Herzel Hakak, president of the Union of Writers of Hebrew Language: „The Book of Whispers deserves to win the Nobel Prize”

Iata textul dedicat de Herzel Hakak „Cartii soaptelor” : „Cartile au forţă, literatura cea mai bună poate duce pe umeri timp şi loc, generaţii şi spaţii.Literatura poate da timpului pierdut o dimensiune care îl re-crează. Claude Levi-Strauss a scris cândva că o operă importantă e ca un fel de reflectare a  creaţiei universului.. Literatura de valoare poartă în sine o mare dramă, un univers care s-a trezit la viaţă. E capabilă să ne prezinte atât creaţie, cât şi distrugere.
Cel care citeşte povestea magnetizantă care este „Cartea Şoaptelor” se simte aruncat în valurile agitate ale evenimentelor istorice, până în centrul furtunii, priveşte în ochi sufletul omenesc, se găseşte în faţa tainelor existenţei, a poveştii tragice a poporului armean.

Vosganian ne trezeşte atenţia asupra acelor voci care par sa fi fost uitate, care par să fi fost împinse în spatele timpanului lumii, iar şoaptele  acelea tainice prind viaţă. Şoaptele acestei cărţi prind o forţă care frânge inimile. Cartea Şoaptelor este cartea vocilor care nu vor amuţi niciodată, Cartea Şoaptelor este un strigăt care niciodată nu va dispare.

Viaţa şi arta se împletesc – şi la fel ca Marcel Proust, porneşte şi Vosganian în căutarea timpului pierdut. Cartea Şoaptelor dă viaţă cărbunilor care şopotesc, iar timpul este salvat de dispariţie. Povestea şi şoaptele sunt salvarea,unele plasate undeva acolo sus, în înalturi, altele care ştiu să dezvăluie ce e tainic, ştiind să rămână aninate  în diferite momente ale timpului,în anumite puncte ale memoriei – şi să extragă din ele puteri nelimitate. La fel ca Proust, şi ca alţi mari romancieri,care au încercat să lumineze existenţa din mijlocul ruinelor, din cenuşa războaielor, Vosganian redă şi el prăbuşirea umanismului, apusul unei lumi a valorilor umane. Vosganian aruncă lumină asupra lumii în care a crescut, a credinţei şi a amintirilor în care a trăit poporul armean, încercând mai presus de toate să găsească sensuri şi semnificaţii.

Trecutul apare prin intermediul diferitelor personaje şi mituri – iar nouă ne devine clar că istoria, ca şi sufletele care au pus-o în mişcare, conţin o forţă uriaşă. Putere şi rezistenţă care se autodepăşesc. Realitatea aceasta  zdruncină prezentul, îşi impune  prezenţa în inimi, şi astfel fiind, păstrează asupra lor o influenţă eternă.

Vosganian a transformat genocidul armean într-o mărturie  vie, iar Cartea Şoaptelor pe care a scris-o va rămâne un monument viu. În acest memorial al durerii, autorul a dat viaţă amintirilor, tuturor acelor clipe sângeroase, tuturor speranţelor sfărâmate în ţăndări. Trecutul inert se ridică dintre sfărâmături. Iată-l respirând aproape de noi,ascultă-i gemetele. Ceea ce era nemişcat se transformă, începe să sângereze, şi de aici încolo devine foarte greu să rămâi pasiv în faţa acestei naraţiuni cumplite.Nu mai e vorba doar de povestea unui popor, devine o situaţie  universală, care ne atinge pe toţi, un transcript al suferinţei şi al credinţei. Şoaptele devin o mărturie vibrantă, care vorbesc inimii fiecărui om.

  E adevărat, e vorba în primul rând de suferinţele poporului armean,iar paginile cărţii crează cu pană de artist, prin diferitele unghiuri ale marşurilor morţii, tabloul convoaielor în drum  spre moarte, al mărturiei acelor ani cumpliţi de groază. Forţe şi spaime din trecut izbucnesc din anul groazei, 1915 – aici începe  perioada de spaimă înfiorătoare.

Masacrarea unui milion şi jumătate de oameni. O lume care se răsuceşte în jurul propriei sale axe. Moarte şi agonie. Şi mărturii vii ale timpului. O lume care îşi aminteşte, care nu renunţă, care cere răzbunare, care cunoaşte drumul luptei.

Tablourile ne înconjoară strâns, aceleaşi încercări de ridicare din morminte, dintre scânduri, suferinţa continuă. Confruntarea dintre un popor puternic sufleteşte cu opresorul turc pe de o parte, şi cu pumnul de fier al regimului sovietic, pe de alta.

Scapă de ursul turbat, şi imediat îi atacă leul însetat de sânge. Speră la o viaţă nouă, dar iată că apare imediat o nouă deportare, surghiunul în Siberia. Din lac în puţ.

  În Cartea Şoaptelor implicaţiile şi evenimentele şi

conştiinţele, toate sunt ca multiple faţete ale aceleiaşi personalităţi, în tot ceea ce se petrece există o voce interioară care urmăreşte întâmplările.

Cartea Şoaptelor nu scrie istoria, ea ne pune la dispoziţie cunoaşterea istoriei, o cunoaştere profundă.

Imaginile se alătura una alteia în timpuri diferite, din locuri diferite. Chinurile poporului au chip, există familii sfâşiate, există suferinţă personală care frânge inima. Cartea izolează întâmplări sângerânde din totalul evenimentelor şi ne oferă un punct de observaţie al sufletelor, al vocilor, posibilitatea de a le simţi suferinţa, de a le auzi  strigătele, de a muri împreună cu ei.

După ce am citit Cartea Şoaptelor genocidul armean  este un alt genocid, el devine o şoaptă, care s-a transformat într-un strigăt al cărui ecou se aude dintr-un capăt în celălalt al pământului, care  nu va mai permite lumii să rămână aşa cum este.

Caietul tainelor din spatele romanului.

Numele „Cartea şoaptelor” apare în carte ca un cifru secret,ca un caiet tainic de notiţe, în care se povesteşte despre genocidul armenilor din interior,  din intimitatea lumii celor care suferă. Fărâme de aluzii despre acel caiet al tainelor îi luminează  sufletul în faţa noastră dinăuntru: este cartea sfântă, cea în care istoria nu are numai date şi nume şi învingători şi învinşi, ci şi semnificaţii – iar un loc special îl ocupă fotografiile.

  Autorul scrie: „În Cartea Şoaptelor fotografiile ţin adesea locul oamenilor vii”.  Iar după câteva rânduri Vosganian ne destăinuie încă un secret din acea Carte tainică a şoaptelor: „Armenii aşezaţi în cercul lor împuţinat, atunci când dispărea câte unul,pentru a nu se micşora cercul, puneau în locul lui o fotografie.De aceea….fotografia era pentru ei un fel de presimţire a morţii.

  Pozele erau pentru armenii acelor vremuri ca un

testament sau o asigurare pe viaţă.” (pag 167)

 De-alungul întregii cărţi, fotografiile au forţă vitală, sunt un fel de lumânări memoriale, lumânări ale mărturiei.

O mare parte din descrierea personalităţii bunicului Garabet este destinată dimensiunilor sale spirituale,

pictură şi fotografie ca direcţii ale spiritului uman,

care au puterea de a învinge, de a povesti, de a aminti. Povestea menţionează legătura sa specială cu Arşag, care era ceasornicar şi fotograf. În viaţa celor doi fotografia este un fel de luptă contra morţii şi  devine o luptă pentru viaţă, pentru amintire. Iată cum îl descrie autorul Vosganian pe Arşag, care fotografiază vii şi morţi,şi ne spune că avea lămpi diferite,unele pentru a fotografia pe cei vii, şi altele pentru a-i fotografia pe morţi: „Eu nu sunt fotograf de morţi,ci fotograf de suflete”( p.159 ). Fotografia vede nu numai materia, ci şi spiritul.

Autorul încearcă să descrie o lume dispărută, dar cu cât ne scufundăm mai mult în adâncimile acestei lumi, simţim că fotografiem suflete,descoperim un univers sub un alt univers, un caiet al tainelor sub descrierile

concrete ale circumstanţelor. De la o carte tainică la naraţiunea deschisă a povestitorului. Iată ce ne mărturiseşte acea carte tainică a şoaptelor, iar acesta este practic substratul ascuns al întregului roman:

„În Cartea Şoaptelor nu există personaje imaginare….Adesea eu scriu despre povestitorul Cărţii Şoaptelor.În povestea mea, povestitorul povesteşte despre Cartea Şoaptelor.Iar în această nouă carte povestită, apare din nou povestitorul care povesteşte, care a povestit lucrurile pentru prima oară.El a povestit despre narator şi despre povestea lui… Dacă ordinea ar fi inversată şi am ajunge la primul povestitor,…atunci am avea visul, apoi visul din vis, şi aşa mai departe…” (pag. 331)

În carte nu există întâi şi apoi, iar naraţiunea nu este o linie dreaptă ci zbucium sufletesc. Paginile ne absorb în istoria familiei autorului, în povestiri despre episoade din lumea poporului armean, în evenimente istorice universale, care descriu  filozofia de deasupra faptelor, viaţa adevărata care este deasupra cronicilor uscate.

  În afara romanului pe care îl citim există o lume  pe care acesta o reflectă. Acolo se află Cartea Şoaptelor, în acea lume a cărei întreagă existenţă este formată din poveste în poveste, amintire în amintire, personaj care se intersectează cu alt personaj. Sub toate acestea există o structură subterană, compusă numai din suflete şi visuri şi coduri ascunse, iar acolo se găseşte structura reală. Din acest motiv îi este important autorului să ne explice, că nu documentaţia istorică este esenţialul acestei cărţi:”Ea,cartea, deşi vorbeşte cel mai adesea despre trecut, nu e o carte de istorie, căci în cărţile de istorie se vorbeşte mai ales despre învingători; e mai degrabă o culegere de psalmi, căci vorbeşte îndeosebi despre cei învinşi” (pag 331-332).

Cartea lasă câteva probleme nesoluţionate şi fără o explicaţie finală. Aşa se întâmplă spre exemplu în    povestea armelor generalului Dro, despre care nimeni nu ştie unde au dispărut – şi nici dacă au existat vreodată. Ca şi povestea hărţilor lui Noradunghian şi mutarea lor de la o adresă la alta, şi alături de ele biografiile misterioase ale lui  Micael Noradunghian şi a generalului Drastamat Kenyan, cunoscut ca  generalul Dro, comandantul legiunii armene. Apar în roman anumite situaţii care nu ajung la o rezolvare totală. Exemplu semnificativ: convorbirea dramatică şi ascunsă dintre Mesia Khacherian şi Onik Tokatlian,(pag 179). Totul se spune acolo prin aluzii. Noi, ca cititori, nu avem o versiune autorizată asupra celor petrecute acolo. Umblă deasemeni tot felul de versiuni referitoare la asasinarea poetului naţional armean  Varujan şi a prietenilor săi de către turci.

Cartea Şoaptelor nu este un roman obişnuit, în care există un povestitor care le ştie pe toate, care descoperă toate gândurile şi sufletul şi toate iţele

întâmplărilor. Descrierea exactă este doar o copertă exterioară, în spatele ei se află coperţi spirituale, aure ascunse. Iată ce scrie autorul vorbind despre unul din evenimente: „Era în seara zilei de 12 noiembrie 1968. Nu are importanţă, fără îndoială, data exactă, Cartea Şoaptelor,deşi plină de cifra ca o carte de istorie, nu este legată, de fapt, de nici una din cifrele acelea. Adevărata istorie, cea care merită să fie povesstită, e aceea care, oricând, dacă ar fi destui s-o povestească şi alţii s-o ţină minte, s-ar putea transforma  în legendă, adică povestea cea mai puţin exactă cu putinţă.”  Apoi continuă: ” În această ultimă privinţă, e oarecum neobişnuită,căci, spre deosebire de alte istorii, aici moartea e doar un detaliu,iar mai importantă decât moartea, şi,deci, decât viaţa, e memoria”.(pag 505)

Amintirea şi naraţiunea şi mărturia, ele sunt esenţialul.Acesta este şi ceea ce îl ghidează pe autor să descopere în faţa noastră istoria şi substratul  ei mistic, preluat din acelaşi caiet tainic, din Cartea Şoaptelor.

Câteva dovezi că autorul a moştenit filozofia de viaţă a bunicului său, Garabet Vosganian. Spre exemplu, aşa i-a spus bunicul fotografului Arşag, analizând situaţia după evenimente:”Omenirea stă în cumpănă” zise din nou bunicul.”E o cumpănă ascunsă.Cuvintele luptă în locul nostru. Iar noi murim în locul lor.”  (pag 100)

Copilul bătrân – şi înţelepciunea bunicului.

Capacitatea de a înţelege lumea şi de a o exprima în cuvinte este cea care i-a îndrumat pe eroii noştri.

Când citeşti cuvintele personajelor, înţelegi că autorul trăieşte în ei zi şi noapte, îi plânge şi

le plânge viaţa, încercând cu fiecare rând să pătrundă în adâncul sufletelor lor. Ca unor spectatori la o piesă pe care o aşterne în faţa noastră,ne e limpede că autorul-copil îşi trăieşte viaţa fără copilărie, că povestea sa trece de la încercarea de a înţelege moartea la încercarea de a degusta viaţa.Este vorba despre o lume şi un cod al vieţii care nu seamănă cu decursul unui roman standardizat şi obişnuit. Săriturile prin timp, aruncarea personajelor dintr-o perioadă într-alta, ne atrag într-o realitate

haotică, iar inima înţelege că nu vorbim despre  nişte mărturii uscate, că nu discutăm despre personaje şi acţiuni de genul celor cu care suntem obişnuiţi din romanele istorice.

Astfel, spre exemplu, autorul ne spune povestea unchiului Simon, care s-a lăsat convins de propaganda sovietică şi s-a alăturat celor care au fost chemaţi să construiască şi să pună bazele Republicii Sovietice Armenia. În spatele promisiunilor şi ale cuvintelor au fost alte intenţii şi intrigi obscure. Unchiul Simon încearcă să înţeleagă legile lumii:” ‘Ceasurile s-au inventat din neputinţa de a stăpâni timpul’ spunea nenea Simon, lăsându-se pe pernele moi, pe canapeaua din curte, şi închizând ochii mulţumit.’Ca şi armele,

care sunt un semn de neputinţă şi nu de putere.'”(pag 126).

  La fel ca mulţi alţii,  a căror majoritate au fost apoi trimişi în Siberia, unchiul Simon a fost şi el umilit şi trădat de către regimul sovietic.

Când reuşeşte să se întoarcă la familia sa din România, îşi doreşte să moară acolo, pe pământul ei, şi îşi face ordine în suflet: „Armenia merită s-o iubeşti.Peste tot unde te uiţi e numai piatră…Aici pământul e bun, merită să mori.” (pag 153)

Povestea lui Mineas Orbul este în acord cu linia conducătoare a cărţii, de a onora semnificaţia umbrei din spatele luminii, realitatea ascunsă. De ce să ne mire, că orbul acesta este cel care vede mai bine decât toţi ceilalţi. Uneori, ni se pare pentru o clipă că el e o reîncarnare a acelui Tersias din tragedia greacă.

Autorul schiţează povestea vieţii orbului în câteva cuvinte:”La început a fost lumina. Odată lumina adormi. Visă, şi aşa se născu din visul ei umbra. ‘Când eram de vârsta ta’ spunea Mineas, ‘ am visat că sunt orb.Era frumos, în vis. Acum visez că văd’ ” ( pag 88)

Orbirea şi taina şi visul conduc acţiunea, iar viaţa obligă la continuarea căutării, la continuarea cercetării pentru a atinge spiritul lucrurilor, acel cod aflat în spatele universului.Despre motto-ul bunicului său Garabet autorul scrie astfel:” „Din acest motiv bunicul meu, care socotea că lumea nu există decât pentru a fi înţeleasă, atunci când te înveţi pe de rost, când devii într-atât de previzibil, încât te poţi recita pe dinafară, ca pe o poezie, cu început şi sfârşit, ba chiar şi cu rime, atunci e timpul să mori” (pag 330).

Masacrul şi suferinţele prin care a trecut poporul armean l-a silit să caute puterile de a crede în sine, de a nu crede în soluţii facile, de a nu se baza pe alţii. Sahag, un alt erou al romanului, povesteşte cu sinceritate despre speranţa de a fi salvaţi de americani.La care Ovanes răspunde: ” Toată viaţa n-am făcut altceva decât să să vină americanii. Prima oară eram un puşti,în 1909, la Adana. Când au început măcelurile,tata a spus să fugim în port că precis vin americanii şi ne scapă. Pe urmă i-am tot aşteptat, la 1918, să ne scape, şi de turci şi de ruşi la un loc.

La ’44, ce să mai vorbim ?”.(pag 103) La care unul

dintre prietenii replică: ” ‘Mie, când o fi să mor’ zise tânjitor Măgârdici, ‘ să chemaţi un american să-mi tragă clopotele. Măcar atuncea să ştiu şi eu că au venit….”(pag 103)

Distrugerea şi istoria.

Cartea Şoaptelor (a) lui Vosganian va rămâne veşnic cartea sfântă a genocidului armean, parte din scrierile sfinte , ca proclamaţia profetului distrugerii care prevede capitole din elegia poporului său, care încearcă să înţeleagă secretul existenţei străbunilor săi, care urmăreşte masacrele comise de turci, grozăviile care se petrec în convoaiele deportaţilor, toate scrise într-o limbă reţinută, cu o durere care frânge inima. Scriitorul încearcă să explice sensul întâmplărilor şi de ce acestea se exprimă în şoaptă, şi nu în ţipăt.

„Povestea aceasta, pe care noi o numim Cartea Şoaptelor, nu este povestea mea.Ea a început cu mult înainte de vremea copilăriei mele, când se vorbea în şoaptă. A început chiar cu mult înainte  de a deveni o carte. Şi nu a început în Focşaniul copilăriei mele” Apoi continuă:” Ba chiar a început cu mult  înainte, odată cu legendele şi cu spaimele pe care bătrânii copilăriei mele le-au ascultat şi le-au simţit în copilăria lor. Pe când nu erau decât foi răscolite şi mai degrabă însângerate decât citite” – iar de aici încolo menţionează toate masacrele petrecute între anii 1894-1895. (pag 221),

Paginile cărţii descriu o istorie a durerii – iar noi simţim că imaginea acelor zile este de neuitat. Autorul scrie:

„Sau poate că, în partea ei cea mai profundă, Cartea

Şoaptelor începe cu o altă carte – căci, aşa cum  oamenii se nasc din oameni, cărţile se nasc din cărţi” În felul acesta ne conduce spre existenţa unei alte cărţi a tainei, Cartea Plângerii. Prin acelelaşi cărări ascunse ale înţelegerii existenţialiste ajungem la o percepţie care răneşte:

” Între plânsul acela şi şoaptele acestea nu înseamnă că se înlocuieşte o suferinţă cu alta, e doar diferenţa dintre plâns şi plânsul înăbuşit. În anul naşterii mele, pentru o lacrimă s-a vărsat tot atâta sânge cât, în vremurile acelea, pentru un veac de război.” (pag 222).

Pură şi nobilă. Şoapta istoriei armene se aude chinuită,descrierea masacrului răneşte corzile sufletului, înfiorează. Fiecare şoaptă are puterea  de a arunca o  stâncă în aer, plânsul se ascunde în spatele acestei tristeţi, în spatele procesului îndelungat al alungării a nenumăraţi oameni din casele lor, în spatele acelor călătorii către moarte: foamea, distrugerea a familii întregi. În naivitatea lor, femeile sunt urcate pe plute şi mai târziu turcii le aruncă în largul mării. Apar descrieri  sfâşietoare:

„În Trabizonda…câteva sute de femei , împreună cu copiii lor şi cu bătrânii care nu puteau merge, au fost suiţi pe plute şi duşi în largul mării. Femeile s-au bucurat, în toată nenorocirea aceea, când li s-a spus că vor face o parte din drum pe apă, fiind astfel cruţate de o osteneală în plus. Însă, a doua zi, plutele s-au întors goale la ţărm. Femeile fuseseră înecate în mare. La fel s-a întâmplat şi la Unieh,la Ordu , la Tripoli, la Kerasonda şi la Rize….”

Iar în alt fragment:” Copiii armeni din orfelinatul german au fost înecaţi în lacul din apropiera.Femeile din Mesne, pornite spre Urfa, au fost ucise şi azvârlite în râu.Pe drumul dintre Sivas şi Kharput, corpurile femeilor mutilate şi masacrate au zăcut luni de zile …Scheletele lor  încă se mai vedeau la jumătatea lui 1916″ (pag 315)

Când se organizează acţiunile de răzbunare asupra acelor comandanţi militari turci, membrii grupului de complotişti primesc ordinul clar să se concentreze numai asupra celor direct vinovaţi de crimă, şi sub nici o formă să nu se atingă de femeile şi copiii lor. Iar dacă există vreo şansă ca aceştia – femeile şi copiii- să fie răniţi, să renunţe la acţiune.

De-alungul întregii cărţi se simte că sufletul scriitorului îşi trage seva din sufletul bunicului Garabet Vosganian. Celălalt bunic a dezvoltat o altă

concepţie de viaţă, inspirată de meandrele existenţei sale:” a avut toată dreptatea să socotească lumea aceasta de neînţeles”. Bunicul Garabet a adoptat însă un alt mod de a gândi, care primează în carte: „bunicul Garabet socotea ,în schimb, că toate lucrurile din lume au un înţeles” ( pag  324). Îi transmite  acest principiu de viaţă nepotului care ne povesteşte povestea.

Lasă să cadă asupra copilului scriitor  greutatea acestei vieţi, şi autorul descrie cum se alătura orbului bătrân Mineas – iar mai târziu se confesează:”Mai toţi oamenii în mijlocul cărora mi-am petrecut copilăria erau bătrâni. ‘Ce caută copilul acesta printre noi?’ întreba râzând Arşag clopotarul. ‘Lasă-l’,spunea bunicul Garabet. ‘Nu e un copil obişnuit. E un copil bătrân cu zile.”.(pag 86).

Plânsul care rămâne veşnic.

Când citim cu nesaţ capitolele Cărţii Şoaptelor,simţim că acel „copil bătrân” îşi înţelege perfect copilăria pierdută şi bătrâneţea bunicilor săi. Reuşeşte să absoarbă secretele pe care i le-a transmis bunicul său, reuşind astfel să asimileze  spiritul poporului armean, şi mai ales – a reuşit să ne prezinte ceea ce s-a petrecut, oscilând între suferinţă şi amintire, naraţiune care e mărturie, o poveste care e o învăţătură, o morală, pentru generaţii.

Dincolo de puzzel-ul de personaje care presară printre noi eposul poporului armean, grozăviile convoaielor, masacrele şi violurile, povestea nedesluşită a legiunii armene, acţiunile grupului de justiţiari „Nemesis”, povestea îngrozitoare a arderii cărţilor, asasinarea a sute de scriitori şi intelectuali, opresiunile regimului sovietic – din toate acestea scriitorul construieşte trei planete, fiecare paralelă unei naraţiuni, trei aştrii iluminând în paralel trei

povestiri. Explicaţie pe care o primim  ne dezvăluie vocea interioară,acea existenţă spirituală nevăzută:

” Nu e adevărat că oamenii nu plângeau. Numai că plângeau altfel.Cei care mai aveau puterea de a sta aşezaţi se legănau, ceilalţi plângeau cu ochii larg deschişi către cer.Dar plânsul era un fel de geamăt neîntrerupt, cu voce joasă, care, repetat din mii de piepturi, se auzea ca un ison.Plânsul nu era o dâră pe obraz, ci un sunet….Cum isonul acesta ajunsese, curgând fără sfârşit, şi acodându-se cu lumea înconjurătoare,să sune precum vuietul vântului printre dune ori curgerea apelor Eufratului, el nu osteni o clipă, până când….Mulţi adormeau plângând în felul acesta,alţii mureau plângând şi plânsul mai vibra în pieptul încremenit, ca într-un tub de orgă.” Plânsul acesta însoţeşte  multe pagini, şi astfel se leagă plânsul masacrului din 1915 cu plânsul celoi doi bunici ai săi: „Am auzit plânsul acesta când Bunicul Setrak se legăna în şezlongul  din grădină şi murmura sau  când bunicul Garabet se încuia în odaia sa şi se oprea din cântatul la vioară.” (pag  366)

Când descrie moartea bunicului în ultimele pagini, ne întoarcem la acelaşi alean, la acelaşi plâns: din spatele uşii se auzea vocea bunicului care agoniza, iar rândurile acestea spun totul:”stăteam cu toţii în faţa uşii pe care bunicul n-o încuiase,dar pe care ne sfiam s-o deschidem, şi dindărătul căreia se auzea un fel de cântec tânguitor, neîntrerupt, ca în taberele  de deportaţi de la Deir-ez-Zor, o şoaptă a cuiva care nu se mai opreşte să tragă aer în piept, ci parcă doreşte să se golească de viaţa din el         …” (pag 508)

Acelaşi plâns s-a absorbit în toate paginile cărţii,

ne-a transportat în aceiaşi durere, în aceiaşi senzaţie pe care o exprimă autorul, că în lumea aceea nu exista diferenţă între vii şi morţi:

  „cei vii zăceau ore întregi nemişcaţi şi adesea adormeau cu ochii deschişi, orbind din cauza arşiţei care le ardea albul ochilor.Iar cei morţi tresăreau uneori, din cauza diferenţelor mari de temperatură dintre zi şi noapte, atunci când încheieturile se muiau la soare sau din contră, se strângeau odată cu gerul nopţii.” (pag 368)

Trei planete

Trei direcţii esenţiale  aruncă lumină asupra naraţiunii centrale care descrie acţiunea cărţii, trei planete. Planul  vieţii armenilor, spre exemplu, este luminat în aşa fel încât dă o valoare specială copilăriei băiatului căruia nu i-a fost dat să fie copil. Până şi jucăria de copil a avut parte de câteva poveşti cu continuari, poveştile căluţilor de lemn.Acea jucărie din lemn trece printr-o metamorfoză şi reprezintă visul şi frânturi din el în decursul acţiunii..

  Alt astru necesar înţelegerii personajelor apare prin povestea – în stilul basmelor – al înmormântării imaginare  şi chivotul sfânt.- În descrierea acestei înmormântări  apar în mod simbolic toate personajele, iar noi suntem martori la întâlnirea sufletelor: suntem atraşi într-un capitol care parcă ar face parte din scrierile profeţilor, parcă plin de duh sfânt, în care se adună toţi eroii cărţii, vii sau morţi. Ne înfiorăm când atingem şi nu atingem ceremonialul religios care oferă sufletelor o posibilitate de exprimare, care dă lumii rugăciunea de acceptare a destinului şi iertare. Fiecare personaj aduce câte un dar care exprimă în felul său nenorocirea iar în sfântul chivot se adună obiecte din viaţa fiecăruia; bunicul Gaarabet aduce cadou cutia cu pantofi  în  amintirea deportaţilor în Siberia, depunerea pantofilor e ca depunerea unei jertfe, iar alături de ea Micael Noradunghian aşează  colecţia sa de hărţi. Şi astfel se întoarce la noi Mineas orbul care aici, în cadrul acestui ritual fantezist încearcă să readucă lumina, aducând cu sine şi depunând în sfântul chivot felinarul cu care lumina noaptea drumul trecătorilor, şi aşa mai departe. Printre cei care vin apare şi Virginica, a cărei poveste tragică de dragoste ni se dezvăluie în decursul cărţii. Virginica se îndrăgosteşte fără speranţă de un prizonier de război, care este apoi retrimis în Rusia – şi cine ştie care va mai fi destinul său – tristeţea o învăluie, ultima scânteie de speranţă pare pierdută, iar  pentru o clipă avem parcă senzaţia că fata aceea ar putea fi o reprezentare alegorică a Armeniei.

Lumina altei planetă cade asupra capitolului alcătuit în întregime din cercuri – cercuri concentrice, care se transformă într-o ţintă, săgeţi ale morţii în drumul spre moarte al oamenilor din convoaiele morţii. Capitolul începe de la pagina 332, şi de aici înainte lumina este proiectată asupra poveştilor oamenilor din convoaie, iar noi ne găsim în faţa durerii şi a suferinţei din convoaie, a destinelor umane,a lacrimilor şi a împăcării cu suferinţa.

Genocidul evreilor şi genocidul armenilor.

Există în carte sunete identice pentru suferinţa evreilor şi suferinţa armenilor. Trebuie reţinuat: genocidul armenilor s-a petrecut înainte de genocidul evreilor, iar astăzi e limpede că dacă lumea ar fi ştiut să înţeleagă morala acelui genocid, dacă ar fi ştiut să să trezească şi să salveze poporul armean, genocidul din Europa nu ar mai fi fost comis.

În cartea lui Vosganian există o referire la Wiesenthal,vânătorul de nazişti şi la grupa de comando care pleacă în căutarea autorilor masacrului. Când bunicul e în agonie şi lasă să se audă plânsul acela surd, bunica îl cheamă pe doctorul evreu Zilberman iar el, care fusese martor la Holocaust-ul evreilor, explică astfel comportamentul bunicului înainte de moarte:” ‘E o boală nouă’, spuse, ‘am întâlnit-o şi la bătrânii noştrii evrei, reîntorşi din lagăre, cărţile nu o numesc şi nu-i găsesc leacul.” (pag 509). Descriind modalităţile de distrugere a poporului armean, autorul scrie:” De la convoaiele duse în locuri izolate şi uşor de împresurat pentru a fi măcelărite,şi de la lagărele de concentrare până la moartea prin împuşcare, înfometare, scufundarea în apă îngheţată ori arderea de vii a muribunzilor, toate mijloacele folosite pentru uciderea armenilor, pe drumurile Anatoliei, de la Constantinopol şi pînă la Deir-ez-Zor şi Mosol, au fost utilizate mai târziu de nazişti împotriva evreilor. (pag 356) „

Cartea lui Vosganian este un monument viu al întregului genocid armean. Autorul a reuşit s ă descrie sufletul,

esenţa calamităţii, profunzimea eşecului omenirii, iar plânsul acela ne însoţeşte , pentru a ne învăţa să ne amintim, pentru ca lumea să înveţe în ce fel să poarte doliul după morţi şi să nu uite  crimele asasinilor.

Autorul scrie astfel: ” Istoria oamenilor este istoria faptelor, a cuvintelor memorabile, dar este, mai ales, o istorie a privirilor. Greu de descris, greu de descifrat, dar mai intensă şi mai reală…..Iar fotografiile morţilor subţiaţi,cu privirile căscate,sunt cu atât mai tulburătoare cu cât,   împuţinându-se de foame, de oboseală sau de boli, ochii le rămâneau întregi, părând, pe chipurile împuţinate, uriaşi şi lacomi.”(pag 250)

Nouă nu ne mai rămâne decât să-l îmbrăţişăm pe autor, să absorbim sensul lucrurilor. Să nu fugim de lecţia istoriei,de strigătele morţilor . Cartea aceasta merită să fie îmbrăţişată  de toţi scriitorii lumii prin intermediul premiului Nobel pentru literatură. Un asemenea premiu l-ar onora pe scriitorul, care a reuşit în acelaşi timp să creeze clasică adevărată dar şi să depună o mărturie vibrantă şi vie a suferinţei şi a genocidului poporului armean. Un asemenea premiu ar atenţiona conştiinţa lumii asupra acestei catastrofe – şi ar da profunzime recunoaşterii acestei crime îngrozitoare.

 Vosganian a scris mărturia, pentru ca să înţelegem ce

s-a petrecut, pentru a ne aminti ce s-a întâmplat. Povara a fost prea grea pentru a putea fi dusă, iar el, în felul său, ştie că nu totul poate fi povestit .

„Cartea Şoaptelor este o acţiune pe care nimeni n-o spunea pe de-a-ntregul, de parcă fiecare se temea să înţeleagă totul, încercând astfel să-şi mântuie viaţa de lipsă de sens” (pag 196).  Când este descrisă înmormântarea, atunci când sunt îngropate toate obiectele şi darurile eroilor cărţii, suntem martorii unui eveniment devenit sacru,  cadrul căruia chivotul este condus la îngropăciune. Aici povestitorul adaugă o morală: ” Şi astfel,odată chivotul îngropat,  se dovedi, că şi răspunsurile mor ca oamenii, lăsând loc vieţii să poată merge înainte( pag 488).

Viaţa şi amintirea, moartea şi mărturia – acesta este sufletul cărţii, şi în felul aceasta are continuitate în Psalmi, [capitolul Kuf Yod” Het 17]  unde se spune : „Nu voi muri căci voi trăi şi voi povesti”.

Continuă să ne povesteşti, continuă să compui, căci nimeni nu are dreptul să oprească această muzică

adevărată şi nobilă. Şi ne este interzis să uităm.

Traducere din limba ebraică: Any Shilon