Terezia Filip (foto) – „The Book of Whispers” is an unique creation, like ancient tragedies…
Varujan Vosganian despre tragediile istoriei, cu pietate, în ton şoptit
Lectura unor cărţi magistrale cum este Cartea şopatelor te marchează de fiecare dată într-un anumit fel. O carte este aidoma unei fiinţe ce te respinge sau te cucereşte şi te determină la reevaluări ale propriei priviri in real şi in istorie. Tocmai am Încheiat lectura acestei impresionante cărţi de care niciun cititor nu cred că se poate elibera indiferent şi facil. Avem de-a face, în cazul de faţă, categoric, cu o creaţie magistrală ce redă romanului demnitatea aparent pierdută şi epicului esenţa de care părea că se-ndepărtase în experimente mai mult sau mai puţin facile. Nu e vorba în cazul Cărţii şoaptelor a lui Varujan Vosganian nicidecum de vreun experiment epico-prozaic postmodernist, inedit şi surprinzător, nici de vreun exerciţiu scriitoricesc mai mult sau mai puţin forţat prin adoptarea unor teme nastrusnice, cum se-ntâmplă să întâlnim frecvent în literatura actuală…Cartea soaptelor e de departe o creatie magistrală, convingatoare şi cutremurătoare precum tragediile antice, panoramică şi în acelaşi timp detaliată precum o frescă din cele mai realiste, poetică şi vizionară precum o epopee.
Nu neapărat fictivă, cartea e mai ales plină de adevărul existenţei unei comunităţi, de un stil de viaţă pilduitor si de-o atitudine calm-înţeleaptă şi echilibrată a oamenilor care întreţes cu destinele lor acest epic fabulos. Fotografia de pe copertă prezentând un grup de armeni intr-o barcă in traversarea unui fluviu este emblematică pentru un întreg destin etnic, comunitar sau individual. Timpul este viu în accepţiunea auctorială, „precum o jivină” iar istoria curge asemeni unui fluviu. Cea mai ademenitoare tentaţie a oricărui individ, şi mai ales a celor din Cartea şoaptelor este să se pună de-a curmezişul acestui curs. De aici aventura şi trama, de aici dimensiunea fabuloasă şi tragică a epicului care panoramează destinul unui popor şi a unor exponenţi ai lui de-a lungul unui secol şi mai bine de istorie fluidă, nedreaptă, tragică. De la „Cel mai iubit dintre pamanteni” al lui Marin Preda literatura română n-a mai cunoscut o creaţie atat de captivantă şi de convingătoare, care să fi stârnit un asemenea ecou. Cartea şopatelor se promovează pe sine firesc trecând graniţe, mări şi continente, solicitată spre a fi tradusă şi publicată din Suedia, în Spania, în America de Sud, în Israel, în Italia…Ni se confirmă încă odată, dacă mai era cazul – şi era – cum, atunci când, şi acolo unde, există – să-i spunem – experientă şi cunoastere, adevăr şi traditie, valori, acolo şi numai acolo se naste firesc marea literatură. Această carte bate cu certitudine tot ce s-a scris epic în literatura română a ultimilor ani. De aceea, nu e deloc o surpriză circuitul ei deja planetar al cartii.
Fără emfază şi fără ostentaţie, cu reverenţă şi pietate, „în şoaptă”, autorul prezintă cu sinceritate şi cu un anumit rafinament al privirii obiective în real, tragedia armenilor şi a Armeniei petrecută la începutul secolului 20, deportarea masivă şi genocidul din 1915, evenimente ce anticipă sumbru celelalte genociduri ce vor urma în secolul 20. Reverberaţiile acestei tragedii fără seamăn în istoria lumii – doar cu holocaustul nazist, şi, evident, şi cu cel comunist, – răzbat cu ecourile lor până-n familia scriitorului Varujan Vosganian. În Focşanii copilăriei, în casa şi în grădina familiei la sfaturile de seară ale bătrânilor, se ţese ca într-un ritual povestea Cărţii şopatelor . Poveştile şoptite ale armenilor ceremoniază într-un fel aparte existenţa, căci vorbind, ei fac loc în prezentul lor trecutului, în cuvintele lor, fac loc destinelor celorlaţi, pilduitoare, aventuroase şi tragice. Percepţia auctorială filtrează epicul prin puritatea sufletului dde copil, expunând ce aude, ce vede-n jur, ce dezleagă singur din frazele eliptice ale celor mari, calm nevindicativ şi neostentativ – sine ira et studio. A spune mai departe povestea este pentru Varujan Vosganian o luptă suficientă, o revanşă ce nu lasă victime. Această obiectivitate blândă şi fermă conferă forţa şi măreţia cărţii. Constiinta că nicio tragedie nu poate fi diminuată retrospectiv, doar spusă, în ton şoptit, cu pietate şi reverenţă generează speranţa că într-o lume civilizată şi cât de cât înţeleaptă, adevărul este suficient pentru a îndrepta oamenii şi cursul istoriei.
