Prof. Emilia Chirita – „The Book of Whispers”, a book of the memory on the postmodern dimension of the Time

Între imaginat şi imaginar pe axa postmodernă a timpului

Motto “Vremurile s-au copt” Varujan Vosganian

O personalitate cu o deschidere intelectuală deosebită, Varujan Vosganian abor-dează politicul, academicul şi culturalul cu acelaşi interes. Poet extrem de interesant se ilustrează cu volumele “Isus cu o mie de braţe”, “Ochiul alb al reginei” şi “Somnul albastru”. Se pare că vocaţia sa este una prozastică deoarece “Statuia Comandorului” este considerată “cartea anului”. La fel se va întâmpla în 2009, cu “Cartea şoaptelor” (Polirom,2009) care primeşte premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti şi este tradusă în multe limbi (franceză, spaniolă, engleză, armeană, etc.)

În dialog cu Dana Ionescu, Vosganian se confesează: “Am scris romanul ca pe o eliberare”. Propriul statut este exprimat lapidar: “Povestitorul este un copil care e cel mai neîndurător judecător al tău căci neştiind ce e păcatul nu ştie nici ce e iertarea’’.

Cartea evidenţiază că fiecare neam are o proprie “Carte a şoaptelor”: “Ea se tră-ieşte, trebuie doar povestită”. Autorul spune răspicat că prin acest volum vorbeşte despre lucruri cumplite fără să duşmănească pe nimeni. Povestirea este pentru autor, singura manieră de a lăsa urme (sau, cum ar spune Malraux, “o cicatrice”) între ima-ginat şi imaginar pe axa postmodernă a timpului. Acestea îl definesc în calitate de om şi scriitor: “mi-am câştigat acest drept” afirmă autorul. Astfel istoria capătă un sens, o fina-litate şi se transformă în viziune artistică. Carţile sunt, din punctul său de vedere, docu-mente nepreţuite pentru că sunt eterne şi “nimeni nu va câstiga bătălia cu cărţile”, cu memoria universală a umanităţii. “Cartea şoaptelor” este o carte a memoriei veşnic completată şi care nu se sfârşeşte cu ultima pagină.

“Vremurile s-au copt pentru scris”, spune autorul aşa că această carte “a şoaptelor” este alcătuită dintr-un număr impresionant de naraţiuni complexe care se leagă una de alta în formula deja cunoscută a celor “O mie de nopţi” unde naratorul povesteşte liber (deci fară sprijinul Doniazadei, generatorul de naraţiune, ce o îndeamnă pe Seherezada să istorisească). Substanţa acestor povestiri este despovărarea de o traumă, a sa şi a predecesorilor săi, anume genocidul armenilor, săvârşit în 1915 şi a carui hartă este înfaţişată pe contrapagina volumului.

Rând pe rând, “Cartea şoaptelor” capătă diverse semnificaţii: este cartea în care sunt scrise numele celor morţi şi tot aici se refac, narativ vorbind, vechile drumuri ale armenilor, cu caravanele, aşezarea lor în România. Negustorii armeni vând timp, care “era totdeauna o marfă mai scumpă decât părea la prima vedere” căci “timpul curge o dată cu sângele ne spune, poetic, Vosganian, iar “o lume lipsită de sânge e o lume lip-sită de timp” …iar povestitorul merge alături de personaje: “Am învăţat să citesc istoria altminteri, după urmele lăsate de potcoavele cailor”.

Textele lui Vosganian au o structură complexă, de tipul baroc de “povestire în povestire” deşi multe din ele pot fi citite ca naraţiuni de sine stătătoare; este cazul, de exemplu, al repatrierii armenilor din România în Uniunea Sovietică. Scrisorile le sunt cenzurate aşa că armenii descoperă că trebuie sa folosească diverse ocolişuri pentru a spune adevarul cumplit despre condiţiile din Rusia; de aceea ei trimit, în România, “complimente din partea noastră domnului Staipelochian”. Pe bună dreptate, naratorul-povestitor spune cu tristeţe ”am scris aceasta carte de când m-am născut” amintind că apariţia lui pe lume, ca artist, este constant simultană cu drama armenilor.

Textul postmodern (“Cartea şoaptelor” e,cu siguranţă, unul) surprinde, printre  alte-le, prin portrete fabuloase, fixate în tuşe puternice: la pagina 158 avem imaginea lui Arşag, fotograful (ce l-a  pozat pe Iorga mort); armenii, ca un popor postmodern, sunt interesaţi de imagine, aşa că “trăiau mai mult pentru fotografii decât pentru oameni”. Din aceste imagini, ficţionale sau nu, dar şi din propriile amintiri ale naratorului se structu-reaza portretul armeanului iar elementele esenţiale sunt sprâncenele: “negre, groase, încăpăţânate şi pline de viaţă arată, pe chipul armenesc, urma lui Dumnezeu, locul de la rădăcina nasului”. De aceea, spune naratorul, “imaginea fotografică ţine locul oame-nilor vii”.

Înainte de a fi o carte scrisă, ne spune autorul care e cronicarul faptelor care le narează, “Cartea şoaptelor” este una vorbită: e o litanie a tuturor armenilor, care apar, liturgic, la pagina176 şi urmatoarele, într-o listă nesfârşită…

Darul de povestitor al lui Vosganian se ilustrează prin caracterizarea cu ajutorul naraţiunii: fiecare personaj are povestea sa, fie ca e vorba de Mesia  Khcacerian (pag. 176), Mişak Torlokian sau celebrul general Dro care beneficiază de o imagine epopeică  şi apoteotică, mergând către mit, aşa cum e şi aceea a bunicului naratorului (despre care vom vorbi ulterior).

La începutul capitolului 5 aflăm că textul “Cartea şoaptelor” este o poveste, (postmodernă, fireşte) care începe în copilăria naratorului “pe când se vorbea în şoaptă” şi glisează spre un timp imemorial “odată cu legendele şi spaimele pe care bătrânii copilăriei mele le-au ascultat şi le-au simţit în copilăria lor”. Marile şi complexele  perso-naje ale cărţii îsi încep viaţa in anii 70 sau 80 a-i secolului XIX, vreme în care,  spune autorul, “Dumnezeu era la îndemână’’. “Cartea şoaptelor” este, pentru autor, asemenea “Cărţii plângerii”, scrisă de Grigore Narek, în care “plânsul era un leac  împotriva vremu-rilor” şi care se punea la capul bolnavilor pentru  a-i vindeca.

Naraţiunea pendulează între persoana I, majoritară, şi nararea omniscientă, e drept, mai puţin utilizată. Fluxul narativ este atât de puternic (în istorisirea despre Misak Torlokian, de exemplu) incât epicul se involburează şi antrenează personajele intr-o frazare extrem de amplă; este, printre altele, istoria caietului de carton sau aceea a gru-pului Nemesis, despre care naratorul pare a şti încă din copilarie. La fel ca în “visul lui Mişak” realitatea şi irealitatea se îmbină iar cartea vorbeşte şi despre nişte inşi care au “mai mult decât deprinderea de a muri” (expresii de mare consistenţă metaforică, vor-bind despre poetul Varujan Vosganian)

Un moment important este arderea carţilor dar, cum spune naratorul, aşa cum nu s-au putut ucide toti puricii la inceputul erei creştine, la fel nu s-au putut arde toate căr-ţile lumii. El pare a fi, doar întâmplător, autorul cărţii de faţă căci “fără mine lucrurile s-ar fi petrecut la fel, eu sunt doar primul cititor iar această ipostază e intâmplătoare”.

Osatura acestui epic complex se bazează, am mai arătat, pe structura personaje-lor. Aceasta se realizează, la rândul său, prin tehnica impresionistă, am spune, a tuşe-lor succesive, materializate în straturi epico-descriptive adăugate de-a lungul  întregii cărţi. De aceea personajele sunt reluate şi imbogaţite; este cazul generalului Dio, un ins cu o viaţă fabuloasă, neverosimilă uneori, dar structurată in mod verosimil. Un alt perso-naj memorabil este Mişak Torlokian, justiţiarul care face un jurământ de răzbunare, găsindu-şi casa pângărită. Textul post modern presupune adesea disconti-nuităţi voite aşa că nu vom şti cum şi dacă acest jurământ se va împlini. Un alt personaj memorabil este “magul hărţilor”, Micael Noradunghian, mason de grad foarte inalt care reface masoneria românească pentru a realiza apoi o unire cu America (pag. 380 şi urm.). Încercarea se sfîrşeşte cu un eşec iar documentele secrete ajung la bunicul Garabet, cel mai interesant şi mai complex personaj al cărţii.

Prezent pe tot parcursul cărţii, bunicul Garabet beneficiază de un portret complex: studiază, pe la începutul veacului trecutla Constantinopoldar studiile nu îl ajută să fie un bun negustor, este mereu falit şi interesat de “meserii nelucrative”, adică neaducă-toare de bani: dascăl la biserică, violonist, caligraf, pictor, fotograf, profesor de armeană şi de muzică, portretist, etc. Este un filosof stoic, situat “la o depărtare egală de tot ce se întâmplă”. Implicat in toate aspectele politice ale realitaţii înconjurătoare (el ajunge “tainuitorul hărţilor”, cunoscându-l bine pe Chivu Stoica) este, în acelaşi timp, un raisonneur care afirmă că “toate lucrurile au un înţeles”.

Imaginile personajelor cărţii sunt echivalenţe ale stingerii unei naţiuni prin oamenii care o compun şi care au o funcţie simbolică de aceea “Cartea şoaptelor” nu este o carte de istorie ci una de conştiinţă” ( pag. 310). Amintirea masacrului din 1915 este permanentă şi vie pentru toate personajele dar, cum spune unul din ele: “întâi de toate ne-au ucis poetul”. Povestea despre Daniel Varujan (numele ne duce, fireşte la autorul însuşi, în ipostaza mitică de creator) e una pilduitoare: “este legat de un copac, ucis cu pietre şi apoi lăsat animalelor şi duhurilor nopţii”. El trece apoi în nemurire şi legendă căci cred că este viu şi, nevând ştire despre mormântul sau, ne lăsăm ispitiţi de gândul învierii sale” (pag. 312).

Imaginea armeanului în faţa lumii e schimbătoare dar, în esenţă, de neânţeles; ilustrată de bunicul Setrak ea este exprimată rezumativ şi, parţial, amuzant (s-ar scrie lucruri interesante despre acest aspect al cărţii), el fiind “pe rând, îmbogăţit şi sărăcit, pălmuit, jidovit, internat în lagăr, înrolat şi demobilizat, iar pălmuit, îmburghezit şi des-burghezit”. Până şi moartea sa este ciudată “lovit de o maşină, căzut în cap, mort de-a binelea dar inmormântat in “cimitirul catolic”. Viaţa e, aşadar, plina de ciudăţenii şi nime-ni nu poate trasa o graniţă între real şi imaginar căci, ne spune autorul “există situaţii reale, situaţii imaginate şi altele imaginare”.

Prof. Dr. EMILIA CHIRIŢĂ