Cristina Timar and the Discobol Literary Magazine from Alba Iulia: „The Book of Whispers – an impressive and fabulous evocation”

Cronică şi omagiu adus risipitului popor armean, cel prin care se deschidea seria genocidelor sângerosului secol XX, Cartea şoaptelor e deopotrivă cântecul de lebădă al bătrânilor armeni din viaţa lui Varujan Vosganian, cei atât de încercaţi de istorie încât vorbirea devine şoaptă, o formă de plânset, de tânguire demnă în faţa absurdităţii istoriei. Carte-document, întemeiată pe numeroase mărturii, ea se vrea a fi, la un nivel mai adânc, potrivit mărturisirii autorului, o „carte a lecuirii” şi un document al conştiinţelor, al înscrierii, prin povestire, în suferinţa propriului popor. Povestitorul Cărţii şoaptelor pare să reconstituie istoria suferinţelor poporului său pornind de la uimirea în faţa destinului paradoxal şi fascinant al armenilor, neam fără ţară, ca şi cel evreu, risipit printre celelalte neamuri şi stărnind gelozia şi ura lor. Dacă bătrânii armeni ai copilăriei sale au suferit masacrele de la începutul secolului XX, el le retrăieşte şi se identifică cu ele prin povestire. Nu întâmplător, locul predilect al copilului Varujan e cimitirul armenesc din Focşani, unde asistă la întâlnirile bătrânilor, ale bunicilor Garabet Vosganian şi Setrak Melichian, şi a naşului său, Sahag Şeitanian, sau curtea modestei case a bunicului, sub bătrânul cais, arbore-simbol al armenilor. Deşi primul mort pe care-l vede copilul Varujan e bunicul Garabet, iniţierea în moarte începe mai devreme, prin poveştile bunicilor, adevăraţi instructori în tainele morţii şi ale vieţii. De mic, copilul devine un mormânt viu, în care se sedimentează pe rând morţii succesivelor masacre, dar şi un păstrător al memoriei atâtor morţi fără cruce, la căpătâiul cărora nu a plans nimeni, povară preluată de la bunici: “Bătrânii  armeni ai copilăriei mele nu au avut niciun mormânt la căpătâiul căruia să stea şi să-şi plângă părinţii. Şi-au purtat mormintele cu ei, pe unde au rătăcit şi, aşa cum evreii îşi aşază chivotul şi fac în jurul lui templu, tot astfel, când poposeau, îşi descărcau mormintele de pe umeri şi acolo îşi făceau casă.” (p.27)    
Înrâurirea pe care cei doi bunici au avut-o asupra copilului Varujan este neîndoielnică şi de-a dreptul covârşitoare în raport cu cea a părinţilor, abia menţionaţi în paginile Cărţii şoaptelor. Deşi dintre cei doi bunici, cel patern, Garabet, i-a influenţat existenţa în cea mai mare măsură, căci fiind pictor, fotograf, muzician, excelent povestitor, a reuşit să dea o formă artistică suferinţei sale, nucleul tare al romanului îl constituie refacerea drumului caravanelor armene silite să parcurgă 300 de kilometri de la Mamura la Deir-ez-Zor, un drum al iniţierii în moarte, la capătul căruia naşul său, Sahag Şeitanian s-a întâlnit cu dublul său, Yusuf. Dintre toate poveştile şi biografiile evocate în paginile cărţii, ale unor armeni cu funcţii mai mari sau mai mici, mai bogaţi sau mai săraci, eroi naţionali sau mici comercianţi, exodul silit al armenilor risipiţi pe teritoriul Imperiului Otoman, acoperind întreg capitolul opt, e cea mai încărcată de dramatism. Drama colectivă depăşeşte ca intensitate, amploare şi semnificaţie ontologică dramele individuale. Dar ceea ce-i reuşeşte lui Varujan Vosganian e îmbinarea desăvârşită a surselor documentare, istorice, a amintirilor şi a ficţiunii în crearea tabloului halucinant al marşului prin pustie al poporului armean, condamnat la moarte prin cele mai crude mijloace, al neputinţei de a se apăra a celui nevinovat altfel decât prin acceptarea gândului morţii  şi a absurdităţii istoriei.
Vosganian recreează drumul deportaţilor armeni raportându-se la destinul unchiului şi naşului său, Sahag Şeitanian, pe-atunci abia un băieţandru şi, în chip miraculos, singurul supravieţuitor al familiei sale. Nu e doar primul genocid al secolului XX, ci şi o anticipare a Holocaustului. De fapt, similitudinile destinale dintre armeni şi evrei nu se opresc aici. La o privire atentă, analogiile cu istoria poporului evreu funcţionează chiar pe dos. Exodul armenilor din Mamura în Deir-ez-Zor, trecând prin cele „şapte cercuri ale morţii”, e o iniţiere în moarte, nu un drum al vieţii, spre un tărâm promis şi binecuvântat. Călăuzele lor nu sunt stâlpul de foc, ci soldaţii însărcinaţi să ucidă orice om care ieşea din convoi, un fel de gardieni ai morţii, pentru care viaţa unui armean nu avea nici un preţ, iar profanarea vieţii în toate modurile posibile devine o formă diabolică de divertisment. Terorii umane i se adaugă apoi teroarea naturii şi a bolilor contagioase. Armenii mor cu zecile de mii, iar de-a lungul traseului morţii singurele care sporesc sunt gropile comune. Ultima fază a profanării vieţii e chiar apariţia gropii comune: „Gropile comune au fost făcute pentru ca morţii aruncaţi acolo să fie uitaţi cât mai degrabă. Gropile comune sunt partea cea mai vinovată a istoriei.” (p.357) Chiar plânsul îşi schimbă calitatea, devenind un „geamăt neîntrerupt”, transmis şi celorlalte generaţii, pe care Varujan Vosganian îl recunoaşte la bunicii săi: „Am auzit plânsul acesta când bunicul Setrak  se legăna în şezlongul din grădină şi murmura sau când bunicul Garabet se încuia în camera lui şi se oprea din cântatul la vioară.” (p.366)
Capitolul opt, al „celor şapte cercuri ale morţii” îşi are corolarul în capitolul unsprezece, penultimul, care ar putea fi intitulat capitolul „cutiei cu darurile lămuritoare”. Bunicul Garabet revine în rolul oficiantului unui ritual mai neobişnuit de exorcizare a traumelor istoriei. Practic, se reconstituie convoiul deportaţilor armeni din 1915, pornind de la întrebarea permanentă, aparent fără răspuns, dar expresie a spaimei de viitor a armenilor: „Ce-o să se întâmple acum?” Răspunsul începe să capete contur pe neaşteptate, în timp ce bătrânii armeni şedeau pe scăunele în faţa capelei cimitirului armenesc şi priveau crucile soţilor Ferhat, ucişi de comunişti. Privind spre viitor, tot moartea părea a fi singurul răspuns. Însă odată cu intrarea în biserică şi deschiderea marii cutii pregătită să primească diversele daruri ale membrilor comunităţii, se declanşează procesul vindecării şi fiecare îşi oferă, sub forma unei ofrande, propriul răspuns la întrebarea-cheie care a bântuit generaţiile de armeni. Darurile devin simboluri ale trecutului (precum pantofii desperecheaţi, semn al convoaielor care mărşăluiau desculţe, depuşi de bunicul Garabet), ale iluziilor nutrite de armeni (harta lui Micael Noradunghian, care încerca să dibuiască ce s-ar fi putut afla dincolo de Deir-ez-Zor, fie deşertul Mesopotamiei, fie Edenul), ale nedreptăţilor săvârşite chiar de armeni (poza pe care, la cererea autorităţilor, Arşag Sâvagian i-a făcut-o lui Nicolae Iorga, ucis în pădurea Strejnicu) şi ale deziluziilor (corbul lui Sahag Şeitanian, gâtuit în amintirea hranei deportaţilor, dar şi simbol al morţii, dacă nu a lui Dumnezeu, cel puţin a vestitorilor lui). Odată lada umplută şi capacul pus, cu toţii pornesc într-o impresionantă procesiune pe străzile din Focşani, conduşi de bunicul Garabet şi însoţiţi de lăutarii instruiţi tot de el. Convoiul va aduna în scurt timp aproape întreaga comunitate, indiferent de etnie, şi se va opri în cimitirul armenesc, în dreptul cavoului gol al lui Seferian. Procesiunea, transfigurată, redobândeşte în final ceva din măreţia şi tragismul convoaielor iniţiale. Cutia suferă la rându-i o transformare magică, e sacralizată, devenind, şi asta pentru a continua analogia cu istoria evreilor, „chivotul darurilor lămuritoare”. Din nou analogia funcţionează invers, căci nu vreo tablă a legii e ascunsă în ladă, ci relicve ale trecutului, şi nu spre a fi scoase din când în când, ci spre a fi îngropate, în încercarea de a răscumpăra morţii anonimi ai gropilor comune.
Ultimul capitol, pe care n-am greşi prea mult dacă l-am numi „despre cai şi oameni”, readuce în prim plan două din marile teme ale cărţii: moartea şi răzbunarea, într-o perspectivă inedită, şi două din figurile exemplare ale cărţii: bunicul Garabet şi eroul luptelor antiotomane, justiţiarul Misak Torlakian, membru al grupării armene cvasi-teroriste, „Nemesis”. Cei doi se cunoscuseră în România, dar negăsindu-şi locul după instaurarea comunismului, Misak pleacă în America, trimiţându-i bunicului Garabet periodic câte un căluţ de lemn, simbolul unui nou act justiţiar săvârşit împotriva unuia din vechii autori ai genocidului armean, în special lideri politici şi militari turci. Cel de-al şaptelea căluţ trimis de Misak era, spre deosebire de ceilalţi, alb, semănând cu cel din visul recurent al justiţiarului. Explicaţia soseşte în după-amiaza aceleiaşi zile, când crainicul de la Radio Libertatea anunţă în limba armeană că Misak Torlakian, tovarăşul de o viaţă al altui legendar erou armean, generalul Dro, murise.  Moartea răzbunătorului declanşează procesul ireversibil al alunecării înspre moarte a pacifistului Garabet. Deşi acţionând asupra nedreptăţilor istoriei în chip contrar – unul alegând răzbunarea ca unică raţiune de a trăi, celălalt pacifismul, vindecarea prin artă de resentimentele create de inechităţile istoriei, moartea îi reuneşte aproape deodată. Superioritatea soluţiei bunicului Garabet se întrevede în tandra apropiere de moarte, care, chemată acum înadins, nu se lasă mult aşteptată, prezentându-se nu ca un blestem, ci ca o izbăvire. Ultimele cuvinte ale bătrânului, rostite în şoaptă, „S-a terminat…În sfârşit, s-a terminat…” (p.506), sunt urmate de cântecul tânguitor, amintind de „murmurul taberelor de deportaţi”, devenit o invocare a morţii, şi nu un geamăt al celor loviţi pe neaşteptate de moarte: „Era o tânguială fără tristeţe, ca un şarakan medieval sau ca o incantaţie budistă, un ison din toate baierele pieptului, care chema moartea, cea care venise pentru neamul bunicilor mei de prea multe ori pe neaşteptate, să-şi aducă acum darul, şi anume să vină atunci când era chemată.” (p.508) La două săptămâni de la moartea lui Misak, bunicul Garabet moare „pregătit”.
Cronică a armenilor, victime ale primului genocid al secolului XX, a armenilor din România din perioada interbelică şi din perioada comunistă, a românilor opunându-se bolşevismului şi comunismului, plătind la rândul lor cu sânge curajul de a se fi împotrivit, evocare, uneori fabuloasă, a unor istorii familiale, a unor figuri legendare, impresionante prin tragismul lor, dar şi a unor figuri comice, la fel de reuşite, romanul-document al lui Varujan Vosganian se impune ca o carte de referinţă între apariţiile ultimilor ani, ca un pariu câştigat atât cu istoria, cât şi cu cititorii cei mai exigenţi.  
 
_____    
* Varujan Vosganian, Cartea şoaptelor, Editura Polirom, Iaşi, 2009, 523p.
 
Citate
În copilărie, am trăit într-o lume a şoaptelor. Ele se rosteau cu băgare de seamă. Abia mai târziu am aflat că şoapta agismul lore şi alte înţelesuri, cum ar fi tandreţea sau rugăciunea.” (p.31)
Titlul cărţii şi înscrierea într-o poetică a şoaptei şi chiar scrierea cărţii i-au fost sugerate copilului Varujan chiar de bunicul Garabet. „«Ce spui în şoaptă?» întrebam. «Citesc», răspundea bunicul Garabet. «Cum citeşti? Unde-i cartea?» «Nu-mi mai trebuie. O ştiu pe dinafară.» «Bine, dar cum se cheamă cartea asta? Cine a scris-o?» «Poate că tu, într-o bună zi.» Ceea ce, iată, fac acum. Şi chiar aşa o şi numesc: Cartea şoaptelor.”(p.32)
 
„În Cartea şoaptelor sunt scrise numele celor morţi. Despre ei vorbeau, din vârful buzelor, Siruni şi bunicul garabet.
 
Cartea scrisă de nepotul Varujan devine o formă de a da sens morţii bunicului şi a tuturor celorlalţi: „oricum ai privi-o, viaţa nu prea are rost. Dacă măcar moartea are vreun înţeles, să te socoteşti norocos. Cum s-ar zice, manciăs, tu dai un înţeles morţii mele.”(p.80)