe de istorie a unor destine umane dintr-o lume a şoaptelor: “În copilărie am trăit o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea. Erau şi lucruri care se spuneau şi fără fereală. Chiar şi peste gard, ca de pildă că a venit maşina cu pâine pe cartelă. Altele se spuneau numai cu fereastra închisă. Sau pe banca din mijlocul curţii, dacă pe stradă nu trecea nimeni. Chiar şi atunci, cu vocea coborâtă, de parcă ar fi fost nişte ferestre pe care nu le puteai închide ori nişte trecători pe care nu puteai să-i vezi. Mai simplu ar fi fost ca oamenii să stea aproape unii de alţii, cu capetele înclinate, fără să fie nevoie să se concentreze atât pentru a nu pierde vreun cuvânt.”
Cartea şoaptelor (521 p.), o carte vie, care se poate citi de oricine, oriunde şi oricând. Totul realizându-se numai dacă prezenţa ei în biblioteca noastră ne vibrează lumina dorinţei de a parcurge o lucrare bună sub semnătura scriitorului Varujan Vosganian – un nume printre prozatorii contemporani.
