Iulian Grigoriu and Antares Magazine from Galati: „The Book of Whispers” a Magnum Opus of the Romanian and Armenian Literature

Cartea şoaptelor – între istorie şi voce lăuntrică

Cartea şoaptelor e o carte ritual, mărturisitoare, epatantă, scrisă de un poet ce împleteşte propria biografie cu încercările unui neam ce vine din vîltorile vremilor, cu legendele, suferinţa, aroma, tainele, exilul, tragedia lui. E cartea unui secol şi a unui popor armean împrăştiat pe tot pământul privit din perspectiva unei lupte pentru supravieţuire ca printr-o lupă, asemănat de cîteva ori cu poporul evreu ce se adună în jurul chivotului legii, în căutarea ţării promise.

În acelaşi timp, se vede că nu e vorba de o scriere autonomă, detaşată prin manieră, dar nici una abstractă, epurată prin experiment şi ludic de apartenenţa la o tradiţie şi o credinţă, ci e o carte ce caută arhetipurile, scrisă cu sufletul, aşa cum a fost trăită şi închipuită de ochii copilului, tînărului, care vedea, judeca şi proiecta faptele celor mari, mai tîrziu asumîndu-şi istoria poporului său; profeţiile bunicilor se vede că se împlineau prin ochii celui ce creştea odată cu „plinirea vremilor” şi căpătau astfel dimensiuni revelatorii.

Riscurile unei astfel de întreprinderi sunt numeroase, unul constînd în revendicarea unor evenimente transfigurate sub aspect livresc şi personal, dar fără miză şi legătură în absolut, ca zic aşa: plasîndu-se în afara modelor romaneşti, consimte totuşi la un tip de ficţiune: de pildă, care e legătura între istoria generalului Dro (şi ea jumătate în nevoia de avea un erou) şi faima sa asumată în viaţa domestică de bieţii armeni focşăneni, din a căror tradiţie mai rămăseseră în comunism nişte dughene chinuite pe străzile pietruite ale urbei? Cum să împaci ficţiunea cu suflul jertfelor permanente, ori a istoriei neaşteptate, cum să recuperezi hiaturile întîmplărilor capitale cu „urmele” faptelor obscure, diurne, în care autorul citeşte precum un ghicitor în cafea?

Vosganian îşi asumă în Cartea şoaptelor o operă comună, o carte însumată a damnărilor şi destinelor, lăcaşuri pline de mierea înţelepciunii, în care se adună travaliul atîtor generaţii ca să îşi strige dreptul la existenţă şi a cărei esenţă rezidă în puterea de a transfigura evenimentele de obşte, cele care nu ies cu nimic din obişnuit. În acelaşi timp e o carte martor, şocantă prin realismul prin care e prezentat genocidul asupra armenilor, o carte document, care se detaşează de autor şi îi cere obiectivitate, acuitate de observator şi istoric. Dar copilul cîndva a văzut, iar ceea ce a trecut prin ochii şi sufletul lui acum e transpus de pana scriitorului. Comoara e acolo, scriitorul doar vine să o dezvăluie, fapt care se poate petrece în fel şi chip. Practic nu mai există fapte, ci elemente ale trăitului, forme de viaţă cum ar spune unii filosofi, ce cresc şi se arată în funcţie de locul şi hotărîrea celui ce le scoate la lumină. Citind Cartea Şoaptelor, am întîlnit multe astfel de trăiri-avuţii, pe care le-am comparat mai devreme cu un fel de comoară aflată în posesia scriitorului. Cînd vrea să facă poem, acelaşi giuvaer e scos şi arătat într-un anume fel, cînd e vorba de proză, iată, giuvaerul e scos din casetă cu altă montură şi înfăţişare: evenimentul e unic dar informal, povestea e liberă, dar nu conjuncturală: alchimia e în puterea celui ce vorbeşte.

Sunt douăsprezece părţi şi şapte-opt cercuri sau capete în Cartea şoaptelor care formează un cerc mai mare, sau mai bine un nucleu dens: începuturile sunt ale copilului care ia contact cu tot ceea ce există: realitatea intră în cadrele transcedentale ale percepţiei sale: nucul, ca un „înger bătrîn” şi „învăţător fără cuvinte şi nume”, Focşaniul copilăriei, aşa cum l-am cunoscut eu însumi, cu străzile pietruite, lungi şi drepte, case cu garduri joase, din scînduri rare, aşa încît curţile şi casele cu prispă, ca şi viaţa oamenilor din ele sunt la vedere; (bunica mea Maria Bostănaru, cînd venea la Galaţi, spunea: „aici la voi, e ca la puşcărie, nu ştii ce e în spatele gardurilor” – iertată fie-mi fie digresiunea!). În pana lui Varujan Vosganian, întîmplările simple, domestice, devin adevărate mituri; focul lămpii cu gaz, mirosurile copilăriei, facerea aluatului, prepararea cărnii după reţete armene milenare, cu carnea agăţată de streaşină, „s-o usuce vîntul şi s-o îndulcească lumina”, ori prepararea cafelei, cu ritualul întreg al prăjitului, măcinatului, fierberii şi sorbirii caimacului; tot aici, împrejurul evenimentelor diurne începe şi povestea familiei, cu străbunicii fugiţi din Constantinopol, pentru unii exilul devenind o călătorie-poveste fără sfîrşit; dar istoria e veche şi coboară pînă la prinţul Melic şi graiurile neamurilor între care trăiseră armenii: persan, arab, turcesc, rusesc. Iată o imagine, cum spuneam, prezentă şi în poem: „Bunicul Setrak se juca cu mine. Legam noduri pe sfoară şi socoteam… Fiecare nod, strîns ca un pumn, ar fi fost unul dintre strămoşii mei. Funia era de fapt, un şirag de pumni încleştaţi. Apoi întocmeam, împreună cu bunicul Setrak, letopiseţul. Primul era Melic, socoteam. Nodul cel mai apropiat de clopot. Aşa de aproape încît clopotul suna uneori ca un cal în galop. Următorul ar fi fost stră-străbunicul meu Haciadur”… „un om semeţ şi bogat”, apoi „străbunicul David Melichian, un om cu carte”, „bunicul Setrak” şi povestea fiecăruia se umple cu cît nodul e mai departe de clopot. Istoria vine de la un bunic, şoaptele, Cartea, de la celălalt, Garabet. «Despre mai multe lucruri nu aveam voie să vorbesc. Dar mai ales, cu straşnică ameninţare, n-aveam voie să spun nimănui, nici la grădiniţă, nici vreunui necunoscut, că la noi în casă, se vorbeşte, uneori în şoaptă. „Ce spui în şoaptă? Întrebam. „Citesc”, răspundea bunicul Garabet. „Cum citeşti? Unde-i cartea?” „Nu-mi trebuie, o ştiu pe dinafară.” „Bine, dar cum se cheamă cartea asta? Cine a scris-o?” „Poate că tu, într-o bună zi.” Ceea ce iată, fac acum. Şi chiar aşa o şi numesc: Cartea şoaptelor. »

Vosganian vorbeşte la timpul prezent despre Cartea şoaptelor, destăinuindu-se cititorului, lucru mai rar într-un roman.

Dealtfel, autorul îşi găseşte în timp singur genealogia, atunci cînd raportul de la personaj la comunitate, de la eveniment subiectiv la istorie se schimbă, prevalînd cel din urmă, iar subiectivul devine contingent; este dealtfel miza întregului roman cu aspect de frescă: e vorba de rădăcinile unui popor armean şi de suferinţa lui cumplită.

Pe bună dreptate criticul Eugen Negrici afirmă: „…nu e exclus ca această Carte a soaptelor, care îşi incepe acum drumul spre glorie, să fie aşezată, într-un viitor nu prea îndepărtat, printre textele identitare ale poporului armean.”

Personaje misterioase, apocaliptice, de o statură neomenească sunt presărate ca nişte poveşti în altă poveste. Unul este Siruni, care ajuns pînă în Siberia, pe vremea lu Stalin, vorbea încă formele medievale de armeană, turcă, persană şi arabă, impresionîndu-i pe istoricii ruşi ce studiau aceste limbi. Altul e Armen Garo care a ocupat în 1896 cu un grup de insurgenţi banca Otomană, pentru a atrage atenţia opiniei publice mondiale asupra măcelului ce începuse asupra armenilor; altul generalul Dro al cărui nume era pomenit în momentele de cumpănă şi ale cărui arme îngropate aiurea alimentau speranţele de răzvrătire a celor obidiţi. Istoria se împleteşte cu ficţiunea prin felul în care oamenii îşi închipuie lucrurile la care nu au participat, ori îşi amintesc de ele. Generalul Dro, personaj istoric, a scos pentru o clipă poporul armean de sub robia turcilor şi ruşilor, şi apoi a primit exilul de douăzeci de ani în România, pînă în 1944, cînd altă roată a istoriei avea să spulbere oamenii mari laolaltă cu cei simpli, armenii ca şi românii începînd să se trădeze ei între ei. Pe parcurs apar mereu alte portrete şi alte poveşti: Arşag, ceasornicarul şi „fotograful de suflete”, Mesia Khacerian, cel ce nu şi-a purtat numele, dedat răului securist şi comunist, poveste împletită straniu cu cea a lui Onik Tokatlian, ce a luptat împotriva bolşevismului; cea a Harutiun Khîntirian, consulul la Bucureşti al unei unei ţări fără ţară, a lui Hartin Fringhian, omul care nu a mai avut cui să-i lase averea, după ce comuniştii naţionalizaseră totul, şi a fost înmormîntat cu testamentul lui „mistic”, după ce rezistase multă vreme în munţi, împotriva securităţii, ori cea a lui Mirsak Torlakian, obişnuit de copil cu sîngele, a cărui poveste începe în 1895, odată cu masacrele asupra armenilor din Turcia şi care a vrut să-şi răzbune neamul, luptînd alături de generalul Dro. Dealtfel anchetele autorului asupra tuturor acestor evenimente încep demult, din copilărie, de cînd găseşte documente de tot felul în dulapurile bunicilor, care chiar ei alcătuiau liste de nume, cronologii şi evenimente pentru o „operaţiune” numită „Nemesis” în care erau implicaţi şi bunicul Garabet alături de Misak Torlakian, ce ar fi trebuit să aibă aceeaşi anvergură pentru armeni cu acţiunea lui Simon Wiesenthal de urmărire a criminalilor de război nazişti.

Cartea şoaptelor evocă figura poetului armean, Daniel Varujan, arestat în 1915, apoi legat de un copac şi ucis cu pietre, unul din simbolurile rezistenţei şi spiritualităţii armene.

O lume magică îî apare copilului atunci cînd intră în jocul suprapus al luminilor şi imaginilor ce îngheaţă în fotografiile bunicului Garabet; dealtfel, din această cauză, prima arhivă a celui ce avea să surprindă şoaptele celor ai lui constă în vechile fotografii. Copilul aşează fotografiile în clasorul de timbre, fiecare timbru povesteşte ceva, căci vine lipit pe cîte o scrisoare de la o rudă plecată peste mări şi ţări. Fiecare lucru de acest fel duce cu sine o istorie care se revelează scriitorului totodată copil şi matur, trecut şi prezent.

Precum alţii şi alţii, atît de mulţi pomeniţi de Cartea şoaptelor, urmele paşilor lor semănînd cu nişte prelungiri ale existenţei dincolo de amintirile celorlalţi despre ei, se înfiripă de la pagină la alta o geometrie vie a destinelor în care se îmbie sonorităţi, jocuri de cuvinte şi etimologii tipic armene, cu acel sufix „an”, „anian”, sau „nanian” ce creează o senzaţie muzicală atît de tipică fiecărei limbi de pe lumea asta. Personajele, cum spuneam, sunt plasate sau scoase din cadrele lor căpătînd dimensiuni fabuloase, dar în acelaşi timp, în funcţie de o istorie personală, de un punct origo, fortuit, inefabil.

Scene de o delicateţe, nostalgie şi profunzime fără margini punctează Cartea şoaptelor şi o consacră ca operă literară. Una e aceea legată de ocupaţia de fotograf a bunicului Garabet care căuta să învingă oglinda, fotografiind-o fără să apară el însuşi în ea, loc în care se fac tot felul de tribulaţii referitor la realitate, lumină, viaţă şi moarte. Era o încercare fără sorţi de izbîndă de a privi lumea din afara ei, rămînînd totuşi în ea, tentativă poate de factură borgesiană de a surprinde irealitatea prin proiecţia ei într-un labirint, ca într-o capcană.

Felul în care sunt descrise magazinele copilăriei, a căror magie şi personalitate fac corp comun cu proprietarul lor creează un suspans depăşit poate doar de himera re-creată a acelor locuri pe care copilul nu le părăseşte nicicînd. Fie că e vorba de taraba ubicuă a vînzătorului de halviţă, ori de cea aflată undeva „deasupra capetelor”, a lui  Mercan, de marfa vămuită a lui Bobîrcă sau de prăvălia cu zaharicale a lui Angheluţă, fiecare avea un pact tăinuit cu lumina: la unul, ea venea mai ales din afară, căzînd din sarea peştilor, oasele dezgolite, pătrunzînd prin gurile sacilor de făină şi a pungilor de hîrtie maronie, la celălalt, „lumina era răsfrîntă, despletindu-se prin bucăţile de zahăr candel ori umplînd borcanele, groasă ca mierea. Îmi afundam mîinile şi mă ungeam cu ea pe faţă. În lumea lui Bobîrcă, lucrurile văzute doar pe jumătate, mă speriau uneori. Peştii cu burţile spintecate, traşi în sare, ţevile, pîlniile, cuţitul cu lama groasă, oasele, ca nişte capete de cai încremenite cu boturile căscate. Dar în magazinul cu dulciuri al lui Angheluţă era mereu frumos. Prin ferestre nu intra prea multă lumină, dar înăuntru sporea. Învelea lucrurile astfel încît nu mai ştiai dacă ele primesc lumină sau sunt izvor de lumină”.

Iar ritualul vînzării sticlelor şi borcanelor (pe care îl practicam de voie de nevoie cu toţii, acum ceva vreme în urmă) se întîmplă pe teritoriul unei fiinţe semi-fabuloase, ale cărei nări simţea vremea şi timpurile: «Cînd aerul era atît de uşor de o parte şi de alta, făcîndu-se astfel linişte în cer, Mercan cerceta cu atenţie fiecare sticlă, fiecare borcan. Le trecea cu degetul peste buză, le ridica în lumină, le mirosea cu nări hulpave. Două-trei mi le înapoia. Pe celelaltele le aşeza împrejur. „De ce?” mă împotriveam, ştiind cît se supără bunicul pentru fiecare sticlă refuzată, în lupta surdă pe care o ducea cu Mercan. Dar el avea legea vămilor lui şi nu-şi lua vorba înapoi. „Şi asta?” încercam, disperat. Îşi ridica privirile şi îşi ducea degetul la buze. „Sssst!” Şi după cîteva clipe: „Zboară o pasăre”. Ca să-i înmoi inima, îl ajutam să aranjeze sticlele în lăzi. „Asta pune-o la fluturi, zicea, arătînd spre stive, Cealaltă, la păsări.” Priveam nedumerit borcanul gol. „Unde e fluturele? Adulmeca prelung deschizătura borcanului, cu ochii închişi, ca degustătorii de vinuri. „În aerul ăsta a zburat un fluture, adăuga netulburat. Aşa că fă cum ţi-am zis.” „De unde ştii?” „În aer urmele nu se şterg, zicea. Nu e iarbă să le apere.” Mă supuneam. Care la fluturi. Care la frunze. Care la păsări. Odată a zăbovit, a mai  adulmecat odată, îndelung. Apoi mi-a arătat, într-un colţ, o grămăjoară de sticle. „Pe asta pune-o la îngeri.”»

Nici fabula nu lipseşte, ci vine îndeobşte însoţind evenimente dramatice, momente de cumpănă. Mesajele din Armenia sovietică, unde erau repatriaţi armenii, către cei de acasă, sosesc cu greu, şi ca să învingă cenzura, se referă la „bunul domn Staipelochian”, căruia i se trimit cele mai numeroase complimente; şi tot aşa, de la repatrieri la deportări, inclusiv în Siberia, nu a fost decît un pas, pe care istoria îl făcea pentru armeni ca şi pentru români, fără veste.

Prozatorul are forţa de a surprinde prin tot felul de formule sensurile cărţii unui neam, de parcă le-ar citi pe deasupra capetelor; drept pildă: „Trei feluri de întîmplări au trăit bătrînii armeni ai copilăriei mele: întîmplări pe care le-au evitat, întîmplări pe care le-au aşteptat şi întîmplări ce i-au luat cu totul pe nepregătite. La drept vorbind, pînă la urmă toate împrejurările prin care au trecut pot fi socotite ca aparţinînd celei de-a treia categorii, căci lucrurile pe care le-au evitat au sfîrşit prin a se întîmpla, iar lucrurile pe care le-au aşteptat n-au mai venit. Privite în acest fel, vieţile bunicilor mei sunt un fel de cronică a lucrurilor neaşteptate”.

Pe parcurs, Cartea şoaptelor devine un document istoric… dar ea e asemuită de autor cu nişte psalmi fiindcă vorbeşte despre învinşi, nu învingători. Povestea fiind fără sfîrşit, ea poate fi citită după mai multe trasee: cel mai răscolitor este cel al genocidului de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, împotriva armenilor, cuprirzînd exilul şi masacrele din 1915 şi continuînd cu dislocările şi crimele comunismului. 

Cele şapte cercuri ale morţii vor culmina cu destinaţia fără destinaţie din deşertul Deir-ez-Zor; plecînd de la Mamura, unde armenii erau „colectaţi” din toată Anatolia, Smirna, Trabizonda, Erzerum şi unde, „din cauza ostenelii, frigului, foametei, jafurilor şi măcelulilor, din cei aproape un milion şi jumătate de oameni deportaţi, jumătate de milion au murit înainte de a ajunge la marginea primului cerc. La care se adaugă cei care totuşi au ajuns, dar nu pe propriile picioare, ci duşi de apele Tigrului şi Eufratului”. Armenii sunt mînaţi în continuare spre Islahiye, vînturaţi şi ucişi, de soldaţii turci, kurzi, arabi, apoi de molime. Bab e al treilea cerc, unde izbucneşte tifosul; Meskene e locul unde armenii vor muri de-a dreptul în picioare, înfipţi în zăpadă („mureau astfel în picioare, cu braţele în lături, cum le săltase vîntul, ca nişte copaci negri, uscaţi”); apoi, la Dipsi şi Rakka, cercuri ale morţii asemănate cu o cruciadă a copiilor în văile Eufratului, pentru  se încheia „drumul iniţierii pentru moarte”: „din acest miez al morţii nenumărate am desenat şapte cercuri, cu centrul la Deir-ez-Zor. În spaţiul acoperit de ele, cea mai largă circumferinţă trecînd prin Mamura, Diarbekir şi Mosul, au murit atunci peste un milion de armeni, cam două treimi din toţi morţii genocidului armean. Ştim că ei au fost acolo şi că dintre cei care au intrat în cercurile morţii, dintre cei care nu au fost islamizaţi, vînduţi ca sclavi ori daţi pentru haremuri, nu a scăpat aproape nimeni. Oricine putea muri oriunde. Nu există familie de armeni, pe lumea acesta, care să nu fi avut pe cineva dispărut, ca într-o bulboană, în cercurile morţii. Te poţi ruga aşadar pe marginea fiecărei gropi comune cu gîndul că acolo se află cineva care a aparţinut familiei tale”. Din documentele şi fotografiile rămase, imaginea copiilor este terifiantă: „copiii din acele fotografii sunt scheletici, cu trunchiul împuţinat, cu burta suptă, cu coastele zvîcnind ca nişte arcuri de oţel peste scobitura pîntecului, cu mîinile şi picioarele subţiate ca nişte crengi, cu capetele disproporţionat de mari, ca şi găvanele ochilor, în care bulbii ies din orbite sau se adîncescc în fundul capului. Copiii privesc fără nici o expresie pe chip alta decît rătăcirea minţii, privesc ca de pe un alt tărîm, nu întind mîinile, nu cer nimic. În ochii lor nu e ură, au trăit prea puţin ca să înţeleagă şi să condamne. Nu e nici rugăminte, căci au uitat ce e foamea, nu e tristeţe, căci nu au trăit bucuriile copilăriei, nu e uitare, căci nu au amintiri. În ochii lor e nimicul. Neantul, ferestruica întredeschisă spre celălalt tărîm.”

Trecînd de la mit la reportajul frust, Varujan Vosganian reuşeşte să dozeze tensiunea epică, prin colajul tragediei unor personaje care ar fi putut să fie oricine. Din tragedia tuturor a fost aleasă o pereche de tineri, soţ şi soţie, care se schimbau între ei, spre a se proteja, atunci cînd trebuiau să fie recrutaţi pentru muncă, ori cînd erau vînaţi fie femeile, fie bărbaţii. Ei vor „evada” din Deir-ez Zor, plecînd într-o noapte spre deşertul neapărat de soldaţi, fiindcă de acolo nu se mai întorcea nimeni. Mai întîi îşi dăruiesc hainele unui copil ce suferea de friguri; astfel despuiaţi, fac primul pas, prima jertfă spre timpul înapoi dinaintea căderii. Cuplul ales devine o viziune demnă de un „alt Dumnezeu” înţeles ca un Creator perpetuu şi Cel care poate îndrepta Istoria, într-o pagină de roman de o neasemuită emoţiune în care se reiterează idealul adamic. Ei mergeau spre pustiu „de parcă în drumul celor doi nisipurile se dăduseră deoparte, lăsînd să răsară din pămînt tot felul de pomi plăcuţi la vedere. Două braţe ale unui fluviu cu mult mai mare se uneau în faţa lor: erau Tigrul şi Eufratul. Iar bărbatul, mergînd în grădina udată de apele acelea, lăsă în urmă neamul său, pe tatăl său şi pe mama sa, şi se lipi de femeia sa şi se făcură un singur trup”.

O altă poveste asupra căreia se apleacă naratorul este cea a lui Sahag Şeitanian, alias Yusuf, unchiul povestitorului. Sahag nu a fost Yusuf decît pasager, iar muslim nu a fost niciodată. Folosit ca pergament viu de cei din convoaie, pentru a comunica cu ceilalţi de afară, destoinic şi curajos, Sahag acceptă împreună cu mama sa, să fie vîndut pe un săculeţ de făină unui arab, spre a-şi salva sora mai mică, atinsă de tifos. Prilej de scăpare şi pentru tînăr, care iniţial botezat în legea musulmană ca Yusuf, reuşeşte să evadeze. Sahag va ajunge în România şi se va stabili în Focşani, unde tînărul (viitor) povestitor îl va cunoaşte deja bătrîn şi despărţit de numele său de ocazie, acum de un farmec docil, cu o viaţă dublă ascunsă în „cavoul lui Seferian” din cimitirul armenesc, unde ascunseseră un radio şi bătrînii se întîlneau să asculte nemişcaţi Europa Liberă.

Cartea Şoaptelor, o carte densă, uneori anevoioasă prin avalanşa de date şi nume, dar cu momente desăvîrşite de proză mărturisitoare ce aminteşte de proza lui Kazantzakis, dar mai prudentă, fără intensitatea momentelor de jubilaţie apolinică, sau încărcătura unei simbolistici iniţiatice la fel de marcante; Cartea şoaptelor nu are un epilog, dar propune pe undeva o enigmă – printre şoaptele din Carte a rămas lista cu vinovaţii masacrului patronată de numele zeiţei răzbunării, Nemesis, dar şi nişte căluţi de lemn simbolizînd neîmpăcarea; şi totuşi vorbele bunicului Garabet ca îndemn către iertare, „s-a terminat… s-a terminat” rămîn ca o pecete peste şoaptele cărţii: «”S-a terminat”, şoptise bunicul către zeiţa Nemesis, ea dansa cu ochii sclipind, cu tălpile goale şi cu gleznele strînse în brăţări cu clopoţei, „s-a terminat”, şoptise, şi poate din pricina asta şi din cauza tobelor, s-ar fi putut ca zeiţa să nu-l fi auzit».

La ora aceasta, Cartea şoaptelor are deja o faimă. I s-a acordat Premiul „Cartea Anului 2009”, asupra ei s-au pronunţat romancieri şi critici importanţi, ca Nicolae Breban, Ştefan Agopian sau Nicolae Manolescu, Eugen Negrici etc, cartea a fost tradusă în limba spaniolă, ca să apară la o editură din Valencia.

Prin faptul că se inspiră dintr-o istorie ce depăşeşte orice putere de imaginaţie, păstrînd priza la realitatea frustă, că pune în mişcare toate registrele de trăire emoţională ale cititorului, purtîndu-l de la reverie şi poem la suspansul alert al derulării unor destine incredibile, Cartea şoaptelor se profilează ca un magnum opus al lui Varujan Vosganian dar şi a literaturii româneşti şi armene.

Ancorată după repere puternice şi nu neapărat ca fidelitate de tip istoric, ci ca realitate estetică, cu toate că romanul a presupus o muncă de documentare impresionantă, după cum mărturiseşte autorul, el îndeplineşte şi un rol de necesitate metafizică, justificînd dreptul la existenţă al unui popor. Pentru forţa şi acurateţea mesajului, prin faptul că limita dintre om şi autor se proiectează ca o ţesătură subtilă pe pînza vieţuirii unui neam, ar putea intra în atenţia juriului Nobel, dacă nu pentru literatură, atunci cel puţin pentru… pace.

                                                                                 Iulian Grigoriu