Octavia Sandu (foto) : The Story of the Suffrances of the Armenian People

Poetica şoaptelor

Cartea şoaptelor, apărută în 2009 la editura Polirom, este povestea suferinţei neamului armean care nemaiavând unde să încapă şi-a găsit, în final, liniştea în cele peste cinci sute de pagini scrise de Varujan Vosganian. Poveste în poveste în poveste, scriitorul deşiră cu un talent de necontestat istoria familiei sale inclusă în destinul colectiv al armenilor îmbinând curgerea liberă, aproape involuntară a rememorării subiective cu documentarea necesară realizării unui proiect atât de amplu. De aceea, scrierea nu se poate încadra într-un gen strict pentru că distincţia între ficţiune, autobiografie şi memorii, devine nu numai greu de făcut, ci inutilă. Important este doar faptul că povestitorul a reuşit să aducă faptele în cuvânt şi să sublimeze realitatea, într-un mod mai autentic decât ar putea-o face orice naraţiune istorică.
În aparenta învălmăşeală de date şi întâmplări – căci romanul nu are o construcţie rigidă, nici ferm determinată – există o structură logică pentru că planurile suprapuse sunt legate între ele prin acelaşi fir al suferinţei trăite de neamul armean, iar istoriile formează ca un puzzle povestea unui popor. Faptul că nu se urmează vreo cronologie şi că personajele, „eroii” povestitorului, se plimbă prin carte, trăiesc, mor şi sunt regăsiţi două sute de pagini mai târziu pe câmpul de luptă, nu poate fi considerat decât o mare reuşită a acestei cărţi, care scapă astfel, din ghearele inautenticităţii. „Timpul, şopteşte de data asta poetul Vosganian, este o jivină care aleargă arcuită şi labele ei lasă urme pe rând, dar timpul poate să alerge cu toate deodată” (p.245). Stilul liric, care reînvie şoaptele bătrânilor armeni, poate puţin pretenţios la începutul cărţii şi învăluitor pe parcurs, este combinat cu tăierea sigură şi precisă a frazelor atunci când se dau date istorice, autorul preferându-le pe acestea din urmă implicării afective. Deseori întâlnim bucăţi care pot trece uşor drept aforisme sau vorbe memorabile („Aşa cum oamenii se nasc din oameni cărţile se nasc din cărţi şi cresc apoi singure” sau „Noi nu ne deosebim prin ceea ce suntem, ci prin morţii pe care fiecare îi plânge”), însă uneori, când sunt prea înghesuite, se simte primejdia sufocării reciproce.
De la început intrăm într-o lume în care cuvântul, dezbrăcat de orice superficialitate, renunţă la a fi vorbă purtată în gura mare şi se înalţă până la dimensiunea lui taincă de şoaptă. De aceea se poate vorbi despre o poetică a şoaptei, a cuvintelor pe jumătate înghiţite, lăsate să-şi desăvârşească sensul în celălalt. Refugierea în plâns, în autocompătimire nu era o soluţie pentru armenii aflaţi în împrejurări din cele mai cumplite, cum nu era nici pentru cei împovăraţi care-şi duceau zilele într-o relativă împăcare cu lumea. În felul acesta suferinţa ar fi fost închistată şi redusă la atât de banalele lacrimi, prea puţin cuprinzătoare. Ei au preferat tânguirea prelungă ca formă a plângerii cu toată fiinţa, sau şoapta ca mod de robie a plânsului, „plânsul înăbuşit”(221).
La o primă vedere s-ar putea vorbi despre două lumi, armonios îmbinate, parcă din grija autorului faţă de trăirile cititorului. Este vorba de lumea magică văzută prin ochii copilului care pândeşte discuţiile secrete din cavou sau din dosul uşilor, o lume a mirosului de aluat şi de cărţi vechi, a nucilor prăjite şi a cafelei aromate. Acest univers ce se cerea deconspirat de curiozitatea copilului şi guvernat de credinţele bătrânilor, obiceiuri şi ritualuri străvechi, îi are în centru pe bunicii săi – Garabet şi Setrak. Ei sunt ca doi Ulise înţelepţi şi trecuţi prin toate încercările, însă cu o putere mai mare decât a eroului homerian, aceea de a începe din nou, căci ţara lor nu mai există şi nimeni nu deşiră linţoliul pentru ei. Cu toate astea, şi-au păstrat o anumită vioiciune a cugetului şi a simţirilor. Garabet, bunicul dinspre tată, este pictorul cu idei năstruşnice, căci lui culorile îi vorbeau şi prin ele vedea şi înţelegea lumea: „Totul e o combinaţie de linii şi culori. Inclusiv sufletul. Cu cât gustul culorii e mai aspru, mai strident, cu atât sufeltul e mai furios” (p.154). De o mare frumuseţe este episodul în care bunicul Garabet, „fascinat de scurta memorie a oglinzilor” (p.58) şi deţinând arta fotografierii, încearcă cu ajutorul copilului să le vindece de uitare şi să le capteze imaginea fără să fie reflectaţi în poză. În timp ce bunicul Garabet este fotograf, muzician, pictor, găsind răspuns pentru orice pentru că „socotea că toate lucrurile din lume au un înţeles”(p 324), bunicul Setrak are o filosofie a sângelui în faţa căreia copilul rămâne uluit: „Când sângele oboseşte, îţi iei toiag. Altminteri, sângele e ca un toiag pe dinăuntru. Fiecare om se sprijină pe sângele lui”(p.23). Trecând prin altfel de întâmplări, lui Setrak lumea i se părea de neînţeles, însă cu toată absurditatea ei, armenii, în general, au reuşit să nu-şi ponosească chipul, ci să-şi păstreze veselia şi prospeţimea chiar la o vârstă înaintată ca a bunicilor Garabet şi Setrak. Construcţia întregului roman este inspirată de către acest spirit specific armean, povestitorul îmbinând dinamismul faptelor cu lentoarea descrierilor, hazliul subtil cu tragicul, răbufnirea neaşteptată a vieţii cu moartea, distrugerea şi haosul.
Un element care în această lume misterioasă a copilăriei primeşte valenţe ritualice este focul privit ca intermediarul între lumi şi înzestrat cu puteri predictive. Bătrânii satului se adună, cuminţi şi serioşi, în curtea bisericii ca fiecare să sară peste grămada de lemne aprinse. Dacă focul se prinde de hainele celui ce-i sare pe deasupra, semn că se întreabă la poarta de dincolo, înseamnă că i s-a scurs vremea. Aceste întâmplări ce ţin mai mult de o înţelegere magică a lumii abundă în Cartea şoaptelor şi în amintirea copilului, ce va deveni, cum i-a fost hărăzit, Povestitorul lor.
Fiecare personaj ce populează această carte a vieţilor individuale unite sub pecetea fatalităţii îşi duce în spate destinul său, ca un exponent al proiectului identitar armean. Bazându-se pe teoria germană a naţiunii ca legătură de sânge şi limbă, povestitorul reface o identitate schilodită, începând cu imaginile care formează cultulul memoriei familiale, şi lărgind sfera până la fizionomia specifică armenilor, religia, limba, dar şi alte repere importante pentru etnia unui popor, cum este cimitirul (pe jumătate gol şi în care pozele ţin locul morţilor) sau biserica. Astfel, nicidecum în sens restrictiv, ci tocmai din dorinţa de a impune acest proiect realităţii şi memorei noastre, din carte se desprind câteva tipologii de personaje sau comportamente colective. Avem pe de-o parte tagma negustorilor – meserie practicată de majoritatea armenilor ajunşi în Romania, a războinicului perpetuu – reprezentată prin excelenţă de Misak Torkalian sau Generalul Dro, a tăinuitorului – Arşag clopotarul ce moare ţinând în mână fotografia bătrânului Nicolae Iorga pe care într-o noapte a fost obligat să-l fotografieze; sau Levon Zohrab – tăinuitorul hărţilor lui Noradunghian; şi nu în ultimul rând, clasa care-i adună pe toţi laolaltă: armeanul osândit la cele mai inimaginabile suferinţe. Cu această ultimă clasă se prefigurează deja cealaltă lume, a vaietului, a morţii fără nume şi chip, a războaielor şi a deportărilor, a cruzimii şi a monstrozităţii de care omenirea a fost capabilă – exterminarea în masă, sau mai bine spus primul genocid al istoriei. Ne sunt redate episoade şi date istorice ale masacrelor din 1885, continuate în 1915 şi sub diverse forme până în 1922, multe din scenele evocate avându-şi resortul în singurele mărturii vii, investite deja cu putere testamentară: fotografiile şi mai ales privirea celor fotografiaţi.
Poate una dintre cele mai tulburătoare poveşti a Cărţii şoaptelor, este cea a lui Sahag Şeitanian, cumnatul bunicului Garabet, şi a familiei lui, descrisă de povestitor aproape cinematografic. Un capitol întreg este destinat drumului parcurs de convoaiele de armenii deportaţi, de la Mamura până la Deir-ez-Zor, „cele şapte cercuri, adică drumul iniţierii pentru moarte”(p.332). Dacă în cazul unor personaje din această carte se poate vorbi despre frumuseţea stranie a morţii, cum se întâmplă cu Minas orbul care pe patul de moarte aude cu ochii, sau moartea-sacrificiu pentru un ideal – cum se întâmplă cu atâţia armeni căzuţi pe câmpul de luptă, acestor oameni ce formau nesfârşite convoaie li s-a luat cel mai de preţ drept, nu acela la viaţă, ci dreptul la moarte.
Cititorul acestei cărţi nu poate aduce altă mângâiere decât aceea de a oferi fiecărui armean neîngropat un loc în memoria lui, pentru că a uita, în cazul de faţă, este echivant cu a-i osândi din nou la acelaşi destin şi a le lua singura viaţă pe care o mai au, aceea a cărţilor. Aceasta este şi miza principală a Cărţii şoaptelor.

Octavia Sandu