„The Book of Whispers and the Memory of the Losers who winn” in the „Discreet passage” oh Cristian Ghinea
Editura Anthropos din Timisoara publica in anul 2011 volumul de eseuri critice „Pasajul discret” al ziaristului si scriitorului lugojan Cristian Ghinea (foto). Volumul cuprinde si eseul „Memoria invinsilor invingatori”, publicai initial in ziarul Natiunea, nr. 550 (1015) an. XXI, Bucuresti, din 10-16 martie 2010. Cristian Ghinea a fost unul dintre protagonistii lansarii Cartii soaptelor la Lugoj, in toamna anuli 2009.
„Fără să ştie, oamenii care şi-au păstrat arhiva fotografiilor de familie în banale cutii de pantofi sunt mai bogaţi decât ceilalţi, lipsiţi de o astfel de comoară. Ei sunt şi fondatori de istorie, iar dacă am aduna memoria fotografiilor din toate colţurile lumii păstrate în cutii de pantofi, în cutii de pălării, în cutii de ciocolată, am sintetiza mai bine memoria acestei lumi decât toate manualele oficiale, pline de măreţe fapte de vitejie, avânt revoluţionar şi neînchipuite realizări. Manuale din care genocidul armenilor lipseşte, dar pe care îl înterzărim în cărţile unui Orhan Pamuk, devenit ulterior „duşman” al poporului turc. „Duşman”, dar cu Premiul Nobel – în literatură, şi nu în istorie.
În ce mă priveşte, ca şi autorul acestei cărţi, m-a fascinat istoria scrisă de fotografiile din cutiile de pantofi – îmi amintesc şi acum imaginile roz-bonbon, ilustraţiile cu personaje burghez-desuete de pe capacele scorojite, care ascundeau cronica foto a familiei. Ştiam că tata mare, rănit înainte de Odessa, purta uniformă poloneză, din stocul unei armate sfâşiate şi inexistente, iar bunicul celălalt, care întorsese armele şi ajunsese până în Cehia, mă privea zâmbind de sub chipiul de sublocotenent. Dramele pe care le-au trăit erau ascunse sub capacul roz bonbon şi deveniseră şoapte, ca şi în cartea lui Varujan Vosganian. În ultimii ani ai lui Ceauşescu, acelaşi bunic din partea mamei, sublocotenetul tânăr şi frumos de pe vremuri, mă întreba insistent, în şoaptă, privindu-mă fix: „Ce fac studenţii la Timişoara? Ce spun, ce fac ei?” Iartă-mă, bunicule, ţi-am desluşit mesajul, dar mult prea târziu…
De la Varujan Vosganian am învăţat că există un cod al imaginilor, în care poziţia personajului central indică starea sa reală. Fotografia devenea astfel, în circumstanţele exilului sau deportării, un mesaj şi valora mai mult decât o depeşă cenzurată.
„Cartea Şoaptelor” a lui Varujan Vosganian este una a istoriilor alternative. O istorie a simbolurilor, alcătuită din hărţi vechi, păstrate cu sfinţenie şi mari riscuri, precum Chivotul Legii, o istorie în care lista „Nemesis” este completată pe măsura sosirii căluţilor albi, ca soli ai răzbunării. Există şi o istorie ştampilată, închipuită de timbrele din clasor, venite din toată lumea asta mare pe unde s-au pripăşit armenii: America de nord, de Sud, Europa, chiar şi Armenia Sovietică, unde proaspeţii repatriaţi au devenit, rapid, deportaţi. Dar mai ales a fotografiilor, atât de numeroase şi evocatoare, încât alcătuiesc, ele însele, viaţa paralelă a bunicului Garabet Vosganian.
În „Cartea şoaptelor”, imaginile apar şi dispar de pe pereţi în pas cu vremurile, iar fotografia devine testament sau asigurare de viaţă. „Armenii copilăriei mele trăiau mai mult printre fotografii, decât printre oameni”, spune Vosganian. Dincolo de pozele de familie, cu binecunoscutele posturi ţepene, rigide, sunt cele ale taţilor, soţilor şi fraţilor plecaţi pe front, fotografii atinse de orbul Minas, la cererea femeilor rămase acasă , spre a desluşi dacă cei dragi mai sunt sau nu în viaţă. Mai există fotografia familiei din Nahicevan a prizonierului iubit de Virginica, trecător prin carte, spre a-şi întâmpina sfârşitul în lagărele din Siberia. Să nu uităm poza lui Nicolae Iorga, pe pat de frunze uscate şi cu barba năclăită de sânge, executat în pădurea Strejnic, imagine care l-a bântuit până la moarte pe pozarul Arşag Sâvagian, ce a sfârşit cu ea la piept.
Fotografia şi moartea? Da, căci imaginile sepia imprimate pe crucile dăltuite în timpul vieţii sunt privite cu atâta insistenţă de către viitorul locatar al cavoului, încât ele, fotografiile, devin un fel de interfaţă între lumi, şi niciodată nu se ştie cînd cineva trece cu adevărat de cealaltă parte a cadrului…
Înainte de a citi „Cartea şoaptelor”, am răsfoit din nou romanul lui Vuk Draşkovici – „Cuţitul”, o istorie teribilă a conflictelor dintre sârbi, croaţi şi musulmani ce prefigura parcă (volumul a fost scris în 1987) tragediile anilor ’90 din Sarajevo.
Prin comparaţie, Vosganian reuşeşte o istorie pe mai multe niveluri. Dacă Vuk Draşkovici preferă o deschidere brutală, ca o punere în gardă asupra celor ce vor urma, Varujan Vosganian ne introduce în atmosfera patriarhală a Focşaniului de odinioară, unde dughenele evreieşti şi cele armeneşti se strângeau laolaltă pe străduţele înguste. El are ştiinţa gradării introducerii în scenă a personajelor, ce-şi află locul, pe rând, într-un film mut sau mai degrabă şoptit, în care acţiunea se derulează cu încetinitorul, aidoma conversaţiei de la cafeaua băută după-amiaza, la şase.
În anii ‘60 ai copilăriei mele lugojene, am mai prins câte ceva din atmosfera micilor ateliere în care ceasornicarii, pantofarii sau croitorii strângeau lume felurită. Îmi plăcea să stau acolo, mă făcea important să-i aud la taifas, cum dezbat ştirile zilei. Poate că era o lume marginală, dar nicidecum mărginită. Acolo se comunica mai adevărat, se socializa mai uman decât o facem azi prin toate telefoanele mobile sau internetul care ne stau la dispoziţie. De altfel, Lugojul are şi astăzi o Corporaţie a Meseriaşilor, care funcţionează după statutele originale din 1882 şi grupează meseriaşi bătrâni, dar de încredere, meşteri cu respect pentru munca bine făcută. Lumea comercianţilor Angheluţă şi Bobîrcă, a lui Mercan, vânzătorul de borcane înzestrat cu puteri meteo-paranormale, îşi are locul în universul vegheat de nucul – înger protector al curţii, în care focurile, mirosul cărţilor, ritualurile casnice şi aroma cafelei îşi au tâlcul şi farmecul lor. Într-o alegorie memorabilă, surghiuniţi din lumea lor, Angheluţă, Bobârcă şi Mercan se vor întoarce în chip de magi, în chipul celor trei Crai de la Răsărit, pentru a binecuvânta naşterea încă unui copil bătrân din stirpea armenească, Cronicarul, povestitorul de astăzi.
Cred că adevărata memorie a României se va păstra în oraşe precum Focşani, Lugoj, Bocşa, Câmpulung Muscel, Blaj, Vălenii de Munte. Tot ele vor fi, cum spunea distinsul critic Cornel Ungureanu, ultimele bastioane ale cărţii, unde tipăriturile se vor aduna ca într-o cetate de scăpare din Vechiul Testament. Cetatea de care armenii n-au avut parte în istoria lor.
În „Cartea şoaptelor”, clopotul e glasul neamului, iar nodurile de pe sfoara acestuia sunt un şir de pumni încleştaţi. Mi-a plăcut comparaţia nodurilor de la frânghia de tras clopotele cu un şir de pumni. Bunica mea, femeie înţeleaptă, îmi arăta cum să ţin minte câte zile are fiecare lună, alăturându-mi pumnii şi socotind după oasele de la rădăcina degetelor. Frânghia armenilor, descrisă de Varujan, îmi aduce aminte de pumnii mei, strânşi în copilărie: fiecare golgotă a războiului e urmată de o vale a plângerii. Vale, deal, masacru, exod, pelerinaj, dictaturi, arderea cărţilor şi uciderea pruncilor. Nu ştiu dacă a fost în intenţia autorului, dar mie această frânghie îmi evocă şirul deportaţilor care au străbătut în 1915 cele şapte cercuri ale morţii de la Deir ez Zor. Şapte cercuri, număr magic, ca şi cele 12 capitole ale „Cărţii şoaptelor”, unde nimic nu e lăsat la întâmplare.
Număr magic, ca şi cele „186 de trepte de la Mathausen”, evocate de Christian Bernadac. Analogia cu soarta evreilor e prezentă în carte: „Spre libertate, prin muncă”, scrie pe poarta lagărului de la Novosibirsk, amintind de sinistrul „Arbeit macht frei”; obsesia refugiul sigur, al casei trainice, care trebuie să aibă podea solidă, covor gros şi acoperiş bun. Popoare înfrăţite în suferinţă, ca şi în vremuri de pace, unde dughenele armeneşti şi evreieşti se strîngeau împreună pe aceleaşi uliţe.
Trecut de care fiecare se mântuieşte aşa cum crede de cuviinţă. Autorul aminteşte bunicul care, „în faţa unei istorii însângerate, chinuitoare sau duşmănoase, râdea”, pentru că altfel şi-ar fi pierdut de tot minţile. În aceeaşi idee, în „Cartea şoaptelor” există trei episoade memorabile – secvenţa în care comunistul, legionarul, proletarul şi comerciantul armean spoliat, ajunşi la pensie, joacă tabinet, partida de zaruri din ceruri, între cei doi bunici şi mai ales episodul în care moartea lui Kennedy este dezbătută de membrii consiliului parohial în cavoul familiei Seferian.
Spune Vosganian undeva, pe la mijlocul cărţii – „poate că în loc de Cartea şoaptelor această poveste s-ar putea numi Cartea lecuirii – căci ea povesteşte despre oameni trecuţi printr-o suferinţă de neînchipuit, de care fiecare a căutat să se vindece în felul său”. Mai pe la sfârşit, prin glasul lui Misak Torlakian, autorul întregeşte ideea: „Noi suntem cei care nu uită. Ceilalţi n-au decât să plângă, să scape…” Cărei atitudini îi dă dreptate, până la urmă, autorul? Întrebarea rămâne deschisă, dar printre pagini am desluşit un posibil răspuns: „cât de caraghios, de ţopăit şi de neadevărat ar fi să-ţi imaginezi timpul numai prin clipa pe care o trăieşti”!
„Cartea şoaptelor nu este o carte de istorie, ci una a stărilor de conştiinţă”, mărturiseşte Vosganian, care menţionează pe undeva că un popor este viu atâta timp cât îi trăieşte Poetul. „Duşmanii ştiau că, pentru a-i putea nimici ca popor, trebuie numaidecât să li se ucidă Poetul” spune despre Daniel Varujan al armenilor. „Dacă tace cântăreţul, tace şi viaţa”, se spunea într-un film argentinian de pe vremuri. Cronicarul armenilor de azi iată că n-a tăcut. El ne-a oferit o poveste impresionantă, în care chiar şi orbii mor în picioare, cu ochii larg deschişi, o carte în care învinşii devin învingători.
Cristian Ghinea
