Prof. Gheorghe Patza: I read „The Book of Whispers” with tears in my eyes

Va trimit atasat recenzia „Cartii soaptelor”, care a aparut in „Spiritul critic” de la Pascani.
Doresc sa va spun ca mi-a placut cu adevarat aceasta minunata carte si m-a impresionat in mod deosebit.
Multe pagini le-am citit cu lacrimi in ochi.
Va felicit ca ati reusit sa scrieti o asemenea opera in proza.

CARTEA PĂTIMIRILOR POPORULUI ARMEAN

Declarată cartea anului 2009 în România Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian are ca temă centrală masacrele şi deportările armenilor, petrecute în Turcia lui 1915, aşa cum le arată harta „Centrului de studii armeneşti”, prezentă în carte.
După cum precizează autorul , Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă. De aceea ea devine translucidă şi paginile ei sunt transparente. Astfel, deşi personajele sunt reale, ele sunt protagonistele unei lumi a ficţiunii, iar cartea nu este una de memorii, ci un roman.
Copilul Varujan este destinat să amintească lumii prin ce a trecut naţiunea armeană, într-o carte ce „nu este o cronică a lucrurilor trăite, ci a lucrurilor mărturisite.” Bunicul Garabet ştia acest lucru. El spunea : „Nu e un copil obişnuit. E un copil bătrân de zile” şi-l compară ci Iisus: „Un copil fără copilărie, născut mare. Cu un trup neîncăpător. De aceea spun că Iisus a fost un copil bătrân de zile”, înţelept şi cel mai adesea trist.”Vocea bunicului meu – afirmă autorul – devenise vocea mea lăuntrică.”
Varujan Vosganian reconstituie pătimirile poporului său din amintirile bincului Garabet, cel dinspre tată şi a celui dinspre mamă, Setrak, trăitori direcţi ai cumplitelor evenimente, dar şi ale multor altor bătrâni armeni. Interesant, niciunul dintre bătrâni nu povestea despre sine : „Fiecare devenea personaj în povestirea altuia şi trebuia să cauţi mereu, de la unul la altul, ca să afli continuarea. Din cauza asta, povestea armenilor copilăriei mele este o poveste fără de sfârşit.” Şi, mai încolo: „Cartea şoaptelor este o poveste pe care nimeni nu o spunea pe de-a-ntregul de parcă fiecare se temea să înţeleagă totul, încercând astfel să-şi mântuie viaţa de lipsa de sens.” În felul acesta istoria se relativizează, devenind literatură, iar adevărurile istorice, fără a-şi pierde din autenticitate, îşi găsesc o nouă albie, cea a metaforei.
Cartea şoaptelor reprezintă o uriaşă frescă, în care fluxul existenţial merge pe o pararealitate. De fapt, aceasta este realitatea literară, modalitatea artistică de exprimare a adevărului.
O ideea centrală a cărţii este aceea a datoriei de a nu uita ce s-a petrecut. Copilul, autorul de azi, a fost hărăzit să asculte şi să înregistreze poveştile pe care personajele le spuneau, povestea lor sau a altora, socotindu-se răspunzători şi pentru cei care nu mai trăiau. Toate sunt poveşti, mai ales despre învinşi, Cartea şoaptelor nefiind scrisă pentru „curţile împărăteşti”, nu este o carte comandată de conducători, ci una despre oameni simpli, obişnuiţi: povestea orbului Minas, a repatrierii lui Simon, povestea lui Yusuf, etc.
Timpul istoric al romanului rulează pe o scară foarte largă, o scară a prezentului istoric. Autorul trece cu abilitate de la anii masacrelor şi deportărilor poporului armean de către turci, la colectivizarea agriculturii, un rol important în violenţa înfăptuirii actului comunist de unire forţată a pământurilor avându-l Nicolae Ceauşescu, apoi iarăşi se întoarce la barbaria anului 1915 (cruciada copiilor, comemorarea masacrelor, foamea, groapa comună) şi de acolo la spaţiul concentraţionar sovietic…
Subiectul cărţii are o problematică atât de complexă încât timpul istoric devine timp simultan: „Suntem în 1949. Suntem, în acelaşi timp, în noiembrie 1957, când peste câmpiile din Lunca Siretului…Suntem şi în 1964… Şi suntem în noiembrie 2005, când vremurile par să se fi schimbat…”
Timpul istoric este timpul real; povestea fiecărui om , este de părere Varujan Vosganian, se desfăşoară în acest timp real în parte, „restul, în părţi egale, fiind alcătuit din lucrurile de care îţi aminteşti, din lucrurile pe care le speri şi din cele de care te temi…”, iar „Cartea şoaptelor nu este o cronică a lucrirlor trăite ori închipuite, ci a lucrurilor mărturisite.”
Într-o vreme când cărţile erau arse, întrucât comuniştii considerau că „sucesc minţile şi nasc duşmani ai poporului, încât îţi puneai întrebarea la ce-ţi mai ajută în ziua de azi cărţile de ieri?” şi asmuţeau cărţile unele împotriva altora, bătrânii copilăriei lui Varujan Vosganian oscilau între speranţă şi teamă; speranţa că vor veni americanii şi frica ce pornea de departe, din întâmplările cumplite ale istoriei, când omul era pedepsit pentru vina de a exista într-o lume a violenţei şi răzbunărilor. Bătrânii se adunau într-un cavou; unul şedea de pază şi ceilalţi ascultau posturi de radio occidentale sau spuneau poveştiloe lor şi ale altora pe care copilul le-nregistra în memorie.
Din teamă, orice notaţie era codificată, iar bunicul Garabet ţinea un jurnal pictat. Diversele culori înfăţişau, fiecare, o anume stare de spirit: „ – Nu eu aleg culorile, ele mă aleg pe mine. Aici nu merge cu şmecherii. La ce-ar folosi să te amăgeşti?” îi răspundea el cumnatului său Sahag când acesta îi propunea să mai schimbe culorile.
Personajele Cărţii şoaptelor sunt complicate şi foarte diferite în universul copilăriei autorului. De departe, preferatul său este bunicul dinspre tată, Garabet Vosganian, cel ce practica o mulţime de meserii care nu aduceau venituri (fotograf, pictor), moartea bătrânului fiind evocată ca o boală numită tânguire, pe care cărţile nu o numesc şi nu-i găsesc leacul.
O mulţime de alte personaje sunt complexe, interesante şi chiar fascinante prin strădania lor de a lupta împotriva vitregiilor istorice cu isteţime şi perseverenţă. Dacă orbul Minas citea mângâind coperţile groase ale cărţilor, văzând „în şoaptă” şi percepând vibraţiile literelor cu ochii sufletului, Hartin Fringhian, preferatul meu, este un geniu al comerţului, izbutind să strângă o avere colosală, pe care a pierdut-o în 1948 la naţionalizare, luptând şi reuşind să se sustragă închisorilor şi să rămână în continuare comerciant, fie şi numai cu miez de nucă, pentru a-şi aduna suficienţi bani de înmormântare, cel care a purtat până la sfârţitul zilelor pe el un costum de gală pe sub hainele ponosite şi care păstra tot timpul în chimir un testament adus la zi prin complicate codiciluri ce răsplăteau pe muncitorii harnici, testament care conţinea distribuţai uriaşei sale averi după moarte, în faboarea statului român şi a oamenilor merituoşi din subordinea sa.
Autorul are ştiinţa admiraţiei faţă de înaintaşii săi din familie şi din întregul neam armean, cu comercianţi de geniu, trăind în fascinaţia tejghelei şi adunând averi tocmai datorită acestor calităţi native, care au atras ura ireductibilă a turcilor.
Personajele romanului nu sunt prezentate de autor care modele de viaţă perfecte, cu excepţia bunicului Garabet. Ele nu sunt scutite de greşeli în viaţă. Astfel, unii dintre armenii rezidenţi în România au cedat propagandei sovietice şi au emigrat spre patria de origine Armenia. În mijlocul mării au fost scoşi pe punte: „ – De acum nu va mai trebui să mâncaţi pâinea străinătăţii!” le-au spus ofiţerii luându-le pâinea românească şi aruncându-o peste bord. Odată ajunşi la Erevan au fost trataţi ca trădători şi trimişi în Siberia. De aceea, scriindu-le rudelor codificat, pentru care scrisorile să ajungă la destinaţie, semnau Staipelocian, adică „nu cumva să plecaţi şi voi!”.
Alţi armeni s-au făcut unelte ale regimului, schingiuindu-şi în anchete conaţionalii. Unul dintre ei avea părul alb „ca o aură nemeritată”, expreise memorabilă.
Spre cinstea lor exilaţii armeni, cei ce au supravieţuit evenimentelor din 1915, prin cei mai viteji şi mai neînfricaţi dintre ei, au hotărât să răzbune victimele masacrelor, oprindu-se la capii fărădelegilor, dar cruţându-le femeile şi copiii. Din când în când sosea din străinătate, în colet fără adresa expeditorului, câte un căluţ de lemn, ce simboliza un duşman căzut şi pe are bătrânii armeni îl înmormântau de îndată. Generalul Dro, care a înfiinţat o legiune armeană şi a scăpat din toate capcanele morţii, sau Misak Torlakian, care nu cunoştea altă profesie decât aceea de soldat, s-au aflat în fruntea răzbnătorilor neamului.
Romanul este structurat în douăsprezece capitole. În penultimul dintre ele are loc o paradă a personajelor cărţii. Toate defilează spre cimitir, un simbol a tragismului condiţiei umane, pentru a îngropa chivotul. Multe s-au întors, altele au rămas proptite de crucile de piatră în aşteptare, iar altele „trîgându-se în pământ precum apele ploilor de mai”.
Dar de ce Cartea şoaptelor? Iată ce spune autorul: „În copilărie am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta are şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea.”
Cartea şoaptelor este un roman evocator, amintind de tragediile teatrului antic, deşi scriitura modernă prin care fost realizat cuprinde şi unele elemente de umor.
Este o carte echilibrată, plăcută la lectură, conţinând suficiente pasaje ce se citesc cu lacrimi în ochi, oricât te-ai declara imun la ispitele textului.
Alte scene sunt de o frumuseţe ce urcă spre sublim, cum ar fi povestea celor doi îndrăgostiţi din convoiul deportaţilor, ce retrăiesc mitul adamic, sau dragostea platonică dintre Virginica şi prizonierul armean.
Romanul Cartea şoaptelor a fost scris pentru un spectru larg de cititori, care pot găsi teme preferenţiale, mergând de la duioşia faţă de copilul ce-nregistrează poveştile bătrânilor şi până la „călăuza tărâmurilor felurite, magul hărţilor”, Michael Noradunghian, conducătorul masonic, autorul unui uriaş proiect istoric utopic, al unirii României cu Statele Unite ale Americii sau cu occidentul european, pentru a scăpa de pericolul numit U.R.S.S.
Roman având ca temă suferinţele umane fără sfârşit, Cartea şoaptelor este o carte care, din respect pentru aceste suferinţe, se va citi în şoaptă.

Gheorghe C. Patza
Recenzie apărută în revista „Spiritul critic”, anul VIII,
nr.4, oct.2010, Paşcani

Notă: Veţi primi de la mine o recenzie a cărţii „Armenii ortodocşi din Bucovina” de Dimitrie Dan, Ed.Zamca, Bucureşti, 2010, care va apare în „Analele Bucovinei” aparţinând Academiei Române, Filiala Rădăuţi.
Cu multă stimă,
Gheorghe C. Patza