Professor Mona Cotofan (Iassy): Werfel, Verneuil, Vosganian and the Memory of the Genocide

Memoria genocidului împotriva armenilor în canonizare literară

Tema prefigurată de titlu impune câteva clarificări conceptuale, întrucât perspectiva istorică asupra celor două concepte relaţionate în abordarea noastră este încă învăluită de negurile unui secol care nu şi-a recunoscut  morţii şi vinovaţ

ii.

Înţeles în orizontul său polisemantic, termenul de canon implică o largă dezbatere, motivată simbolic şi de etimon, prin originea prezumtiv ebraico- sumeriană pe care o indică, în cercetările sale, cercetătoarea Cosana Nicolae. Dezvoltat în luările de poziţie ale exegeţilor, termenul dezvăluie şi alte interpretări. “Kanna, în sumeriană, şi quaneh, în ebraică, identificau trestia (cea crescută în mlaştini ori pe malul apelor). Vechii greci l-au preluat cu foarte mici modificări (de altfel, majoritatea istoricilor termenului îl asociază în primul rînd cu elenii şi, mai apoi, cu sumerienii şi evreii). Kanon, cuvîntul tradiţional grec, desemna, la rîndul lui, un tip de trestie (specială,  parfumată) sau, mai tîrziu, un fel de băţ (de o anumită lungime), ambele folosite ca instrumente de măsură. Ulterior, elenul kanon a dezvoltat şi sensul de „regulă” ori „lege”, probabil în urma transferului simbolic dinspre conotaţiile de „precizie” şi „rigoare” ale primei semnificaţii“, apreciază Codrin Cuţitaru, în articolul său despre “Canonul oriental”

.

Interpretând, canonul omogenizeză, paradoxal, legea estetică, etalon al judecăţii de valoare, şi flexibilitatea faţă de ea, care defineşte, în fond, evoluţia. Dacă, iniţial, canonul definea grila axiologică de selecţie a operelor artistice şi a autorilor , ulterior, el demonstrează diversitatea vechilor unităţi ale istoriei literare. „Canonul nu este o schemă fixă, ci un spaţiu în mişcare în care se pot produce modificări inevitabile de-a lungul secolelor”, concluzionează Cozana Nicolae. Cartea canonică trebuie, deci, înţeleasă în ieşirea sa din temporalitatea istorică, dar şi în zodia efemeră şi perisabilă a capodoperei, ca şi concretizare literară

a modelului canonic.

De ce ar fi, prin urmare, canonice cărţile la care vom face referire? E o retorică a sensului lor, lesne de descifrat. Cele patruzeci de zile pe Musa Dagh, romanul conceput de Franz Werfel în martie 1929, în timpul şederii sale la Damasc, unde un număr mare de refugiaţi armeni, preponderent copii, munceau în fabricile de covoare în condiţii dificile, lipsiţi de hrană şi marcaţi fizic de evenimentele din 1915, va fi scris între iulie 1932 şi martie 1933 şi va apărea în acelaşi an, într-o perioadă în care nazismul se impunea în Germania, unde cartea a fost percepută ca o „parabolă a rezistenţei umane la silnicie“ (N. Balotă). Cartea îl va consacra pe autor, va face înconjurul lumii literare, va deveni reperul estetic al măsurii unor fapte istorice, căci din perspectiva mesajului ei umanitatea culturală va privi atât genocidul armean evocat în roman, cât şi holocaustul evreiesc, anticipat în sens parabolic. Cele două fapte istorice care scaldă în sânge memoria secolului XX confirmă legătura prin durere a celor două popoare ale exilului, dând semnificaţie mesajului unei anecdote evreieşti, care spune că un rabin, pe patul de moarte, lasă moştenire fiilor săi, obligaţia de a nu-i uita pe armeni. Cartea lui Henri Verneuil (Ashod Malakian), Mayrig, poveste autobiografică a scriitorului de origine armeană imigrant în Franţa împreună cu familia sa, supravieţuitoare genocidului, canonizează literar o imagine emblematică, aceea a familiei armeneşti înstrăinate de rădăcinile ei, păstrând limba, credinţa, tenacitatea oricărui om care a învins moartea, câteva monede de aur ascunse în stofa unei rochii şi, mai ales, dragostea pentru urmaş, în care va răsădi rădăcinile zdrobite de securea istoriei. Filmul, care dublează cartea, căci este o poveste în alt limbaj artistic a aceluiaşi autor – personaj, devine şi el o referinţă culturală, a cărei înălţime e dată şi de numele mari de pe generic, Claudia Cardinale ş

i Omar Sharif.

Schimbând contextul, considerăm că timpul, care încă sedimentează valoarea, va aşeza neîndoielnic, în acelaşi orizont canonic, şi Cartea şoaptelor, a scriitorului Varujan Vosganian. Contemporaneitatea cu un autor şi, mai ales, proximitatea cu imaginea sa publică, denaturează, adeseori, sensul independent al operei sale. Ne-am propus să anticipăm, însă, într-un exerciţiu de egoism coborât din mitul jertfei pentru creaţie, ceea ce face, de regulă, istoria, adică să lăsăm în umbră autorul, pentru a pune într-o dreaptă lumină cartea. E un exerciţiu de cititor, instanţă orgolioasă a comunicării narative, pe care ni-l asumăm, cu tot respectul pentru cel din a cărui inimă s-a născut această

carte.

Cel de-al doilea concept ce se cuvine lămurit este acela de genocid, cuvânt în jurul căruia se structurează nenumărate dezbateri politice, termen cutremurător, care tulbură încă lumea decidenţilor politici, fluturat adeseori în vâltori electorale, cu prea multă uşurinţă, şoptit cu gravitate, poate prea rar, de către cei care îi stăpânesc înţelesul profund. Dovadă a adaptării limbii la istorie, cuvântul genocid este o apariţie lingvistică a secolului XX, generată tocmai de evenimentele anului 1915 şi de soarta poporului armean. Termenul de genocid este construit prin unirea grecescului genos (rasă, trib) şi a latinescului  cida (a ucide), de catre Raphael Lemkin, un avocat evreu din Polonia care s-a refugiat în SUA la sfârşitul anilor ’30, pentru a desemna „practica de exterminare a unui popor sau a unui grup etnic”.  În 1948, prin adoptarea Convenţiei pentru Prevenirea şi Pedepsirea Crimelor de Genocid, inspirată din lucrarea lui Lemkin, ONU a definit termenul de genocid în art.2 al Convenţiei: „oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial ori religios, cum ar fi: a) omorârea membrilor unui grup; b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup; c) supunerea intentionată a grupului la condiţii de existentă care antrenează distrugerea fizică totală sau partială; d) măsuri care vizează scăderea natalităţii în sensul grupului; e) transferarea forţată

a copiilor dintr-un grup într-altul”.

Dacă citim aceste norme de definire având în memorie marşurile forţate ale armenilor prin deşertul Siriei, documentele fotografice ale timpului, ochii mari ai copiilor înfometaţi, rândurile nesfârşite de umbre ce coborau de pe vapoarele exilului în porturile lumii, raportul cutremurător dintre numărul etnicilor armeni de dinainte de 1895 şi de după  1915, atunci realitatea istorică a lumii din preajma Primului Război Mondial nu poate fi numită

altfel decât genocid.

Dacă lumea occidentală se zbuciumă de aproape un secol să lămurească orizontul de cuprindere al unui cuvânt, armenii au dat încă o lecţie de demnitate. Retraşi în „patria de cuvinte”, singura în care şi-au putut plânge şi îngropa morţii pierduţi în statisticile occidentale, ei au numit sângerosul destin Metz Yeghern, Marele Rău, concentrând în semantica acestei metafore un mesaj uluitor. În scindarea etică a forţelor lumii, Răul există şi trebuie numit, asumat, recunoscut, personificat, pentru ca din întunericul lui să se elibereze lumina Binelui. Căci numai un popor care are sensul plenar al luminii îşi poate saluta oaspeţii cu Pari Luis (lumină bună), înţelegând că nu timpul, peste care nu suntem stăpâni, ci lumina, expresie a divinului şi a vieţii, reprezintă valoarea fundamentală a fiecă

rei zile.

Bogăţia metaforică a cuvintelor va fi şi reperul analizei celor trei cărţi canonice. Nu vom aborda canonul estetic, nu pentru ca el nu le-ar măsura valoarea, căci, în afara oricărei discuţii, fiecare dintre cele trei cărţi are un destin de capodoperă, ci pentru că nu ni se pare relevant în contextul de faţă. Mesajul nostru se îndreaptă către tinerii armeni, care au auzit povestea Marelui rău, în versiunea particular – afectivă a propriilor familii, dar care trebuie să cuprindă, în reprezentarea lor, şi transfigurarea literară. Pentru că armenii au supravieţuit prin limbă, credinţă şi cultură. Pentru că actul cultural este singurul care poate impune adevărul fără sânge. Pentru că în cuvântul scris e mai multă forţă decât în arma care a curmat viaţa multor personalităţi armene. De aceea decidenţii istoriei se tem mai mult de cuvintele ziaristului Hrant Dink: Porumbeii îşi trăiesc viaţa acolo unde s-au născut, în mijlocul oraşului.(…) Da, ei trăiesc o continuă spaimă nelămurită, dar asta nu-i împiedică să rămână liberi. Sau ale lui Nicolae Iorga: Când a dispărut cel din urmă Stat armenesc, armenii ar fi rămas numai un nisip omenesc la îndemâna oricui, dacă nu ar fi fost această admirabilă solidaritate din întreaga lor aşezare, veche şi nouă, dacă nu ar fi avut acel lucru care poate înlocui până şi Statul: religia, şi literatura pe care aceasta o inspiră. Dar, atâta vreme cât o naţiune păstrează un element moral în jurul căruia se poate aduna, această naţiune trăieşte mai mult decât alte naţiuni cu teritorii mult mai întinse, din care însă lipseşte acel element sufletesc capabil de a înlocui pe celelalte şi, la ceasul cuvenit, a le crea din nou. Sau de cuvintele scriitorului Orhan Pamuk ori  ale acelora care întreţin focul viu al trecutului, ca din lumina lui să se hrănească

faptele prezentului.

Prin urmare, canonul etic va fi baza analizei noastre, toate cele trei cărţi amintite stând, indiscutabil, sub semnul unui asemenea canon. O primă cheie de lectură poate fi planul paratextual al titlului. Romanul lui Werfel îşi construieşte povestea în jurul unui topos sacru, muntele Musa Dagh, Muntele lui Moise, graniţă simbolică între lumea tulburată a Antiohiei orientale şi Marea Mediterană de pe ale cărei ape reci întârzie să vină ajutorul aşteptat al lumii occidentale. Muntele are, în toate culturile, conotaţii sacre, este spaţiul iniţierii şi al aspiraţiei morale, cu atât mai mult în cultura unui popor ivit, potrivit tradiţiei, într-o lume montană, în preajma străvechiului Ararat. Muntele impune, prin verticalitatea lui, chemarea la viaţă şi la moarte, căci aici trăiesc speranţa libertăţii armenii din aşezările Yoghonolukului, aici se întoarce să moară Avetis Bagradian, aici îşi găsesc sfârşitul Gabriel şi Stephan, crescuţi în Franţa, dar regăsiţi lăuntric în vechea casă din Antiohia străbunilor. O luptă de patruzeci de zile pe crestele muntelui măsoară drumul iniţiatic de la viaţă la moarte şi de la istorie la eternitate. Patruzeci de zile sunt cele care, în ritualurile de trecere, marchează ieşirea omului din pământesc şi întrarea în celest. Sunt zilele rătăcirii, ale spiritualizării, ale intrării în lumină. În această perspectivă semantică, se adânceşte mesajul micii comunităţi armeneşti de pe Musa Dagh. Cîteva mii de armeni se salvează, luând calea exilului spre Franţa, dar eroul lor, care sfârşeşte murind, rămâne torţa vie a unui ideal. Căci lecţia morţii cu demnitate este prima învăţătură a demnităţii vieţii. Armenii zugrăviţi de Werfel, cu ochii lor tragici în care se oglindesc toate marile spaime ale unei istorii mişcătoare, rămân un simbol al rezistenţ

ei împotriva opresiunii.

Romanul lui Henri Verneuil, Mayrig, sugerează, prin titlu, un alt univers lingvistic semnificativ. Cuvântul mama, într-o derivare diminutivală ce acumulează toate nuanţele semantice ale dezrădăcinării şi ale spaimei, defineşte sensul apartenenţei, al identităţii, pe care îl descoperă eroul cărţii în viaţa sa de exil, în condiţia de apatrid şi de străin. Dacă romanul lui Werfel ridica problema supavieţuirii istorice, cel al lui Verneuil ilustrează supravieţuirea individuală. Achod  face parte din prima generaţie nascută după tragicele evenimente din 1915. Primele amintiri ale copilului se confundă cu debarcarea în noua sa patrie. În ciuda dificultăţilor prin care trece, conştiinţa umană şi cea etnică supravieţuiesc, iar memoria etnică se păstrează adânc îngropată în identitatea individuală

.

Ilustrând realitatea altei diaspore, în care armenii s-au fixat încă din epoca medievală, cu o asimilare mult mai lentă şi mai profundă decât în Franţa lui Verneuil, Cartea şoaptelor anunţă, prin acelaşi element al titlului, distanţarea dramatică de origini, în timp, şi redimensionarea lor, într-un spaţiu sufletesc, din ce în ce mai ameninţat prin dispariţia acelora pe care autorul îi numeşte nostalgic “armenii copilăriei mele”. Aşezate într-o succesiune simbolică, cele trei cărţi semnalizează tragica realitate a înstrăinării. Dacă romanul lui Werfel contura tipologia tatălui-erou, pentru care spaţiul natal era realitatea vie a patriei, romanul lui Verneuil propune tipologia fiului, străin în altă cultură, dar care descoperă spaţiul simbolic matern în care îşi reconstruieşte o patrie interioară, pentru ca, într-o altă generaţie a exilului, Varujan Vosganian să se substituie tipologiei nepotului, născut în altă ţară şi pentru care bunicul Garabet este depozitarul marilor mesaje ale neamului armenesc. Mesaje şoptite, încifrate simbolic în mirosurile lumii pierdute, în luminile lucrurilor vechi, în gesturile ritualice ale unei existenţe cotidiene care, în ochii copilului, se transformă în mit. Odată cu dispariţia bunicului, toate simbolurile se închid într-un chivot, a cărui cheie devine conştiinţa etnică a urmaşilor. Conştiinţa de a fi armean, de a aparţine unei culturi străvechi şi încercate de istorie, dar glorioase prin triumful ei asupra morţii. Iată de ce, cel puţin pentru tinerii armeni de astăzi, dar şi pentru tinerii români ce le trăiesc alături, această carte se dovedeşte canonică. Pentru că ea dă măsura simbolică a acestei responsabilităţ

i.

Cheia lecturii este, prim urmare, ideea că genocidul, în sensul pe care se încearcă să îl definească puternicii lumii, rămâne proiectat cu sânge în realitatea anului 1915, în generaţia bunicilor care s-au jertfit şi a părinţilor care le-au supravieţuit cu durere. Marele Rău va exista însă ori de câte ori un armean va înceta să audă glasul sângelui şoptit în venele lui, ori  de câte ori limba va amuţi, iar bisericile armene vor rămâne goale la ceasul rugăciunii. Iată de ce, mesajul acestor lecturi se îndreaptă către tinerii cititori, mai cu seamă, pentru că în mâinile lor stă

cheia chivotului.

Prof. Mona Coţ

ofan

Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, Iaş

i