Ara Shishmanian – „The Book of Whispers”, „Cien anos de soledad” of Gabriel Garcia Marquez and the Theory of Solitude

O “carte a şoaptelor” poate fi o carte a cuvintelor ? Da, dacǎ prin cuvinte înţelegem proiecţiile lor scrise. Oricum inaudibile, cuvintele pe care le auzim doar cu ochii. Ele curg din stilou sau din pix ca o şuviţǎ de sânge. Mai puţin sigur dacǎ ne gândim la celelalte, la cuvintele vorbite, pronunţate, cuvintele sonore şi dure ce ne interpeleazǎ sau ne aresteazǎ. Faţǎ de acestea din urmǎ şoaptele sunt într-adevǎr doar nişte umbre. Asta înseamnǎ însǎ poate cǎ o carte a şoaptelor este şi o carte a cuvintelor, nu doar a celor scrise. Cǎ undeva în dreptul şoaptelor-umbre se gǎsesc şi nişte cuvinte-lucruri ce capteazǎ lumina şi proiecteazǎ umbra. Curioasǎ analogie cu mitul cavernei din Republica lui Platon. Dar asta mai înseamnǎ nu doar cǎ şoaptele pot fi pronunţate foarte articulat ci şi cǎ şoaptele pot sǎ ţipe dupǎ cum umbrele pot sǎ sângereze prea adesea.
Însǎ existǎ şi situaţia inversǎ, nu a umbrelor ce se comportǎ ca nişte fiinţe ci a fiinţelor ce se preschimbǎ în umbre. Fiinţele s-au preschimbat în umbre, se ştie, la Hiroshima. S-au preschimbat foarte subit. Sau în lagǎrele nazisto-staliniste – cǎci erau, de fapt, aceleaşi. Dar, cu circa treizeci de ani mai devreme, fiinţele s-au preschimbat în umbre, o arǎtaţi prea bine, pe drumul Deir-ez-Zor-ului. Pentru cǎ asta a fost în realitate acest drum al Deir-ez-Zor-ului – nu pur şi simplu o coborîre prin cercurile infernului (ar fi fost prea simplu şi în fond nu destul de infernal!) – ci lentul parcurs al fiinţei spre condiţia de umbrǎ. Spre condiţia de umbrǎ a condiţiei umane. Parcurs, depǎşind în oroare orice lagǎr, conceput şi realizat de elitele, armata şi drojdia poporului asasin (semnificativ mixaj), acelaşi ce l-a învǎţat sǎ ucidǎ şi pe Adolf Hitler. Cum s-ar spune, poporul ce i-a dat lecţii de crimǎ pînǎ şi diavolului.
Vǎ amintiţi desigur faimoasa declaraţie din 22 august 1939 a Imitatorului: «Wer redet noch heute von der Vernichtung der Armenier ?» citatǎ de Dadrian în “Istoria genocidului armean”, pagina 630 a ediţiei franceze. Frazǎ pronunţatǎ în cadrul unui discurs unde Hitler mai spunea printre altele: «Seien Sie hart, seien Sie schonungslos, handeln Sie schneller und brutaler als die andern». Brutalitate, duritate, rapiditate, lipsǎ totalǎ de milǎ şi desigur de scrupule… Nu avem aici principalele ingrediente ale asasinatului în masǎ stil german ? Ce-i drept, stilul turc este mai lent. Contra eficacitǎţii devastatoare nemţeşti o lipsǎ de eficacitate dirijatǎ, mult mai devastatoare de fapt, savant preschimbatǎ-n torturǎ. Nu simplul etnocid ci sadicul etnocid torţionar. Dealtfel nu-şi exprima încǎ din iulie 1933 Hitler admiraţia faţǎ de felul în care Turcia modernǎ favorizase virtuţile primitive ale ţǎranilor din Anatolia ? Desigur, nu ale ţǎranilor armeni! Cf. Dadrian p. 629.
Cine mai vorbeşte azi despre anihilarea armenilor… Unii armeni, poate şi bineînţeles dvs. de pildǎ în aceastǎ “Carte a şoaptelor”.
Acum, literar vorbind, în zonele ei mai senine (foarte relativ) “Cartea şoaptelor” m-a trimis în direcţii extrem de diferite, dificil conciliabile între ele şi poate şi mai dificil de conciliat cu mediul uman al “Cǎrţii…” înseşi, atît în planul modelelor culturale cît şi în cel al mentalitǎţilor. Spre “Moromeţii” lui Preda (I şi II), spre “Bietul Ioanide” de George Cǎlinescu, scriitorul român poate cel mai interesat de descrierea şi analizarea mediilor armeneşti dar şi spre “Veacul de singurǎtate” al lui Márquez.
Analogia dintre “Cartea şoaptelor” şi “Moromeţii” II e poate cea mai directǎ pentru simplul motiv cǎ şi mediul uman şi fenomenul istoric vizat sunt aceleaşi. Într-adevǎr, “Moromeţii” II descrie, pentru prima datǎ, cred, pe teritoriul literar românesc, caracterul violent şi alienant, evident nedrept dar dreptatea era pe atunci spînzuratǎ în România când nu lichidatǎ prin lagǎre, al idilicei colectivizǎri. De cealaltǎ parte, “Cartea şoaptelor” relateazǎ, punîndu-le în paralel cu genocidul, ororile represiunii dirijate de Nicolae Ceauşescu (se antrena) la Vadu Roşca şi-n alte cîteva sate.
Raportul cu “Moromeţii” I e mai subtil. Desigur, ambele cǎrţi sunt axate pe cîte o figurǎ sapienţialǎ, iconicǎ şi referenţialǎ în acelaşi timp : aceea a tatǎlui într-un caz, a bunicului în celǎlalt.
Însǎ dincolo de asta e vorba de altceva, poate mai important decît miza evocativ-sentimentalǎ ca atare : de travestirea ideii de agora. Travestire în parte determinatǎ de contextul istoric (Siliştea-Gumeşti nu-i Atena!) dar în parte forţatǎ. Sub depunerile aluvionare lente ale istoriei sau hǎituitǎ de coşmarul dement al unor politici abisal criminale, agora se repliazǎ în poiana din dreptul fierǎriei, faimoasa “fierǎrie a lui Iocan” sau într-un cavou vid, cavoul lui Seferian. Efect al presiunii indiferentismului ambiental, poate şi al altor factori (legionarism nascent, tulburi jocuri de interese locale), agora, spaţiu sonor al opţiunii libere, se refugiazǎ parcǎ pe teritoriul cvasi-magic din zona fierǎriei, într-un “locus amœnus” (v. Ernst Robert Curtius, Literatura europeanǎ şi Evul Mediu latin) degradat şi “reciclat” (dupǎ Eliade, pentru gândirea arhaicǎ fierarul reprezenta o figurǎ magicǎ perfect comparabilǎ cu cea a şamanului, fiind consideratǎ chiar ca mai puternicǎ în plan magic). Pe de altǎ parte, sub teroarea totalitarǎ agora nu se mai poate doar descentra sau recentra pe un teritoriu politic neutru, nu mai poate doar cǎuta în utopia magicǎ protecţia unui alt tip de centru ci, pentru a supravieţui, e nevoitǎ sǎ se auto-excludǎ din comunitatea viilor sau mai degrabǎ sǎ se “excomunice” dintr-o pseudo-comunitatea unde viaţa nu mai are sens. Sǎ se piteascǎ deci în acest limb al morţii ce e cavoul. Astfel, cuvîntul se transformǎ în necrolog – un necrolog al umanului şi al unui model existenţial şi social nu puţin traversat de utopie –, totalitarismul convertind libertatea într-o expresie funerarǎ.
Dar involuţia acestei replieri poate continua. Cavoul, cu atît mai mult cavoul vid e încǎ un loc al ecoului unde, dacǎ cetatea se reduce la cimitir, cuvintele mai pot fi totuşi pronunţate şi auzite.
Etapa urmǎtoare e radioul (posturile strǎine, bineînţeles); un fel de agora de exil sau de import, elocuţia repliindu-se pe o audiţie punctatǎ de un fel de grimase complice ale ochilor.
Desigur, toatǎ aceastǎ prudenţǎ ciucitǎ şi parcǎ încovrigatǎ spre sine, ce exclude dintre auditori femeile şi copiii (aceştia ar avea nevoie de explicaţii, adicǎ de cuvinte spuse, nu doar mimate ocular), implicǎ o prezenţǎ fantomaticǎ, o dublǎ audiţie, aceea a fiinţelor umane prezente, reificate de teroare, şi celǎlalt indefinit, simultan singular şi plural, amorful cu multe microfoane desfigurat de abjecţie, spectrul mereu posibil şi adesea extrem de probabil al securitǎţii (ce mai recent îşi zice SRI).
Într-un articol publicat cândva numai pe jumǎtate (înjumǎtǎţit nu de mine ci de redactorul-şef de atunci al Luceafǎrului) descriam ceva din aceastǎ teroare auditivǎ ce sugereazǎ mereu un martor implicit. Şi tocmai aceastǎ teroare împinge cuvîntul în afara libertǎţii, preschimbîndu-l în cuvînt funerar şi apoi în tǎcere.
Însǎ se poate mai mult! Şi, mi se pare, cǎ în 19 trandafiri Eliade proiecteazǎ o umanitate viitoare total despuiatǎ de libertate, al cǎrei unic refugiu devine o formǎ încetinitǎ a respiraţiei (pranayama), o formǎ a absenţei mistice unde verbul atinge transparenţa discretǎ a suflului. Verbul, dar şi, într-o versiune oarecum mai optimistǎ, teatrul, coregrafia, poezia, muzica – jocul sub formele lui cele mai discrete, toate proiecţii şi reprezentǎri ale suflului.
S-ar mai putea desigur vorbi despre multe lucruri, ca de pildǎ despre acea extraordinarǎ topologie olfactivǎ, “Cartea şoaptelor” vǎdindu-se astfel şi o “carte a fragranţelor”. Pe mine m-ar interesa însǎ mult mai mult altceva şi anume ideea de solitudine împǎrtǎşitǎ ce formeazǎ cred subiacenţa întregului volum. Solitudine împǎrtǎşitǎ în primul rînd a victimelor etnocidului – de fapt ar trebui sǎ folosim pluralul cǎci, în anii aceia tentative de etnocid împotriva poporului armean au fost de fapt mai multe. Iar în miezul singurǎtǎţii moartea e un bun liant.
Dar şi solitudinea împǎrtǎşitǎ a lui Micael Noradunghian “al 27-lea urmaş al dinastiei Pacraduni, Prea Puternic Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu de Gradul 33 şi Ultim al României” şi a utopiei hǎrţilor sale, utopie ce începe sǎ se adevereascǎ, vom vedea cît de benefic. Sau cea a lui Levon Zohrab, obsedat de moartea tatǎlui sǎu Krikor şi de propria-i supravieţuire ceea ce nu l-a împiedicat sǎ se împǎrtǎşeascǎ şi din singurǎtatea lui Micael Noradunghian, devenind al doilea “tǎinuitor al hǎrţilor”. Sau solitudinea lui Sahag Şeitanian şi a alter-ego-ului sǎu real-imaginar Yusuf, al treilea şi ultimul tǎinuitor al hǎrţilor, murind într-o luminǎ în care hǎrţile înseşi ca nişte oglinzi albite lǎsau în fine utopia lor ascunsǎ sǎ fie. Nu trebuie uitat nici Harutiun Khântirian devenit consulul unui soi de Neverland, veghind cu nu mai puţinǎ tenacitate asupra ştampilelor şi sigiliilor sale ca Micael Noradunghian asupra hǎrţilor lui din ce în ce mai puţin utopice, ambii reprezentanţi ai unui simbol etern, decis sǎ sfideze realitatea tranzitorie.
Alţi solitari ar mai fi Minas orbul, ori Garabet Vosganian multiplicîndu-şi singurǎtatea în fotografii şi împǎrtǎşind-o în formule sapienţiale, ori încǎ autorul însuşi al “Cǎrţii şoaptelor”…
Desigur, Misak Torlakian şi oniricul sǎu cal alb dintre amintire şi moarte dar, nu mai puţin, Harutiun Fringhian şi testamentul lui extensibil la dimensiunile lumii.
De fapt, fiece personaj al “Cǎrţii şoaptelor” – cu excepţia evidentǎ a asasinilor – şi chiar mulţi alţii ce nici mǎcar nu se gǎsesc acolo se aflǎ totuşi în centrul acestui cerc zodiacal misterios al singurǎtǎţii împǎrtǎşite. Şi poate cǎ întregul popor armean nu este în fond decît poporul acestei singurǎtǎţi împǎrtǎşite – şi deci intensificate – numai de solitari, al acestei solitudini sporite straniu, niciodatǎ scǎzute, de incomunicabila ei comunicare.
Dar poate cǎ cel mai important personaj al singurǎtǎţii împǎrtǎşite (nu neapǎrat şi al “cǎrţii” însǎ), de e sǎ revenim de la solitudinile colective la tribulaţiile indivizilor, e generalul Dro Kanayan, acest alt colonel Buendia rǎtǎcind între eşecul victoriilor şi victoriile eşecurilor sale, risipindu-şi sǎmînţa şi iluziile între Caucaz şi Carpaţi, pentru a ajunge în cele din urmǎ în Statele Unite via Liban (nu fǎrǎ serioase dificultǎţi de care nu vorbiţi), asemeni lui Micael Nordughian şi totuşi altfel decît el visǎtor pragmatic cǎutînd în alianţe irealiste şi imposibile soluţia unei Armenii independente pe care istoria de atunci i-o refuzase însǎ pe care istoria mai recentǎ i-a dǎruit-o împreunǎ cu un loc de îngropǎciune în acest pǎmînt natal încǎ incomplet eliberat.
În ce priveşte motivul pentru care Dro Kanayan a primit, cum spuneţi, în 1924 permisiunea sǎ pǎrǎseascǎ teritoriul sovietic, chestiunea rǎmîne deschisǎ. Şi fǎrǎ pretenţia de a elucida “misterul” pot doar sǎ vǎ relatez un fel de “legendǎ” familialǎ destul de neverosimilǎ ce mi-a fost însǎ confirmatǎ din mai multe surse ceea ce pare sǎ însemne cǎ avem de-a face cu explicaţia pe o furnizase cîndva Dro însuşi. Mie mi-a povestit-o mai întîi mama mea, Ecaterina, care-l cunoscuse pe Dro personal (foarte puţin) şi foarte bine pe Gayane şi familia acesteia. Mi-a povestit-o mǎtuşa mea prin alianţǎ Zvart Eriţpohanov, nǎscutǎ Aprilian, sora lui Gayane şi mi-a povestit-o Gayane însǎşi cînd pe la începutul anilor ’70 (eram student pe atunci) a venit în vizitǎ în România pentru a-şi vedea mama, Varvara, soţia preotului Ieremia Aprilian (extrem de longevivǎ a murit la peste 107 ani) şi sora, Zvart, tanti Zica.
Dupǎ aceastǎ bizarǎ “legendǎ”, generalul Dro Kanayan ar fi cerut şi obţinut o audienţǎ la Stalin însuşi pe care-l cunoscuse sub pseudonimul de Koba în perioada teroristǎ a oset-georgianului (“minunatul georgian” al lui Lenin). Evident, scopul întrevederii era tocmai faimoasa permisiune de a pǎrǎsi teritoriul URSS. Promiţînd, bineînţeles, ca în schimb sǎ nu încerce a dǎuna intereselor sovietice şi izbindu-se de mefienţa, la drept vorbind îndreptǎţitǎ, a reticentului dar încǎ debutantului dictator, Dro ar fi recurs la un “argument” neobişnuit şi extrem de riscant. Scoţînd din pliurile brîului sǎu tradiţional un pistol abil disimulat, ce scǎpase controlului, şi îndreptîndu-l spre Stalin (pǎcat cǎ n-a tras!) apoi punîndu-l la loc îşi demonstrǎ în chipul acesta fanta-eroic buna credinţǎ. Va fi fost georgianul Djugaşvili sensibil la acest soi de “pace între viteji” ? Imposibil de spus! Cert e cǎ Dro obţinu, în felul acesta sau în altul, permisiunea doritǎ de emigrare şi o folosi în scopul realizǎrii unei Armenii libere. Cǎci oricare ar fi fost motivaţiile sovieticilor, combinaţiile lui Dzerjinski, capriciile lui Stalin sau altceva, mǎ îndoiesc cǎ motivaţia lui Dro Kanayan ar fi fost pur şi simplu întemeiatǎ pe asasinarea unei pǎrţi a familiei sale. Copii, legitimi sau nu, Dro semǎnase cam peste tot, ca acel Liutik, venit şi el în România şi care dupǎ o viaţǎ destul de aventuroasǎ ar fi murit în Iugoslavia, combǎtîndu-i pe partizanii lui Tito (versiune infirmatǎ în parte de Gayane ce l-ar fi întîlnit pe Liutik la Paris mult mai tîrziu).
Desigur, sînt multe momente la care nu m-am putut opri în aceastǎ scrisoare ce, pentru mine în orice caz, e doar atît : o scrisoare, nu studiu sau articol. Nu m-am putut opri la rîsul lui Komitas, la teribilul lui rîs şi la şi mai teribila lui “nebunie” ce seamǎnǎ atît de mult cu o pierdere a credinţei. Cînd un credincios veritabil, un cǎlugǎr ce şi-a investit viaţa în credinţǎ şi un artist ce-a fǎcut din muzicǎ rugǎciune îşi pierde credinţa, acest îngrozitor paradox exprimat doar prin rîs mai poate fi numit “nebunie” ? Mai poate fi numit ?
Şi nu m-am oprit asupra mǎcelǎririi lui Iorga, mult mai sinistrǎ decît se vede-n fotografie şi decît o relataţi dvs. în carte, poate pentru cǎ atunci ar fi trebuit sǎ includ, prin analogie, un asasinat mult mai recent, cel al lui Ioan Petru Culianu, forţînd oarecum cadrul “cǎrţii şoaptelor”. Dar poate “Cartea şoaptelor” e în realitate elasticǎ…
Vreau însǎ sǎ mǎ opresc neapǎrat asupra unui eveniment care m-a tulburat şi, mai ales, m-a nedumerit profund. Moartea lui Onik Tokatlian.
Pînǎ la lectura cǎrţii dvs. ignoram totul în legǎturǎ cu viaţa şi traiectoria lui Onik Tokatlian. Nu ştiam nici mǎcar cǎ existase. A reprezentat deci pentru mine o revelaţie a umanului, ca, de altfel, multe alte figuri ale cǎrţii. În orice caz, aşa cum apare din prezentarea dvs. Onik Tokatlian ar putea fi socotit un membru de seamǎ al poporului singurǎtǎţii împǎrtǎşite. E drept, ca orice concept şi ca orice sintagmǎ conceptualǎ, singurǎtatea împǎrtǎşitǎ are şi ea forma ei pervertitǎ. Are, cu alte cuvinte, şi-o “cealaltǎ faţǎ”. Reprezentantul acestui “alt chip” al singurǎtǎţii e Mesia Khacerian. Dacǎ nu ştiam nimic despre Onik, n-aş putea spune acelaşi lucru despre Mesia (straniu numitul), chiar dacǎ-mi fusese prezentat mai degrabǎ sub unghiul “integritǎţii” şi al unui anume “curaj”…
Nu ştiam însǎ, şi asta pentru mine e decisiv, cǎ Mesia era securist. La drept vorbind, aşa cum apare din carte, aduce mai mult a sinistru mini Nikolski decît a ins “integru”. Presupun, dar nu mi-ar displace sǎ am în privinţa asta mai multe detalii, cǎ a distrus la propriu multe vieţi aşa cum a distrus, vǎdit, ca mesager macabru al regimului comunist, viaţa lui Onik Tokatlian. În acest context şi sub acest unghi mǎ nedumereşte profund felul conciliant în care relataţi întîlnirea finalǎ a celor doi : Onik şi Mesia (e ceva ca un dualism literar în aceastǎ confruntare).
Nimeni n-ar fi asistat la aceastǎ întîlnire ce ar fi avut loc pe la începutul lunii ianuarie 1946. A existat ea ? “Cum nimeni altcineva n-a asistat la discuţia aceea, o putem relata fǎrǎ sǎ greşim” spuneţi dvs. exploatînd un evident paradox. Fǎrǎ îndoialǎ, nimeni nu vǎ poate contrazice afarǎ de o singurǎ persoanǎ : dvs. înşivǎ. Într-adevǎr, cum poate fi înţeleasǎ situaţia în chestie. Onik Tokatlian, cǎpitan de cursǎ lungǎ pe ruta Constanţa – Marsilia (de altfel, erou de rǎzboi decorat de nemţi cu crucea de fier) salveazǎ familii de armeni bogaţi, ascunzîndu-le printre baloturile de marfǎ din calǎ. O face benevol şi dezinteresat, asumîndu-şi imensul risc fǎrǎ sǎ accepte nici o recompensǎ. Foarte bine! Chiar sublim. Însǎ atunci cum trebuie înţeles faptul cǎ în loc sǎ profite de ultima cursǎ pentru a se salva pe sine, coborînd la Marsilia şi cerînd eventual azilul politic în Franţa, cum aproape cǎ-i ordonǎ, în versiunea dvs., Mesia Khacerian (chestia cu azilul politic am adǎugat-o eu, dar e logicǎ), Onik Tokatlian nu gǎseşte nimic mai bun de fǎcut decît sǎ revinǎ la Bucureşti pentru a se sinucide în uniformǎ de galǎ, împodobit cu toate decoraţiile, inclusiv crucea de fier ulterior dispǎrutǎ.
Iertaţi-mǎ, e complet incoerent!
Cuvintele lui Mesia Khacerian, de vor fi existat, trebuie sǎ fi fost cu totul altele şi fǎrǎ sǎ mǎ tem nici eu de vreo contrazicere, pentru aceleaşi motive, le pot deduce în concordanţǎ cu faptele.
– Ştiu tot, Onik Tokatlian! (pînǎ aici sîntem de acord). Ai 24 de ore ca sǎ dispari (id est ca sǎ te sinucizi). Dincolo de acest termen, te arestez pentru înaltǎ trǎdare.
Vor fi existat “binecuvîntǎrile” sau “iertǎrile”, de le putem numi astfel, pe care le imaginaţi la sfârşit ? Personal n-am nici o simpatie pentru iertǎrile gratuite şi cumva imposibile. Justiţia cea mai tǎioasǎ e net preferabilǎ. Prin urmare, oricare vor fi fost sentimentele lui Mesia Khacerian pentru mama lui şi sentimentele creştine ale lui Onik Tokatlian – nu cred.
De altfel, avertismentul, de va fi existat, a avut probabil mai mult sensul evitǎrii unui proces încǎ jenant poate în 1946 decît cel al oferirii unei “ieşiri onorabile” lui Onik Tokatlian.
În rest, nu ştiu. Poate cǎ aţi intenţionat cu acest dialog sentimental idealizant sǎ utilizaţi un fel de limbaj codat (“Marsilia” = moartea sau sinuciderea). Dacǎ-i aşa nu-i vǎd utilitatea. Mi-am exprimat fǎrǎ ezitare admiraţia pentru ansamblul “Cǎrţii şoaptelor”, nu puteam, prin urmare, sǎ tac în privinţa acestui punct de net dezacord.
În fond, e ca şi cum dvs. l-aţi “ierta” pe Mesia Khacerian în numele lui Onik Tokatlian. Mǎ întreb dacǎ e posibil, mai ales dacǎ ne gîndim şi la contextul general al cǎrţii.
Altminteri, poate cǎ au mai existat aspecte insuficient dezvoltate, în special în direcţia rolului nefast, politic vorbind, al familiei Baboian, tatǎl şi fiul, ultimul securist nemernic denunţîndu-l “eroic” pe “criminalul Dro”, primul, jupuindu-i pe armenii bogaţi de care vorbiţi prin intermediul unui fictiv “fond forestier”. S-ar mai putea şopti multe…
Şi dincolo de aparenţa inevitabil denunţiativǎ a lucrurilor, ar fi poate un mod de a restitui spiritual agorei spaţiul pe care îl meritǎ şi dreptǎţii, în fine, un adevǎr intact.
Oricum, aşa cum se prezintǎ, “Cartea şoaptelor” deschide drumul spre acest spaţiu şi spre acest adevǎr, spre un mod pur al conştiinţei ce începe sǎ-şi regǎseascǎ, sperǎm, transparenţa veritabilǎ.
Pentru toate acestea şi pentru multe altele ce n-au încǎput în aceste pagini vǎ mulţumesc!
Cu mult drag şi cu toatǎ stima silabelor,

Ara Shishmanian

Foto : Solitudine – Lacul Sevan