Professor Mona Cotofan and The Book of Whispers: A Fundamental Meeting

Există, în destinul unui cititor, întâmplarea întâlnirilor fundamentale, a acelor întâlniri care te reconfigurează interior şi care te dezvăluie în alt mod decât te-ai perceput până atunci. Întâlnirea – întâmplătoare sau pusă sub semnul unei condiţii intelectuale necesare – cu scrierea domnului Varujan Vosganian reprezintă o asemenea revelaţie pentru cititorul aflat în căutarea unor răspunsuri la întrebările pe care interculturalitatea unui oraş vechi le ridica în mod firesc.
Apariţia cărţii m-a surprins în timp ce încercam a-mi lămuri conceptul de minoritate etnică, atât de fragil în definiţia lui, raportat la o minoritate care nu pare a fi trăit, în istoria românilor, drama revendicărilor, fiind sortită, de propria istorie, să trăiască drama căutării de sine, dincolo de graniţele unei patrii istorice, sfâşiate prin aşezarea sa la graniţe culturale şi de putere, încă din Antichitate. Minoritatea armenilor, stabilită pe meleaguri româneşti din secolul X, cu epocile ei de glorie şi de restrişte, dezvăluie celui care se apleacă asupra istoriei ei nu doar diferenţele specifice faţă de populaţia majoritară, ci câştigurile comune, contaminările pozitive, modelele reciproce, motivate de faptul istoric de a fi aflat această comunitate prezentă şi implicată în etapele istorice ale spaţiului românesc şi în domeniile variate care îi definesc cultura.Vom înţelege, prin urmare, că “etnicitatea îl instituie pe Celãlalt ca atare şi îl recunoaşte astfel). Identificarea se bazeazã simultan pe asemãnare (a fi identic cu….) şi pe neasemãnare (a fi diferit de….)“ (Edmond-Marc Lipiansky, L ‘identité personnelle), fără a disocia între minoritate şi majoritate, ci între culturi aflate deopotrivă la răscrucea dintre Orient şi Occident.
Fascinanta lume a Orientului Antic, sursă efervescentă de mituri şi legende, include, fără îndoială, şi Armenia, cu toată istoria sa sinuoasă, între mărire, decădere şi renaştere, oferind lumii contemporane modelul eroic şi cultural al unui neam care, neputându-şi apăra patria istorică, şi-a desăvârşit patria spirituală, supravieţuind, de-a lungul veacurilor, prin forţa de a-şi apăra moştenirea. Dacă definim din perspectivă modernă interculturalitatea drept” instrumentul prin excelenţă al punerii în scenă a dialecticii universal – particular”.(C. Cucoş, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale), în termeni de înţelegere ontologică, interculturalitatea se raportează la celălalt, iar conştiinţa alterităţii devine premisa oricărei abordări, atunci trebuie să acceptăm că existenţa armenilor în istorie şi dincolo de ea este, prin ea însăşi, o ilustrare interculturală.

Cu atât mai emoţionantă această ilustrare, cu cât ea vine din viaţa trăită şi eternizată prin poveste a unui om născut din mijlocul acestei comunităţi şi care a putut să îi descopere sensurile lăuntrice, cu o sensibilitate dureroasă.
Alcătuită din douăsprezece capitole, Cartea şoaptelor stă sub simbolistica gravă a cifrelor. Lectura ei presupune necontenita întoarcere într-un labirint al numerelor care întemeiază destinul unui neam. Doisprezece este numărul lunilor anului, numărul apostolilor, semnifică echilibrul divin, dar presupune şi posibilitatea unei abateri de la el, printr-o ruptură a sensurilor deja încheiate şi luminate prin evocare. Povestea Cărţii şoaptelor se încheie în seara zilei de 12 noiembrie 1968, seara alunecării spre moarte a bunicului Garabet, rostind ultimele cuvinte limpezi: „S-a terminat…În sfârşit, s-a terminat”, seara morţii, la Montebello, a lui Misak Torlakian, seara din care cronologia devine fapt temporal, înregistrând deznodământul unui destin uman transfigurat în istorie. Dezechilibrul, notat cu obiectivitatea detaşării de fapte la finalul poveştii, lasă deschise alte istorii, la fel de adânci ca şi cele deja relatate, care nu şi-au găsit încă un condei pentru a deveni poveşti purtătoare de sensuri:” Dar, aşa cum, câtă vreme va exista teamă pe lume, Cartea şoaptelor nu se va încheia, nici cuvintele spuse în şoaptă de bunicul n-au avut puterea lucrurilor definitive”. Sub un posibil treisprezece simbolic sunt aşezate evenimentele care vor duce mai departe ecourile dramei, morţile succesive care confirmă faptul că şoaptele amintirii se pot transforma în orice secundă în ţipete de durere: focul de armă al lui Kurken Yanikian, moartea lui Hrant Dink şi alte morţi de dincolo de carte, în istoria care tocmai se scrie.
În căutarea unor asemenea chei de lectură, Unu poate fi capitolul fiinţei care se descoperă întru etnicitate, copilul trăitor în lumea mirosurilor şi a culorilor, Doi încheagă alteritatea crucilor diferite din cimitirul din Focşani, Trei defineşte comunitatea reunită simbolic în fotografii şi în timbrele de pe plicurile venite din toate colţurile lumii, Patru este numărul lumii aşezate pe temeliile strâmbe ale trecutului. Odată cu Cinci, Şase şi Şapte, în labirint se ţese trecutul dramelor omeneşti, fie că ele se consumă în spaţiul interior al sufletului amuţit de spaimă al bunicilor Garabet şi Şetrak sau în cel exterior, în Turcia, în România comunistă, în Cercurile morţii, în deşertul sirian, într-un cavou din cimititrul armenesc. Toate capitolele se articulează pe o trinitate a întâmplărilor, mărturisită naratorului de bătrânii armeni ai copilăriei, „întâmplări pe care le-au evitat, întâmplări pe care le-au aşteptat şi întâmplări care i-au luat pe nepregătite”.
Axa timpului pare, deopotrivă, o dimensiune fundamentală a Cărţii şoaptelor. Secunda are greutatea istoriei, trei secunde măsoara rugăciunea inimii, adică drumul de la viaţă la moarte şi de la om la Dumnezeu. În forma ei atemporalizată, secunda devine clipă, atunci când, ieşită de sub teroarea cronologiei, măsoară tihna orientală, râşnitul cafelei, în ritualul gesturilor şi al aromelor, întâmplările decupate din trecere şi aşezate sugestiv în rama grea a sensurilor statornice pe care le descoperă. Anul are materialitate, marchează evenimentele istoriei răvăşitoare, fixează întâmplările în concret şi măsoară destrămările unui neam ameninţat de timp. Timpul esenţial este, însă, cel convertit în poveste. Este timpul recuperat, dilatat, furat de la soartă de bătrânii Garabet şi Şetrak, povestitori neîntrecuţi ai unor poveşti din care ei înşişi lipsesc. Şi este timpul cărţii care transfigurează efemeritatea vieţii trăite în eternitatea cuvântului şoptit. Naratorul însuşi, moştenind darul, dar şi responsabilitatea povestirii, rămâne o instanţă evanescentă, plutind deasupra întâmplărilor, cu învăţătura bunicului că identitatea de spectator al evenimentelor te apropie de sensurile lor, şi nu aceea de trăitor. Cartea Şoaptelor pare a fi, de aceea, închegată înainte de a fi aşternută pe hârtie, ea are o preexistenţă de care autorul e conştient. E cartea tuturor povestitorilor care s-au sustras morţii, e cartea cuvintelor spuse, şoptite, citite pe buze sau nerostite, e cartea vieţii şi a morţii, dar, mai ales, este cartea fără sfârşit a timpului încărcat de semnificaţii. Este cartea existenţei transformate în mit, căci mesaje şoptite, încifrate simbolic în mirosurile lumii pierdute, în luminile lucrurilor vechi, în gesturile ritualice ale unei existenţe cotidiene care iese din rutină duc în ele greutatea cuvântului întemeietor. Odată cu dispariţia bunicului, toate simbolurile se închid într-un chivot, a cărui cheie devine conştiinţa etnică a urmaşilor. Conştiinţa de a fi armean, de a aparţine unei culturi străvechi şi încercate de istorie, dar glorioase prin triumful ei asupra morţii.
Ieşirea din universul Cărţii şoaptelor e dureroasă, căci, spre deosebire de alte cărţi ale căror lumi le iei cu tine, sărăcindu-le, treptat, înţelesul, cititorul rămâne aici captiv, el însuşi spectator al unei lumi care nu mai poate să moară, alături de narator şi într-o complicitate definitivă cu acesta.La fiecare lectură- şi Cartea şoaptelor te condiţionează la noi şi noi lecturi, în dulcea robie a cărţilor copleşitoare – cititorul se vede printre eroii cărţii, în proiecţia tragică, apăsătoare, a martorului mut al unei istorii pe care învaţă să o vadă după ce ea s-a încheiat, dar pe care şi-o asumă sisific, trăind-o şi retrăind-o, până la izbăvire, prin actul canonic şi purificator al lecturii.
Mona Coţofan