Luceafărul de dimineaţă (The Morning Star): The heroes of „The Book of Whispers”

În numărele 5-6 (1023 – 1024) mai – iunie 2012, revista Luceafărul de dimineaţă include textul „Personajele Cărţii şoaptelor” prezentat de Varujan Vosganian în cadrul Colocviilor Romanului Românesc ce au avut loc la Călimăneşti şi Alba Iulia în zilele de 4-6 mai 2012. Iată textul:

Arta romanului este un anumit fel de a scrie istoria. Realitatea şi lumea romanului se află într-o relaţie de omotetie în al cărui centru se află cel care este, pe rând, trăitor al istoriei şi cititor al cronicilor. Omotetia este fără cusur. Nu există eveniment istoric care să nu se regăsească în paginile unui roman. Nu există personaj de roman, oricât ar fi de straniu, pentru care să nu se afle un timp istoric care să-l găzduiască. Uneori corespondenţa aceasta se multiplică, precum imaginile prinse între coperţile a două oglinzi : istoria are legende, literatura are mituri. Astfel încât aceeaşi legendă poate fi repovestită cu personaje diferite, iar acelaşi personaj poate hălădui în timpuri diferite.

Manualele şi tratatele vor vorbi, mai ales, despre învingători. Romanele vor povesti, mai ales, despre învinşi. Chiar şi atunci când ele povestesc despre regi şi împăraţi, pe care cărţile de istorie îi descriu ca pe nişte biruitori, cărţile de literatură le descifrează cotloanele ascunse, frământările, melancoliile. Pentru a ne explica decăderea imperiului austriac, cărţile de istorie ne vorbesc despre prea lunga domnie a lui Franz Josef. Romanele ne vorbesc despre domnul K., despre bravul soldat Svejk şi despre Ulrich, omul fără însuşiri.

Arta este un omagiu adus celor învinşi. Scriind mai degrabă despre învinşi decât despre învingători, s-ar putea crede că literatura scrie, mai degrabă, despre mica istorie, a celor neînsemnaţi, spre deosebire de marea istorie, a conducătorilor. În fapt, ca şi moartea, istoria nu poate fi mică ori mare. Personajele simple au măreţia lor, chiar dacă nimeni nu a clădit un postament pe care să le aşeze. A învinge e mai la îndemână, dacă te gândeşti că cei care biruiesc au, cel mai adesea, puterea de partea lor. A muri, însă, pentru ideile tale, asta presupune o putere cu mult mai mare.

Când am scris Cartea şoaptelor ştiam că despre secolul XX, în felul acesta, nu se scrisese destul. Cartea şoaptelor este o carte despre armeni, dar este şi o carte despre români, despre evrei şi nu numai. Este o carte despre secolul douăzeci, cu războaiele sale mondiale, cu masacrele şi gropile sale comune, cu ideologiile şi asupririle sale. Dar nu numai. Fiecare loc, fiecare timp, fiecare neam au o Carte a şoaptelor a lor. Ea se trăieşte, trebuie doar povestită.

De altfel, cred că acestea ar fi precondiţii ale romanului : să scrii despre întâmplări, teritorii ori obiceiuri mai puţin cunoscute, dar pe care tu să le cunoşti foarte bine. Diferenţa dintre istorie şi literatură nu este aceea că literatura nu respectă adevărul istoric. Dimpotrivă. Oricâtă fantezie şi ficţiune ar conţine un roman, el trebuie să conţină suficient de multe date ca să fie localizat cu exactitate în timp şi spaţiu. Ambiguităţile nu înseamnă o abatere de la regulă. Chiar şi atemporalitatea şi aspaţialitatea au reperele, au exactităţile lor.

Am fost întrebat adesea dacă întâmplările Cărţii şoaptelor sunt reale. Pentru a lămuri această chestiune, încă înainte de a fi pusă, unii autori precizează, încă din pornire, că personajele ori faptele sunt rod al imaginaţiei lor. Dar cine poate trasa o frontieră între real şi imaginar? Din această perspectivă, lucrurile stau aşa: personajele Cărţii şoaptelor, în măsura în care a fi reale înseamnă să se fi născut cândva, să fi avut un nume, o soartă precum şi un mod prin care toate acestea să se fi încheiat vreodată, sunt reale. În ce priveşte, însă, întâmplările relatate în Cartea şoaptelor, ele aparţin întregului spectru al luminii, şi celui văzut, şi celui nevăzut. Există laolaltă, situaţii reale, situaţii imaginate sau altele, pur şi simplu imaginare. Cartea şoaptelor povesteşte despre oameni trecuţi printr-o suferinţă de neînchipuit, de care fiecare a căutat să se vindece în felul său. Şi cum realitatea este rareori leacul realităţii, poporul bunicilor mei s-a călăuzit după lucrurile imaginare şi după lucrurile imaginate, anume cele care nu existau ori cele care, existând, ei se încăpăţânau să le vadă altfel de cum sunt.

Nu m-aş fi încumetat să povestesc despre atâtea întâmplări şi personaje, despre atâtea situaţii aparent neverosimile, dacă nu aş fi avut dovada că ele s-au petrecut cândva. Neverosimilul nu este o îndepărtare de la realitate. Dimpotrivă, este partea cea mai îndrăzneaţă, mai provocatoare şi mai cutremurătoare a realităţii. Cele mai importante lucruri din viaţa unui om sunt întâmplările neaşteptate. Viaţa însăşi, în profunzimea ei, este o cronică a lucrurilor neprevăzute. Neverosimilul este cheia care descifrează lumile amestecate, este un fel de cristal de stâncă al realităţii. O carte este puternică în măsura în care îmblânzeşte neverosimilul, îl înduplecă să coboare, printre oameni, pe pământ. Neverosimilul nu este o limită a realităţii, ci o limită a noastră în a înţelege realitatea.

Personajul central al Cărţii şoaptelor este, cum spuneam, secolul al douăzecilea care se compune, ca un ochi de albină, din secvenţe parţiale. Un secol nefericit, al dezrădăcinărilor, al convoaielor, al exodurilor, al apatrizilor şi la diasporelor, al căutărilor zadarnice de sine, care a avut o adolescenţă scurtă, care a îmbătrânit brusc la jumătatea celui de-al doilea deceniu al său, odată cu izbucnirea primului război mondial – nu chiar atât de nefericit însă ca urmaşul său, secolul douăzeci şi unu care, odată cu atentatele de la 11 septembrie 2001, s-a născut gata bătrân, precum Benjamin Button al lui Scott Fitzgerald, fără a avea însă, ca şi acela, şansa întineririi şi a dezvinovăţirii.

Laolaltă cu acest veac al nevrozelor, al zădărniciilor şi al limitelor frânte, printre personajele Cărţii şoaptelor se numără, de asemenea, timpul, moartea ori memoria. Ele capătă uneori înfăţişări concrete, statice precum în picturile lui De Chirico, eterice ori fragile precum la Dali, dramatice precum la Munch ori dinamice pricum în picturile lui Marinetti, dar greu de prins într-o fotografie.

Tot printre personaje se numără lucrurile, tangibile ori nu, care au rolul lor în Cartea şoaptelor. Vioara ori şevaletul bunicului Garabet, mătăniile bunicului Setrak, Mauser-ul lui Misak Torlakian, testamentul lui Hartin Fringhian, mandolina Virginicăi Papazian, căluţul meu de lemn ori hărţile lui Micael Noradunghian. Multe au dispărut. Unele, cum ar fi mandolina care poate fi văzută la Muzeul armenesc din Bucureşti, testamentul lui Fringhian ori mătăniile bunicului pe care le port eu, mai există şi acum. Altele, cum ar fi mirosurile, vor exista întotdeauna căci pentru fiecare miros există un cotlon întunecat, un colţ de haină împăturit ori un cufăr înferecat unde să se poată ascunde.

După ce am vorbit despre personajele eterice, anume cele care sunt translucide, se insinuează în toate celelalte şi pot merge cu uşurinţă înainte şi înapoi, adică timpul moartea, memoria şi veacul de margine, după ce am evocat personajele obiecte, să trecem acum la cele care au câte ceva şi dintr-unele şi din celelalte, anume oamenii.

Mai ales despre ei povesteşte Cartea şoaptelor, dar nu în acelaşi mod. Personajele-oameni sunt de patru feluri. Mai întâi cei care au existat, aşa cum s-au înfăţişat celorlalţi, cu numele lor, cu elanurile şi disperările lor. Între acestea includem pe însuşi autorul, care, precum în Las meninas a lui Velasquez, se aşază şi pe sine în roman, dar fără să se amestece printre eroii cărţii.

Cea de-a doua categorie o constituie magii, ai umbrelor, ai luminii, ai aerului, ai timpului, ai fructelor, ai întinderilor. În Cartea şoaptelor închinarea magilor naşte, de fapt, povestea noastră.

În rândul al treilea al făpturilor sunt mai degrabă nălucile şi pe ele abia le găsim printre rânduri. Adică nu atât oamenii înşişi, cât obsesiile lor. În primul rând Yusuf, personajul cel mai trist, dar pe care nu-l putem ocoli pentru că, neexistând, nu ştim unde este. Dar toate celelalte care trăiesc adesea în mijlocul obsesiilor lor, Arşag, vânătorul de păsări, Levon Zohrab, căutătorul din urma convoaielor, Misak Torlakian al visului, Arşag Săvagian retrăind coşmarul aceleiaşi fotografii, Simon Şeitanian, muşcând din pământ ca dintr-un fruct, părintele Komitas, hohotind, cu minţile rătăcite şi alţii asemenea lor nu încap ca atare între ramele fotografiilor pentru simplul fapt că pentru asta e nevoie de un obiectiv în care să încapă o lume ce are mai mult de trei dimensiuni.

Iar personajele din ultima categorie a personajelor-oameni sunt morţii. Aşa cum sugerează şi rândurile de început, rostite de bunicul meu Garabet, Cartea şoaptelor le este dedicată în primul rând lor.

Morţii cei vechi au fost însoţitorii şi apărătorii copilăriei mele. În privinţa morţii lor, lucrurile sunt limpezi, ca şi în ce priveşte vinovăţiile, iar acolo unde cauza morţii nu e lămurită, în locul acela se naşte o legendă. Morţii cei vechi trăiau printre noi fără să se ascundă, fără să ne pândească ori să ne bântuie. Chipurile lor priveau grave sau zâmbitoare din portrete, noi înşine îi aşezam la vedere. Morţii cei vechi ne îndepărtau frica de moarte.
Morţii cei vechi nu ne cereau nimic în plus. Prezenţa lor era de la sine înţeleasă, ca o prelungire, pe tencuieli, prin cotloanele casei, a celorlalţi membri ai familiei. De aceea prezenţa lor nu mai trebuie explicată ci, eventual, absenţa lor.

Mulţi dintre morţii cei vechi trăiseră înainte de eli lama sabactani, deşi ceva din ei murise atunci din nou, pentru a putea reînvia. Fuseseră credincioşi altor zei, atunci când ei înşişi nu erau din rândul zeilor, cu toate acestea pentru noi ei aveau şi un înţeles creştin. Astfel încât, într-un fel sau altul, chiar dacă unii muriseră înainte de Cristos, morţii cei vechi ne păreau cu toţii creştini. Iar noi ne rugam pentru ei tot creştineşte.

Morţii cei noi, în schimb, locuiau în partea ascunsă a sufletelor noastre. Umblam cu atenţie prin părţile acelea, mergeam pe vârfuri, bâjbâiam năduşind, şoaptele rămâneau în gât ca o tuse îngălbenită. Niciodată nu puteai şti ce anume îi readuce. Oricât am fi netezit aşternuturile, am fi tăiat şnurul candelei pentru a curăţa flacăra de funingine, ne-am fi pus hainele de duminică şi ne-am fi ţinut răsuflarea pentru a nu ne trăda neliniştea, în orice oră din zi a săptămânii şi în orice anotimp al anului, orice am fi făcut, la întâlnirea cu morţii cei noi eram luaţi pe nepregătite. Atingerea unei haine purtate de vreunul din ei, prin cufere, fotografiile din cutia de tablă, un cuvânt fierbinte din vremurile vechi, adus până la noi din gură în gură şi repetat, un nume pe care zadarnic îl dădeam celor care se năşteau pentru a lua locul celor care muriseră, un pumn de nisip, o flacără, un sâmbure de rodie erau, uneori, de ajuns pentru a reînsufleţi morţii cei noi. Căci spre deosebire de morţii cei vechi, care ne priveau din icoane şi din gravuri, din morţile lor împlinite, morţii cei noi erau morţi doar pe jumătate. Iar jumătatea cealaltă, care venea din viaţa lor netrăită, continua să moară prin vieţile noastre. Nimic nu putea să acopere această moarte care continua să trăiască, a morţilor celor noi. Şi poate că nici vieţilor noastre nu le va fi de ajuns pentru a muri pe de-a-ntregul. Tăcem despre morţii cei noi.

În timp ce despre morţii cei vechi e destul să ascultăm poveştile sau legendele şi ei sunt atât de frumoşi încât putem să împodobim casele cu chipurile lor, despre morţii cei noi nimic nu e destul. Pentru că ei fac parte din vieţile noastre. Prin ochii noştri, sau ai părinţilor ori a bunicilor noştri, pe ei i-am văzut. Despre ei nu poţi povesti pur şi simplu. De la morţii cei vechi nu ai nevoie de uitare şi nu îţi cer să-i răzbuni. Ei sunt, cel mai adesea, legende ucise de alte legende. Moartea lor nu putea fi evitată, nu puteai fi tu în locul lor, ba chiar acea moarte a devenit acum necesară, pilduitoare. Fiecare neam se aşează pe temelia morţilor săi pilduitori.

Morţii cei noi au murit în locul nostru, de ce n-am fost noi aceia şi au fost ei este întrebarea cea înfricoşătoare. Nu povestim despre ceea ce sunt morţii cei noi, ci ei povestesc despre ceea ce noi suntem. Despre morţii cei noi nici nu se poate vorbi fără a vorbi despre cei rămaşi vii. Ceva care s-a petrecut sub ochii noştri nu poate fi agăţat pe perete ca un tablou. Sunt morţii despre care nu se poate povesti pur şi simplu, sunt morţii care se asumă. Adesea, pe morţii cei noi nu şi-i asumă, din păcate, mai nimeni.

Suntem partea lor nevrednică, suntem partea care moare din morţii cei noi. Scriu despre cei care suntem dar, citim, de fapt, pe ocolite, despre morţii cei noi, încercând să le descifrăm sensurile morţii. Pare că nu suntem încă pregătiţi să scriem adevărata carte, aceea despre morţii cei noi, prin care să descifrăm sensurile vieţilor noastre. Asumând, astfel, pentru unii, vina de a-i fi ucis, iar pentru noi, ceilalţi, vina de a le fi supravieţuit.

Cartea şoaptelor este cartea morţilor celor noi.

Şi încă ceva. Romanul este o carte unde nimic nu este spus până la capăt. Romanul nu pune concluziile. Concluziile omoară arta. Romanul este doar un martor, o mărturisire. Sentinţa o dă cititorul, el este judecătorul. De aceea, chiar şi aceeaşi carte e de fiecare dată altfel, după cum diferiţi sunt, între ei, cititorii.